Unul dintre marii maeştri ieşeni ai scrisului, care a ştiut să aştearnă pe hârtie nu doar gânduri şi trăiri, ci mai ales o viziune unică în recenzii şi prezentări, eseuri, interviuri, note de călătorie, ziare şi reviste, este literatul, criticul, omul de cultură Nicolae Busuioc, omul cu al cărui mănunchi a fost sfinţit nu doar locul, ci şi epoca, rămânând în istorie ca o enciclopedie. Pentru că Domnia Sa este un model, „o bază ştiinţifică”, o resursă pentru noi toţi, l-am invitat la dialog, ca parte din experienţa Domniei Sale, reprezentată de scris, să fie transferată în cunoştinţele noastre, pentru că un astfel de OM nu poate trece neobservat.
– Aţi crescut, v-aţi format şi aţi trăit într-un univers în care cărţile au fost mult mai importante decât fenomenele naturii, aşa cum declară Ana Blandiana în Autobiografie. Din tot ceea ce aţi acumulat şi ştiţi, cât datoraţi cărţilor şi cât experienţei de viaţă?
– Când timpul trece peste om, cu senzaţia că nici nu-l simte prea bine, ultimele clipe devin de-a dreptul preţioase. Este adevărat, cândva, totul părea de lumină, nici nu mă întrebam de unde atâta lumină şi speranţă. E cam greu de demonstrat ceea ce susţine Ana Blandiana, pe care o preţuiesc foarte mult, cărţile sau natura? La urma urmei, aproape că nici nu le poţi despărţi, în viaţă te trezeşti mai întâi în lumea misterioasă a celor care nu cuvântă, a plantelor şi animalelor, apoi, mult mai târziu, îţi dai seama că există un sentiment al unităţii între om şi ceea ce-l înconjoară. Devii inconştient un naturist şi începi să pricepi viu spiritul naturii, aflându-i acesteia pretutindeni sufletul tainic ce se relevă numai prin comunicare. Când eram mic, eu „comunicam” mai mult cu gâştele, fiind păstorul marelui cârd de 30-40 de anser domesticus plus gânsacul-şef în care aveam cea mai mare nădejde că le va aduce sigur în curtea casei bunicilor. Mă luam cu bătutul mingii şi uitam de ele, dar prevenirea eventualelor consecinţe erau chiar urmarea faptului că mă înţelegeam numai din priviri cu marele gânsac-conducător. Pe măsură ce se mai adăugau nişte luni de zile la vârsta inocenţei, perceperea naturii devenea mai clară, realizam mai bine prezenţa peisajului, copacii, câmpul verde, florile, izvoarele, pădurea de la orizont se transformau prin ochii mei în ceva de rai, că despre termenul de paradis am aflat mult mai târziu. Târziu, am intrat în înţelegerea lumii naturii din lăuntrul ei, prin surprinderea unor secrete, prin reflecţia pusă în evidenţă de emoţie şi nelinişte, de instinct, intuiţie şi curiozitate. Un asemenea tip cred că este comunicarea, astfel cred că am „vorbit” cu gânsacul meu, şi eu şi el ne consideram mult mai inteligenţi decât gâştele, mulţimea condusă şi dusă unde trebuie; nu aşa se întâmplă şi cu oamenii? Şi tot mai târziu am dat şi peste cărţi, în afara celor şcolare. Da, încet, încet am dat de gustul lor, adică am intrat în universul lecturii despre care vom vorbi, probabil, mai încolo… Sigur că din experienţele vieţii şi, deopotrivă, din livresc poţi învăţa mult, depinde cum şi în ce măsură toate acestea îţi sunt de folos.
– Câţi dintre prietenii dumneavoastră sunt personaje şi câţi sunt oameni în carne şi oase, care au înţeles verbul a citi mai mult decât verbul a trăi?
– Întrebarea aceasta a dumneavoastră parcă a venit prea devreme. Aş fi preferat să mai hălăduim pe coclauri, dar mai ales prin pădurea fermecată, unde, încântat de atâta frică plăcută (parcă sună a oximoron), puterea de a visa se regăseşte în idealul vrăjit, în sufletul înaripat pe deasupra imensităţii de copaci, dar şi în inefabile nostalgii născute din crepusculare gânduri. De la sublimare la suflet nu-i decât un pas, unic în adevăr, dar dacă îl faci e ca şi cum nervura frunzei s-ar îndrepta spre neuronul cortexului şi mai departe, la ceva care ne exaltă şi ne trimite la sentimentul de admiraţie faţă de ordinea naturii şi ordinea morală. Revin la întrebare, m-am cam îndepărtat de ea. Prietenii mei sunt chiar personajele-cărţi, oamenii sunt chiar autorii, cei care au trecut de la ipostaza de cititori la cea de creatori. Lucrul acesta intră chiar în definiţia cititorului ideal, trecut de fazele începătorului şi iniţiatului, o spune Alberto Manguel. Nu ştiu cine ar pune verbul a citi înaintea verbului a trăi. Primul impuls al omului este de a descifra ceea ce perce pe în jurul lui, de parcă fiecare lucru din univers ar fi purtător de semnificaţie. Pentru mine, imaginea unei grădini poate fi la un moment dat asociată şi cu lectura, dar pe primul loc rămâne tot acea imagine. Sigur, o dată cu lectura se adaugă şi alte imagini, semnificaţiile se îmbogăţesc, încât trebuie să remarc că puterea de a extrage ordinea din haos aparţine cuvintelor. Dacă le pui la locul potrivit, ele devin atotputernice.
– Care au fost paşii până la debutul literar? Care este cartea de căpătâi?
– E limpede, până la debutul literar au fost paşii timizi, apoi mai îndrăzneţi prin lectură. Aici am putea dezvolta subiectul, dar nu cred că ne permite spaţiul acordat unui dialog rezonabil. Că lectura are un rol vital atunci când e făcută cu folos nu mai trebuie argumentat. Ştiu că mulţi dintre semenii noştri se opresc cu cititul cam la nivelul adolescenţei, antrenaţi fiind în vâltoarea vieţii, între timp a intervenit tehnologia informaţiei de azi, o concurenţă greu de oprit în faţa textului scris. Oricum, pe drumul acesta al lecturii, cititorul are nevoie de o povaţă, de ideile teoreticienilor în acest domeniu, nu intrăm în amănunte. Care mi-a fost cartea de căpătâi? Depinde la ce vârstă ne referim. Amintirile ne obligă obsesiv să luăm aminte la semnele destinului născut odată cu fiinţa aceea mică şi nevinovată, cu ochii mari daţi în lacrimi. Ne întoarcem la copilărie pentru că suntem marcaţi de nostalgia începutului, a clipei în care am avut revelaţia existenţei, apoi a lecturii. Nu atunci i-am descoperit pe Creangă şi Ispirescu, pe Andersen şi Fraţii Grimm, pe Lewis, Perrault, Jules Verne, Defoe, Mark Twain, Stevenson, Sadoveanu, Cezar Petrescu, şi pe atâţia alţi scriitori? Cărţile de căpătâi? N-or fi cărţile bibliotecilor lumii antice, pe care ar trebui să ni le apropiem şi acum, cu atât mai mult cu cât trăim în lumea bulversată de azi. Mă gândesc la scrierile sacre indiene Upanişadele şi Vedele, la Epopeea lui Ghilgameş, Codul lui Hammurabi, Biblia, Coranul, ajungând în timp la marile opere ale Renaşterii cu nume ilustre precum Montaigne, Pico della Mirandola, Rabelais, ale altora din pictură şi arhitectură. Dacă mă întrebaţi care-mi sunt cărţile preferate la care adesea recurg recitindu-le, iată câteva exemple: Dialogurile lui Platon, Eseurile lui Montaigne, Convorbirile cu Goethe (Eckermann), Cărţile şi noaptea (Borges), Muntele vrăjit (Th. Mann). Mă opresc aici, dar trebuie recitiţi şi Petrarca, Dante, Shakespeare, Hugo, Baudelaire, Rimbaud, Eminescu, Nietzsche, Papini, Arghezi, Blaga.
– Ce sfaturi oferiţi celor care şi-au găsit „cuvintele potrivite” şi doresc să se apuce de scris?
– Cei care au ajuns deja la „cuvintele potrivite” nu mai au nevoie de sfaturi. Şi, în general, sfaturile sunt de prisos. Ar fi avut nevoie Tudor Arghezi de aşa ceva când şi-a scris primul volum de versuri Cuvinte potrivite? Scrisul vine de la sine, mai ales când te bântuie incertitudinile existenţiale şi vrei să le exprimi. Nu-mi permit să dau sfaturi cuiva, nici nu am căderea. Dacă tot a venit vorba de Arghezi aş mai insista o clipă. Poetul caută emanaţiile verbelor mai apropiate de condiţia tăcerii decât a vorbirii, el caută tonul şi umbra cuvântului. Critica a sesizat că la o lectură superficială nu se va observa încercarea abolirii antinomiei dintre vorbire şi tăcere, nu va fi percepută viziunea esenţială asupra semnificaţiei tăcerii: „Eu ştiu tăcea când visul a murit,/ Şi-n toată clipa-nalţ câte-o statuie/ Tăcerii, pe un drum se suie/ Neisprăvit” (Miez de noapte). Este aici o nostalgie a tăcerii prin cuvinte, o dramă a cuvintelor (chiar dacă sunt) potrivite. Cei care se apucă de scris ar trebui mai întâi să mediteze adânc şi tăcut.
– Cea mai mare parte a carierei dumneavoastră vă oferă un loc de cinste printre cărţi. Care este relaţia specială pe care aţi avut-o cu biblioteca?
– O relaţie de preţuire reciprocă aş spune, în primul rând. Biblioteca, tezaur al memoriei omenirii, dar şi ca instituţie de cultură prin excelenţă, reprezintă o iniţiere magică în tainele cunoaşterii. În ceea ce mă priveşte, după prestaţia de câţiva ani în învăţământ şi presa scrisă, cel de-al treilea „spaţiu”, de fapt şi cel mai apropiat şi drag, a fost Biblioteca „Gheorghe Asachi” din Iaşi; aici m-am simţit în largul meu. În construcţia unei imagini atrăgătoare, nu spun un lucru nou, decisive sunt până la urmă profesionalismul şi pasiunea. Vreau să cred că ceva a rămas în urma mea. Nu ar merita un mic elogiu şi bibliotecarul, acest personaj trăitor în umbra cărţilor şi în foşnetul lor miraculos? O bibliotecă privită din afară pare o simplă dispunere a volumelor într-un spaţiu dat, dar înlăuntrul ei viaţa este complexă şi nobilă.
– Cunoaşteţi sau aţi descoperit vreun ritual al lecturii pe care doriţi să ni-l împărtăşiţi?
– Ritualul lecturii? Dar acest ritual face parte din descompunerea şi recompunerea luminii, din apanajul sufletului şi al minţii. Ce aş fi putut eu descoperi în plus? Prin anul 2011, am scos o carte care se cheamă Între sensibilitate şi rigoare. Am încercat să redau o suită de chei, de planuri (lectura privită din cele 12-14 unghiuri de analiză), tocmai pentru completitudinea acestei „de folos zăbavă” care este „cetitul cărţilor”. Am considerat că o introducere amplă în arta lecturii poate demonstra că lectura continuă să fie (de-ar fi cât de mult!) una dintre valorile pozitive ale vieţii noastre, una care activează înţelegerea, spiritul, sporeşte înţelepciunea şi sensibilitatea.
– Cum este văzută „cetatea în oglindă”? Care sunt imaginile reflectate de aceasta?
– Să ne reamintim că J. L. Borges avea în vedere trei lucruri esenţiale: labirintul, scrisul şi oglinzile. De ce oglinzile? Marele scriitor argentinian ştie să se folosească de ele (metaforic vorbind), alegând oglinda formatoare şi nu pe cea deformatoare, adică nu un labirint al oglinzilor strâmbe, ci unul al ideilor, solarităţii şi dreptăţii. „Cetatea în oglindă”, ca să revin la în trebare, se vede aşa cum este în realitate, dacă cumva acea oglindă nu deformează; imaginile reflectate sunt epoca şi oamenii ei care se privesc şi se văd aşa cum sunt, chiar dacă unii nu se recunosc. Oglinzile lui Borges sunt minunate figuri de stil la care apelează şi din care se inspiră atâţia şi atâţia.
– Cum aţi regăsit lumea prin intermediul cărţii?
– Când mai frumoasă, când mai urâtă. Când îl citim pe Kafka vedem lumea doar cu şansa condiţiei tragice, cu viziunile halucinante, groteşti şi stranii. Când îl citim pe… Uite că aici am o ezitare, mă gândesc cam mult… Da, pe Mircea Eliade, pentru că el ne conduce spre sacru. Şi pentru că, spune el, fiinţa noastră e condamnată la cultură. Şi suntem predestinaţi acesteia în sensul redescoperirii valorii, frumosului, divinului. Nu-i suficient?
– Literatura se întrepătrunde cu biologia? Care este armonia dintre cele două?
– Da, se pare că aţi întâlnit în lecturile dumneavoastră bogate (câţi tineri mai au azi această apetenţă?) o idee încadrată în teoria unei discipline aflate sub postmoderna incidenţă a transdisciplinarităţii. Cu ceva ani în urmă, am scris cartea Biologie şi literatură, încercând să atrag atenţia asupra ideii că există realităţi ce se pot sesiza lăuntric prin intuiţie, că adevărata cauzalitate (au demonstrat-o atâţia gânditori până la noi) nu se află în lucruri, cât în spiritul care gândeşte aceste lucruri, de aici posibila interdependenţă dintre natură (cu ştiinţa care o studiază – biologia) şi cultură. În analiza pe care mi-am propus-o, textul este axat pe linia natură – organism (viaţă) – suflet (spirit) – creaţie (inteligenţă şi inspiraţie) – cultură (literatură). Nu intrăm în detalii pentru că am plictisi eventualul nostru cititor. Biologia (în contextul de faţă, unii au confundat-o cu bibliologia) în corelaţie (in)aparentă cu literatura ne dezvăluie semnificaţia unor principii şi fenomene într-o perspectivă transdisciplinară.
– Sunteţi primul care aţi reuşit să transformaţi „podul de flori” într-un pod de carte etern, în calitate de director al Bibliotecii Judeţene „Gh. Asachi” din Iaşi, atunci când aţi fost iniţiatorul şi coordonatorul Salonului Internaţional de Carte Românească la Iaşi şi Chişinău. Ce ne puteţi spune despre această lucrare care va dăinui în veşnicie?
– Oricine ar fi fost în locul meu ar fi procedat la fel. Sigur, „Podul de flori” a rămas ca o imagine frumoasă, ceea ce nu a însemnat puţin la vremea aceea. „Podul de carte” e altceva, şi acum mă învăluie amintiri, e greu să reconstitui atmosfera ca stare de graţie, ca o poveste de neuitat, unde accentele luminoase se asociază cu acordurile şi armoniile de lângă noi. Da, aşa s-a întâmplat. Cu colegii din Chişinău, am fondat una dintre primele biblioteci de carte românească (într-o mare de carte slavă!), ca apoi să se deruleze atâtea Saloane de cărţi şi atâtea întâlniri admirabile în spaţiile Bibliotecii Naţionale şi ale Bibliotecii „Ion Creangă” din capitala Basarabiei. Şi oricât de expeditiv aş fi la acest capitol, nu pot să trec peste o formă anecdotică de captatio benevolentiae amintind de o constatare: cei doi mari colaboratori şi prieteni ai mei – regretatul Alexe Rău, director al Bibliotecii Naţionale, şi Claudia Balaban, director al Bibliotecii „Ion Creangă”, au fost prea statornici, au fost în chip fundamental prea constanţi în statornicie, de unde ireproşabila neabatere de la principii, de la ceea ce şi-au propus hotărât şi iremediabil să facă. Vă daţi seama cât de greu ne-a venit nouă, celor din jurul lor, să acceptăm şi să păstrăm această neabatere de la consecvenţă şi principiu! Da, ei de acolo, din Basarabia, voiau să recupereze tot ce au pierdut vreme de decenii de istorie neagră, să uite de suferinţe şi să se apropie de bucurie.
– Între destinul cărţii şi destinul omului există un punct comun?
– Dintre atâtea definiţii care s-au dat cărţii (în corelaţie directă cu omul) o amintesc pe cea a lui Albert Flocon, autorul monumentalei lucrări Universul cărţilor: „Cartea îşi găseşte destinatarul. Spiritul şi litera, forma şi conţinutul stabilesc acea relaţie de la om la om prin care fiecare primeşte după nevoi şi după posibilităţi. Este oglinda în care licăreşte o speranţă de viitor”.
– Cetatea ieşeană conturează cultura, valorile fortificate în jurul acesteia, oferind un loc de apărare, de siguranţă pentru cultura ieşeană. Cum este văzută aceasta prin intermediul oglinzilor?
– Probabil că vă referiţi la dialogurile din Oglinzile cetăţii. De fapt, aceste „oglinzi” se vor un fel de monografie culturală, un document unde Iaşul contemporan este desenat ca un profil spiritual printr-o sumă de interviuri cu personalităţile sale. Am pornit la drum prin anii 1993-1995 cu trei volume legate de figurile ieşene şi un al patrulea cu cele din Chişinău. Am încercat să gândesc civilitatea dialogului având în vedere faptul că rosturile lui între atâtea specii literare sunt o atitudine, o formă de viaţă care se opune, măcar din principiu, tonului neutru, obosit, şters, lipsei de implicare în zona intelectuală. Se pare că mi-a reuşit proiectul acesta publicistic. Dovada ar fi şi faptul că Editura Junimea a propus reeditarea acestora, ceea ce s-a întâmplat în anul de graţie 2018, rezultând volumul substanţial (şi cu adăugiri) Oglinzile cetăţii. Dialoguri de ieri şi de azi. După aprecierea criticii, acesta ar fi mai întâi cu o valoare documentară, o recompunere a profilului cultural al celor două oraşe (Iaşi şi Chişinău), o (re)întâlnire cu reprezentanţii generaţiilor din domenii de activitate variate, o aducere în prim-plan a unor nume despre care noile generaţii ştiu prea puţin, nume ilustre, precum Dumitru Mangeron, Ştefan Bârsănescu, Cristofor Simionescu, Cesar Buda, Gheorghe Platon, George Văideanu, Nicolae Ţaţomir, Corneliu Ştefanache ş.a. (de la Iaşi), Maria Bieşu, Aureliu Busuioc, Serafim Saka, Dumitru Crihan, Grigore Vieru, Gheorghe Ghimpu ş.a. (de la Chişinău). Nişte oglinzi (re)însufleţite formatoare care ne reamintesc opera, fapta, seriozitatea şi respectul faţă de sistemul de valori cu deschidere spre universalitate, modele absolute pentru cei de azi.
– Tânărului de astăzi îi sunt cunoscute „oglinzile cetăţii”? Unde ar trebui lucrat, investit pentru ca cetatea să-şi deschidă noi ferestre în sufletul generaţiei tinere?
– Să ne amintim de faptele înaintaşilor noştri, de îndemnul ca tinerii să cunoască istoria ţării pentru ca ei înşişi să-i pregătească mai bine viitorul. Ceea ce ar trebui să aibă în vedere tinerii e că istoria şi cultura nu mai pot rămâne segmente autonome, nu mai pot fi independente, nici progresele tehnicii şi ştiinţei, doar actul religios rămâne acelaşi în mijlocul multor schimbări. Sigur că Cetatea (comunitatea), în ansamblul societăţii, trebuie să-şi deschidă mai larg „ferestrele” în sufletul şi mintea tinerilor, să exercite o mai mare atracţie spre educaţie, demnitate şi formarea caracterului. Iaşul nostru dispune de suficiente mijloace („oglinzi”) pentru a imprima tinerei generaţii sensibilitatea pentru cultură şi creaţiile minţii, pentru ceea ce e frumos şi temeinic.
– Cum se poate gândi frumos în Academia de la Pavilion? Ce surprinde şi nuanţează acest volum scos la Vasiliana ’98?
– Trebuie să recunosc că mă surprinde plăcut această întrebare. Academia de la Pavilion e o carte care pare a fi cea mai apropiată de sufletul meu. La scrierea ei am adoptat un stil colocvial, colorat din loc în loc de pasaje descriptive, de notaţii şi reflecţii privitoare la atâtea subiecte circumscrise artei conversaţiei. Dialogurile cu invitaţii mei (nume de seamă) se vor nişte schiţe şi idei care conduc nu atât spre conturarea unor portrete contemporane, cât spre imaginile lor de spirit. Un cunoscut critic literar a scris, printre altele, că această carte ne aminteşte de spaţiul peripatetic al lui Aristotel, de grădinile lui Akademos şi Hekademos. Evident că e o exagerare. Sigur însă e faptul că discuţiile s-au purtat liber şi… sine ira et studio, dezideratul liant al cărţii fiind sintagma a gândi şi a rosti frumos. Oare ne-ar strica în zilele noastre să mă cinăm mai mult la moara înţelepciunii tăinuite gânduri de bine şi frumoase rostiri?
– Viaţa domniei voastre este strâns legată de călătorii? Cum îşi pun amprenta acestea asupra scrierii? Înainte de a călători v-aţi pregătit, întâi, în spirit, aşa cum spune Camil Petrescu? Care sunt fascinaţiile descoperite în peregrinările dumneavoastră şi care sunt locaţiile care v-au marcat, v-au impresionat şi v-au rămas cuibărite în suflet?
– Am scris în 1995 o carte care se cheamă Fascinaţii. Drumuri şi cărţi, onorat fiind cu o prefaţă a lui Ioan Holban. Pentru a evita o însăilare în răspunsul meu, aş da un scurt citat din această prefaţă: „Tema acestui jurnal intelectual este salvarea prin semn atât a duratei individului, cât şi a istoriei înseşi. Nicolae Busuioc îndreaptă oglinda spre carte ori spre locurile văzute, deopotrivă, spre propria-i textură interioară, cu voluptatea regăsirii unui timp pierdut şi a anexării unor spaţii prin fixarea lor în liniile caietului cu fascinaţii. Cartea aceasta oferă măsura exactă a unui scriitor pentru care lectura şi călătoria constituie durata ideală a creaţiei”.
– Prin intermediul lecturii putem călători în timp şi spaţiu, într-un timp relativ scurt, descoperind locuri şi oameni noi, tradiţii şi obiceiuri, culturi, cu alte cuvinte devenim mai înţelepţi. Care sunt Semnele înţelepciunii privite de omul, eseistul, criticul, ziaristul Nicolae Busuioc?
– Date fiind condiţiile actuale ale existenţei cărţii, ne punem întrebarea dacă menirea textului scris nu se apropie cumva de capătul de drum în istoria omenirii? Dacă din nefericire s-ar întâmpla aşa ceva, întrebările noastre obsesive ar căpăta un răspuns îngrijorător! Şi totuşi, teoreticienii în domeniu ne încurajează să nu intrăm într-o asemenea deznădejde. Semnele înţelepciunii (1998), de fapt un tom-schiţă pentru o istorie eseistică a cărţii, completează într-un fel (aceasta a fost intenţia mea) lumea fascinantă a acelui univers aparte căruia Borges i-a conferit o identitate revelatorie şi inconfundabilă. Aceste semne sunt chiar sub semnul echilibrului între contrarii, unde înţelepciunea se capătă şi se dezvoltă. Epopeea fără sfârşit a scrisului începând de la truda lui Ghilgameş, trecând prin alfabete misterioase, biblii şi enciclo pedii, stampe, miniaturi, vechi biblioteci, incunabule, bibliofilie, ex-libris, librării şi cabinete de lectură, saloane şi târguri de carte, însoţite şi de o hermetică antropologie implicată în naşterea textului, asta reprezintă volumul nostru. Cine nu doreşte ca ea, cartea, să rămână un irezistibil miraj, o sublimă metaforă, o oglindă fermecată cu ajutorul căreia lumea va deveni mai înţeleaptă, mai bună şi aptă să depăşească disperarea, revoltele, insomniile şi angoasele de tot felul. În fond, cartea este lungul drum spre noi înşine.
– Trăim într-o lume a haosului, a deznădejdii, a pieirii sufleteşti, a căderii în neant. Poate cartea să fie un mijloc de regăsire a lumii?
– Da, doar dacă însăşi cartea va supravieţui. Şi va fi la loc de cinste aşa cum a fost la loc de cinste de-a lungul veacurilor. Anotimpurile se succed cu repeziciune, evenimentele de tot felul se vor consuma în acelaşi ritm, dar cărţile vor rămâne în continuare sfetnici preţioşi şi sinceri, prezenţe imperiale în viaţa tumultoasă a oamenilor.
– Legătura trainică dintre biologul, geograful şi scriitorul Nicolae Busuioc o regăsim în cartea La pas prin Paris, unde fascinaţia călătoriei se împleteşte cu fascinaţia lecturii?
– De când mi-am dorit să văd Parisul! Dorinţa aceasta îmi pare că a fost „preistorică”, că a venit dintr-un mine încă neaflat în „biologic”, poate dintr-un timp plin de iluzii deşarte, când visul îmi îngăduia să fiu prezent acolo. Sau poate mai de dincoace, când cărţile de literatură franceză au întreţinut puternic ardoarea dorinţei. Mult mai târziu am văzut cu ochii mei cum Sena curge sinuos şi liniştit printre bulevarde, printre palate, temple şi catedrale, turnuri şi cupole, cum ceva mai departe se zăreau clădirile mai mici de pe Montmartre şi cele mai mari de pe Montparnasse şi par că toate acestea se învârteau în jurul Eiffel-ului ca-ntr-un carusel ameţitor. Merg la pas pe Saint-Germain-ul lui Balzac, în paralel cu firul apei, pentru a ajunge la vestitul Conciergerie sau la impunătoarea Notre-Dame. De data aceasta era Parisul adevărat, nu cel imaginar din copilărie, din cărţile citite la flacăra slabă a lămpii. Nu, La pas prin Paris nu poate fi suspectată (cartea) de pedanterie livrescă sau de retorică pigmentată până la exces de trimiteri mai mult sau mai puţin savante. Am vrut să fiu un hoinar fără noimă trăind plăceri iscate de redobândirea libertăţii interioare, nu ştiu cât am reuşit. Cartea este o sumă de impresii, impresii care pot exprima viziunea unui intelectual trăind doar certitudinile culturii sau, dimpotrivă, simple descrieri şi cugetări ale unui turist plimbându-se La pas prin Paris.
– Valoarea culturală este zugrăvită în cele peste 6.000 de volume care alcătuiesc averea şi moştenirea familiei dumneavoastră, la care se adaugă colecţiile de icoane, sfeşnice, cu alte cuvinte bibliotecarul este şi un pasionat colecţionar de antichităţi, evidenţiind frumuseţea spirituală, culturală, omul deosebit Nicolae Busuioc. Ce ar schimba scriitorul pentru ca lumea să fie mai bună?
– Aş încerca în primul rând s-o apropii mai mult de natură („întoarcerea la natură”), îndepărtând-o pe cât posibil de urât şi imorală. Natură-om, cele două entităţi capabile să-şi vorbească doar atunci când se înţeleg asupra codului de sensibilitate comună. Spiritul renunţă la mitul explicaţiei, dar nu renunţă la a pătrunde în misterul universului ascuns. Naturii îi place să se ascundă, spune Heraclit. Tocmai spre descifrarea tainelor ei ar trebui să se îndrepte şi nu spre distrugere. Cum ar fi să ne simţim în lumea noastră ca în paradisul verde cu nuanţele lui inefabile, unde frunzele şoptesc, florile surâd, păsările zboară în necuprins, greierii cântă în iarbă, izvoarele murmură… Ce minunăţie! Clipa în care ni se relevă natura? Deodată, viziunea coerentă, unitară, holistică a societăţii umane, a naturii şi a universului, a mecanismelor interioare şi a finalităţii lor, toate acestea ar crea cadrul unei regândiri a sensului vieţii fiecăruia dintre noi. Atunci, copacii nu vor mai fi captivi, rătăciţi, uitaţi, ucişi, ci chiar sunt cu rost, cu lacrimi de rouă, cu ochii la cer, la pământ, la oameni, cu trăirile lor arborescente, fiinţe şi ei, aşa, ca în primordiile facerii lumii. Să ne amintim mereu de apelul din Rousseau le retour à la nature şi de reflecţiile lirice novalisiene sau de reveriile eminesciene care n-au rămas fără ecou. Cu riscul de a nu fi fost convingător, eu cred că şi pe această cale lumea ar putea deveni mai bună!
Nicolae Busuioc (n. 12 august 1939, comuna Fereşti, judeţul Vaslui) – eseist, critic şi istoric literar. Este fiul Zenoviei (născută Vădănescu), casnică, şi a lui Ioan
Busuioc, funcţionar. A absolvit Facultatea de Biologie-Geografie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi (1960-1965). A urmat cursuri de specializare în cultură şi biblioteconomie în Danemarca (1994) şi Franţa (1995).
A fost profesor în învăţământul gimnazial, director al Şcolii generale din Fereşti, județul Vaslui (1960-1962); jurnalist la ziarele „Flacăra Iaşului” şi „Vremea nouă”
din Vaslui (1965-1975); secretar general de redacţie la ziarul „Vremea Nouă” (1972-1975); bibliograf principal la Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi” Iaşi (1975-1989); director al Bibliotecii „Gh. Asachi” (1990-2001); vicepreşedinte al Asociaţiei Bibliotecarilor din România (A.N.B.P.R.) (1994-1998) şi preşedinte interimar
(1998-1999). Este fondator al Saloanelor Internaţionale de Carte de la Iaşi şi Chişinău, organizator al ediţiilor I-IX (1992-2000); fondator al bibliotecilor de carte românească de la Chişinău (Republica Moldova) şi Novi Sad (Serbia).
Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
Revista „Expres cultural”, în format pdf, poate fi descărcată, de AICI – https://exprescultural.ro/2023/08/
