– Cine sunt personajele din „Povestirile de pe Măicuţa”, de unde sunt ele inspirate? Domnule Valentin Talpalaru, gândurile, ideile, trăirile dumneavoastră sunt exprimate în mod indirect prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Cine sunt personajele operei dumneavoastră? De unde sunt ele inspirate?
– Personajele mele sunt cele pe care le-am iubit şi prin care „respir” în continuare. Ele înseamnă existenţa mea, înseamnă memoria mea, înseamnă locul în care am fost așezat de pronie, în care i-am mângâiat şi pe prietenii și pe vecinii mei, neamurile, toţi cei care constituie substanţa unui „soi de Macondo”. Într-un orăşel de provincie, un orăşel obișnuit, amestecat etnic, dar un orăşel cu personalitate, cu persoane şi personaje demne de povestire.
– În ceea ce scrieţi am putut constata că sunteţi ca un regizor care se ascunde uneori în spatele măştilor. Vorbiţi doar despre alţii sau doar vă contopiţi cu unele personaje?
– Evident, un autor face parte din peisaj. Un autor nu poate fi niciodată neutru, nu se poate niciodată ascunde, nu se poate niciodată desprinde de mediul în care s-a format. Eu sunt acolo. Şi am încercat să fiu tot copilul acela care priveam cu dragoste şi cu revelaţie, în acelaşi timp, toate minunile copilăriei pe care e greu să le mai repeţi, pe care, în ultimă instanță, ți le-ai dori continuate cu alte personaje, doar ca amintirea lor să nu dispară odată cu tine, într-un context modern sau postmodern sau cum o mai fi el!
– Răsfoind „Povestirile de pe Măicuţa”, am observat că faceţi o incursiune în copilăria dumneavoastră, aţi şi amintit adineauri, unele povestiri vă găsesc în postura de personaj care se confundă cu naratorul, naraţiunea fiind subiectivizată. Am putut constata treaba aceasta. M-a atras aici – în mod direct – o povestire „Moartea dirigintei”…
– Da, este o poveste întreagă, o poveste care se consumă în perioada mea de liceu, dar mai ales de după, o perioadă în care am avut şansa să am nişte profesori extraordinari, un profesor de limba latină Jolonkovschi Sergiu Cornelius, care depăşise de multă vreme pragul pensiei, dar atunci profesorii de latină fiind rara avis a fost menţinut multă vreme. De multe ori adormea la catedră, dar adormea scandând din Ovidiu, din Horaţiu. Nu ştiu cum s-a lipit de mine latina! A mai fost, pe lângă atâția, profesorul de limba şi literatura română, Costin Merişca. Este cel care mi-a schimbat într-un fel destinul, cel care a făcut o excepţie de la regula tradiţională de a nu da mai mult de un opt în teză, pe mine „corupându-mă” cu un zece. Și parcă gloria nu ar fi fost deja asigurată și suficientă, m-a luat de mână şi m-a dus la cealaltă clasă să le citesc isprava comisă, o analiză literară a unei poezii de George Bacovia.
Sigur, ajungem și la diriginta mea, Serafima Gringberg, o profesoară de franceză şcolită dincolo de hotare, tobă de carte, de o boemie infernală, ridicolă și înduioșătoare. Era un personaj absolut exotic, de a cărei existență sunt legate multe anecdote. Evident, în strânsă legătură cu noi, cei care le mai ţinem minte, pentru că o parte dintre noi suntem în pragul retragerii sau dincolo de el, aşa că aceste poveşti şi acest personaj se vor duce şi ele în umbra amintirilor fără întoarcere.
Doamna dirigintă a avut un destin tragic. Noi eram inconștienți și uneori cruzi, aşa cum sunt adolescenţii. Fiul ei se prăpădise în al doilea război mondial, în care fusese aviator, şi, când venea ora de dirigenţie sau când găseam noi o „breşă” la o oră de franceză și nu prea aveam chef de carte, spuneam: „Ştiţi, doamnă, eu m-am gândit să mă fac aviator”. Ei, din acel moment se tăia firul. Era cruzimea specifică a tinereţii, pe care o regretam, dar nu o făceam chiar cu răutate. Așa cum spuneam, din inconştienţa celui care nu ştie cum să profite de cel din faţa lui. Dispariţia ei a fost tragică, dar n-am vrut să o prezint doar așa, de aceea am încercat să adaug acolo, cu pipeta, şi nişte umor, nişte întâmplări, evenimente legate de viaţa noastră de liceeni. Am făcut aceasta pentru că, înainte de toate, sunt amintirile mele, deci e o proprietate privată, subiectivă. În acelaşi timp, mă gândesc și la faptul că pentru adolescenţi nu prea avem literatură. Îi cam abandonăm prin clasa a VI-a, a VII-a, le mai lăsăm niscaiva poezii pentru copii, poveşti pentru copii, după care îi redescoperim cititori maturi şi vrem de la ei foarte multă înţelegere, să ne fie alături. Cum să fie alături de noi, solidari, dacă îi lăsăm singuri o perioadă bună de timp să rămână la aceiaşi „Cireşari”, la „Corigent la limba română”, „Cişmigiu et company”, și alte câteva cărţi pentru ei, nu sunt multe, se pot număra pe degetele de la o mână şi ne mai mirăm de ce nu sunt alături de noi? Acesta este unul dintre motivele pentru care am insistat mai mult pe segmentul biografic.
– Şi s-a stins doamna dirigintă într-un accident…
– S-a stins într-un accident absolut stupid, absolut nenorocit şi iată paradoxul, cei care i-au purtat sicriul la înmormântare au fost vreo patru sau cinci colegi de-ai mei, pe care îi lăsase repetenţi! Un umor cumva macabru, recunosc…
– Pe lângă talentul dumneavoastră de scriitor sunteţi şi un foarte bun om de radio, realizând interviuri cu personalităţi din lumea culturală şi nu numai, însă din ce am remarcat, chiar dacă realizaţi dumneavoastră interviuri, nu renunţaţi deloc la postura de narator. Vă place să vă faceţi prezenţa ca narator înfrumuseţând textul.
– Nu ştiu dacă este un avantaj sau un dezavantaj, însă înainte de a fi gazetar sunt scriitor şi atunci demonul, egoismul scriitorului nu te lasă în pace şi, astfel, am încercat nu să realizez interviuri, ci să povestesc interviuri, pentru că fără povestire – vorba lui Forster – nu se poate face nimic. Povestire, naraţiune trebuie şi în muzică, în poezie, pictură.
– În ton cu toate acestea, avem în faţă volumul „Interviuri până la un punct”. Care este, poate, cel mai greu de realizat interviu din acest prim volum? Simt că urmează şi altele….
– Da, vor urma şi altele, pentru că am făcut un calcul… în cei aproape 20 de ani de când realizez emisiunea „Convorbiri literare” la Radio Iași, întotdeauna am încercat ca la finalul acesteia să difuzez un interviu „cu greutate”. Nu, doamne fereşte, că celelalte ar fi fost lipsite de importanţă, dar întotdeauna a fost un personaj, repet, „cu greutate”. Şi atunci am făcut un calcul elementar,vzicându-mi că în aproape 30 de ani de interviuri ar rezulta cam douăzeci de mii de pagini. Ei, pentru cineva care încearcă să transfere din suport vorbit în scris interviurile este cumplit. Am avut şansa unei apropieri de Editura Doxologia, ai cărei reprezentanți s-au oferit să asculte şi să redacteze interviurile, transferându-le în cuvinte. Astfel, s-a născut prima parte. I-au spus cam preţios volumul întâi. Este prima carte dintr-o serie, o serie de interviuri, „interviuri până la un punct”, pentru că de acolo începe povestirea, pentru că acolo se mai adaugă şi un profil, profilul personalităţii, se mai adaugă şi câte o picanterie, o întâmplare, pentru că aceste interviuri sunt, în ultimă instanţă, modul meu de a face o reverenţă personajelor cu care discut. Asta trebuie să facă, probabil, oricare reporter, dar dacă nu apreciezi, dacă nu te simţi apropiat, dacă n-ai intrat… cumva, atât cât poţi, în intimitatea personajului cu care discuţi, degeaba…
– Fiindcă aţi amintit de intimitatea interlocutorului vă întrebăm: Cum vi-i alegeţi? Care sunt criteriile de selecţie?
– Criteriile de selecţie sunt varii, nu cred că-i aleg, şansa mea a fost participarea la nenumărate festivaluri literare unde, cum spun eu, cu reportofonul în bandulieră, m-am învârtit printre aceste personaje. Partea bună este, zic şi eu, că fac parte din lumea lor, astfel încât sunt asimilat cumva. O parte dintre interviuri au fost şi exerciţii stilistice, aşa cum este ultimul interviu, pentru că tot spuneai tu adineauri, prietene, despre interviuri mai grele, cu profesorul Constantin Ciopraga. Practic, e vorba de un discurs pe care profesorul Constantin Ciopraga l-a ţinut într-un anume moment, la un moment aniversar. Nu era suficient. Am improvizat întrebările. Întrebările sunt induse în acest interviu, dar nici asta nu a fost suficient, şi atunci am combinat aceste întrebări şi acest discurs al profesorului Ciopraga, cu un dialog pe care l-am purtat cu colega mea din facultate, la altă secţie, fiica lui, distinsa profesoară Magda Ciopraga, rezultând, astfel, interviul pe care îl puteţi citi în volum. Este un interviu ciudat! De aceea le-am spus „interviuri până la un punct”. În nici un caz nu am dorit să apelez la procedeul clasic cu întrebări trimise, iar răspunsul elaborat cu un dicţionar de filosofie în stânga şi cu un dicţionar de citate celebre în dreapta.
Interviurile, cred eu, sunt dinamice, sunt vii. Mi s-a şi reproşat, la un moment dat, ca în cazul lui Dinu Flămând, pe care l-a reîntâlnit recent la Festivalul „Poezia la Iaşi”, că „de ce nu mi-ai dat şi mie interviul, că poate-l mai stilizam”. Nu i l-am pus la dispoziție, pentru că nu am vrut. Este contrar ideii şi concepţiei mele de a realiza această carte. Şi aşa vor continua toate.
– Aţi amintit de profesorul Constantin Ciopraga, însă am putut constata că aţi putut-o intervieva şi pe Mitzura Arghezi. Ce impresie v-a lăsat?
– Mitzura Arghezi a fost şansa mea! A fost Festivalul Internaţional de Literatură de la Târgul Jiu „Tudor Arghezi” și acolo am cunoscut-o pe Domnia Sa. Un personaj fascinant, un personaj care era dispus la dialog. N-am făcut eforturi foarte mari ca să o provoc. N-am recurs la trucuri gazetăristice, n-am procedat la „încălzirea” prealabilă. A fost un dialog care a curs firesc și spontan de la primul cuvânt pe care l-am rostit. Sunt – în dialogul nostru – elemente care ţin şi de istoria literaturii.
Am punctat câte un amănunt, o dată, aşa cum este cazul dialogului despre care vorbim, avându-l ca subiect, evident, pe Tudor Arghezi, regimul lui de lucru, povestea cu celebrul pamflet „Baroane” şi modul în care el a fost protejat atunci de statul român, nefiind arestat, ci protejat. Statul român a fost cu un pas înaintea germanilor, care voiau să-l deporteze, şi atunci dispărea Tudor Arghezi. Aşa că a fost luat şi dus în lagărul de la Târgul Jiu, în nişte condiţii speciale, acolo spunându-i-se de ce i se întâmplă lucrul acesta ş.a.m.d.
– Despre cărţile copilăriei…
– I-am zis doamnei Mitzura Arghezi că simt o invidie cumplită în momentul în care mă gândesc cu câtă dragoste şi-a învelit, aşa cum face fluturele un cocon în jurul lui, cu câtă dragoste i-a învelit Tudor Arghezi pe Mitzura şi pe Baruţu. Regret că au mai fost câteva întrebări pe care nu le-am pus, sigur că ispita, demonul gazetarului, cel care te îndeamnă spre spectaculos m-a ispitit și pe mine, aşa cum a fost întoarcerea de 180 de grade a lui Tudor Arghezi în 1947, reorientarea lui cu „Laudă omului” şi cu toate celelalte. Știam că acesta a fost preţul pe care Tudor Arghezi l-a plătit ca să nu fie arestat fiul său Baruţu, care avea o tipografie, tipografie în care un prieten tipărise un afiş legionar. Şi pentru asta Baruţu, urma, la vremea aceea, să plătească cu ani grei de temniţă această prostie tinerească. Ei bine, preţul pe care l-a plătit Tudor Arghezi a fost acest „viraj” ideologic şi cred că asta poate să explice oarecum turnura pe care a luat-o opera sa.
– Aţi amintit de Dinu Flămând, de Constantin Ciopraga, de Mitzura Arghezi; care interviu v-a rămas în suflet şi vă e drag?
– Toate îmi sunt dragi, inclusiv cu acel vârtej de vorbe, de xeroxuri, de hârtii care înseamnă Adam Puslojić, prietenul lui Nichita Stănescu. Am apreciat în mod deosebit dialogul pe care l-am purtat cu Gjorge Ivanov, preşedintele Macedoniei, la Festivalul de la Struga. Am apreciat faptul că s-a oprit lângă noi, preţ de vreo patru ore, un preşedinte de stat. La noi nu vezi nici oficialii locali la evenimente importante, aşa cum s-au întâmplat recent, nu s-a uitat… nici la Marantzul nenorocit şi antediluvian al meu pe care-l purtam sub braţ, aşa ca un fel de geantă enormă. Episoadele aventurii mele de la Struga împreună cu Valeriu Stancu, Dumitru M. Ion și Carolina Ilinca au fost momente cu totul şi cu totul speciale.
N-aş putea să spun care dintre interviuri îmi este mai apropiat. Fiecare are, cum să spun eu, partea lui sentimentală. Aşa cum a fost în interviul final cu Profesorul Constantin Ciopraga, pe care l-am văzut despărţindu-se de lume. Asta s-a întâmplat chiar în anul în care s-a dus la cele veşnice, văzându-l păşind, cu greutate, pe trotuar, luându-şi rămas bun de la păsări, de la copaci, de la clădirile din jur. N-am îndrăznit să-i tulbur momentul acela solemn.
Este greu de spus care dintre acele interviuri este mai important. Am încercat, repet, să fac din toate o povestire, pentru că în fiecare dialog trebuie să intri puţin şi în sufletul celui cu care stai de vorbă.
– Conturați-ne, aproape de finalul dialogului nostru, copilăria trăită în Târgu Frumos…
– Am trăit pe o stradă săracă și fabuloasă. Creangă a trăit în Humuleştii lui, dar el nu avea o stradă precisă de altminteri, nicio uliţă nu este precizată nominal în opera lui Creangă, el a avut un univers. Eu am trăit pe Strada Măicuţa, superbă ca nume. O stradă pe care erau ţigani, lipoveni, evrei, mă jucam peste drum în atelierul de făcut oale al unui evreu pe nume Beila, care semăna teribil cu Jean Marais, unde am şi făcut vreo câteva oale pe care le-am colorat în legea mea şi care sunt acum expuse în muzeul din incinta Liceului din Târgu Frumos. Cu ţiganii m-am împăcat, am învăţat puţin şi din limba lor, iar cu lipovenii – ce să zic – este zona curată din copilăria mea, oameni simpli, oameni muncitori, care duminica… făceau maraton pe ceardacul casei lor, aşteptând ziua de luni pentru a merge la treabă. Oameni care nu ştiau să mintă, cu credinţă în suflet, curată, adevărată, păstrată, intrată în fiecare celulă a lor. „Măicuța” –o stradă minunată cu oameni minunaţi. Un univers amestecat, un univers unic.
