Unul din marii scriitori ruși contemporani care s-a făcut cunoscut în întreaga literatură universală este Evgheni Vodolazkin, autor al romanului Soloviov și Larionov, care s-a bucurat de un real succes, al romanului Aviatorul, a cărui literatură de tip modern te ține ancorat în imaginarul scriitorului pe tot parcursul firului epic, la care se adaugă romanul Laur, o capodoperă a literaturii, fiind apreciat prin numeroase premii, având o frumusețe și profunzime aparte, sugerând faptul că iubirea salvează, da, iubirea este salvatoare, speranța vieții în lumea de dincolo.
De ce Laur? Pentru că personajul nostru ajunge la ultima treaptă a desăvârșirii, îmbrăcând schima, murind după o viață pe care a dedicat-o salvării Ustinei, „moartă în păcat”, devenind prin nevoință și asceză „laurul” unui neam care l-a iubit, l-a căutat și l-a condus pe ultimul drum.
Titlul este un element paratextual, un prag simbolic de trecere spre lumea operei care susține tema că timpul și moartea pot fi învinse prin iubire, unde iubirea rabdă multe, este binevoitoare, iar „dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte” (Corinteni 13; 4).
Împărțită pe capitole cu titluri semnificative, precum: „Cartea cunoașterii”, „Cartea renunțării”, „Cartea drumului” și „Cartea liniștii”, acțiunea desfășurându-se linear, în ordinea cronologică a evenimentelor, pe momentele subiectului, conturând viața personajului principal, „ființa de hârtie”, rodul imaginației scriitorului, Arseni, din timpul copilăriei până la moarte. Subiectul acțiunii, în linii mari, este unul simplu. Arseni este vraciul din Evul Mediu, care învățat de bunicul său Hristofor, intră în tainele plantelor comunicând cu acestea, căpătând darul vindecării, fiind adulat de cei din jur și căutat pentru binefacerile sale, dar cu toate acestea fiind înfrânt, nereușind să-și salveze iubita, pe Ustina, care va muri la naștere alături de copilul lor. Cu toate că Ustina moare, aceasta va trăi prin Arseni, pe tot timpul vieții, ajutându-l prin iubire să-și găsească izbăvirea, devenind un sfânt, „Sfântul Laur”, bineînțeles acestea toate la o primă lectură, dar pătrunzând în adâncimile textului îți sunt deschise multiple căi de interpretare. Analizând din punct de vedere literar/stilistic, observăm profunzimea limbajului și a expresivității artistice; din punct de vedere religios, conștientizăm că viața aceasta este trecătoare, asemănată cu trecerea unui pod dintr-un capăt într-altul, acel pod al „nebunilor întru Hristos” Foma și Karp, punând accentul pe ieșirea din timpul vremelnic și pregătirea pentru timpul veșniciei, singurul pentru care merită viața sacrificiu, unde iubirea oferă hrană, vindecare, împlinire, împăcare a omului cu Dumnezeu, dincolo de toate un text care pune întrebări și oferă răspunsuri pe anumite teme legate de viață. Povestea aceasta îmi întărește și mai mult ideea că „să nu-i spui lui Dumnezeu cât de mare este furtuna din tine, ci spune-i furtunii tale cât de mare este Dumnezeu”.
Viața lui Arseni devine viața unui „sfânt”. După ce străbate timpul și spațiul, va fi pe rând vraci (Arseni), nebun întru Hristos (Ustin), pelerin în călătoria întreprinsă în Muntele Sfânt (Arseni), călugăr cu numele de Ambrozie și sfânt cu numele de Laur.
Personajul este unul complex, prezentat în mai multe ipostaze ale vieții, care are în comun iubirea și dragostea pentru aproapele; astfel îi ajută pe cei din jur, se îngrijește de ciumați, de neputincioși, de sărmani, de răniți, sacrificându-se pe sine pentru binele celor din jur, sacrificiu care-i va spori și înzeci harul; cu alte cuvinte, suntem martori la îndumnezeirea unui om care-l are ca model și în minte permanent pe Hristos.
Din punctul de vedere al relației narator/diegeză, naratorul este unul extradiegetic relatând la persoana a III-a, implicându-se afectiv: „numai cei chinuiți de tuse”, „Hristofor le poruncea să își pună pe negi ceapă sfărâmată cu sare”, „Hristofor stătea și nu credea”, „și el a înțeles că deschisese ochii” sau „rana de la cap aproape se vindecase”. Din punctul de vedere al relației narator/discurs narativ, naratorul este heterodiegetic, întâmplarea fiind prezentată din mai multe perspective: a vraciului, a nebunului întru Hristos, a pelerinului, a călugărului, a sfântului. Laur, copia fidelă a lui Hristofor? Până într-un anumit punct, viața celor doi este identică. Hristofor devine vraci, rămânând de tânăr cu un copil, fără soție, după ce aceasta îi moare trăsnită de fulger. Sufletul său va fi deschis în comunicarea cu divinitatea, alegând calea sfințeniei, duce o viață înduhovnicită, trăind alături de oamenii pe care-i vindeca, împlinit și mulțumit că nepotul său îi duce mai departe meșteșugul, învățându-l toate tainele și dezlegându-i misterul plantelor. Arseni va cunoaște iubirea după ce rămâne singur, atunci când bunicul își încheie contractul cu viața pe pământ. Cunoscând-o pe Ustina, trăind o frumoasă poveste de dragoaste, de frică să nu o piardă, rătăcește, abătându-se de la calea credinței, punând totul pe seama răbdării, de aceea mânia divină nu va întârzia să apară și vor fi pedepsiți într-un mod tragic, fiindu-i luate ființele cele mai dragi, hotărând calea pribegiei, abandonându-se pe sine, salvându-i pe cei din jur, așteptând mereu sfârșitul trupesc și contopirea cu Ustina. Acesta întârzie să apară și o viață întreagă va alerga și se va dedica Domnului, sperând că iertarea va fi primită în cele din urmă.
Arseni, al treilea copil al familiei, va reuși să biruie boala și va fi singurul care va râde morții, pentru că reușește să treacă de un an de viață, și să supraviețuiască, perioadă pe care nu izbutiseră să o depășească frații săi. Viața și-o câștigă în urma rugăciunii mamei sale, o rugăciune profundă, de câteva ore, la Mănăstirea Sfântul Kiril, din satul Rukina.
Arseni întrevede de mic unirea cu cerul care îl atrăgea atât de mult, o contopire pentru care se va pregăti și-și va dedica întreaga viață.
„Zborul de pe acoperiș”, pregătit din penele de păun legate cu sfoară în prima parte a romanului, anticipează simbolic frânghia cu care va fi legat la final, în urma testamentului lăsat de acesta, evidențiind sfântul al cărui trup este purtat de episcopi și călugări.
Darul vederii înainte și puterea harică le are de mic copil: băiatul blond învață „misterul” ascuns de plante, se contopește cu acestea, le simte, apoi are puterea de a îmblânzi lupul, iar prezența copilului blond în mijlocul oamenilor înseamnă binefacere.
Impresionante sunt multe fragmente care te fac să trăiești, să-ți imaginezi, să verși o lacrimă, pentru că energia captată în timpul lecturii este una fantastică. Și de oțel de-ai fi, imaginarul te fură, te prinde în „gheare” și te captează.
Viața lui Arseni este zbuciumată, una crucială, încât de mic copil va rămâne în grija bunicului său, Hristofor, părinții fiindu-i „secerați” de boala necruțătoare a veacurilor, „ciuma”; momentul despărțirii de tatăl său este marcat de suferință și lacrimi, pentru că băiatul, având darul înainte vederii, știa că despărțirea de tatăl nu era una temporară, ci una definitivă; citind însemnul „morții” pe el, „Arseni a plâns șapte zile și șapte nopți”. „Era muzica ciumei” pe care copilul Arseni o simțea; cadrul „poveștii” este unul devastator. Băiatul, după șapte zile și șapte nopți de plâns, pornește înspre casa părintească alături de Hristofor, cu toate că erau convinși că „moartea e la tot pasul” și sunt supuși păcatului. Băiatul, înainte de a intra în încăpere, vede „aripa morții” deasupra casei.
Arseni va încerca pe tot parcursul firului epic să devină pasărea CALADRIUS care va vesti viața sau moartea celor aflați în suferință; sau pasărea PHOENIX care nu are nici soț, nici copii, nu mănâncă nimic, iar la bătrânețe își aprinde cuibul și arde, iar în cenușa cuibului ei se naște un viermișor din care va renaște pasă‐ rea Phoenix; oare a fost nevoie de moartea Ustinei și a pruncului pentru ca zborului lui să reprezinte o viață plină și dedicată iubirii?
„Moartea” este personificată și devine o „ființă vie”, întâlnită la tot pasul, mai puternică decât viața, secerătoare de suflete tinere, inițiate, neinițiate, oameni pregătiți sau mai puțin pregătiți, de a da piept cu ea.
Unul dintre fragmentele care-mi atrag atenția, în mod special este „povestea lupului” – îmblânzirea acestuia și coeziunea, legătura interdependentă dintre cei doi – „Arseni și lupul”. Lupul, ființa carnivoră, prădătorul, care în alte circumstanțe ar fi devenit demonul infernal, temut și detestat de oricine, se lasă prins de grumaz de băiatul Arseni, devenind o călăuză „divină”, „un animal călăuză” care conduce sufletele către „lumea de dincolo”, imaginea acestuia fiind reluată și la finalul romanului. Lupul este „prietenul” care-i va însoți pretutindeni, la cules de plante, la odihna din jurul sobei, fiindu-i aliat de nădejde băiatului orfan, căruia îi linge lacrimile.
Arseni este învățat de bunic să trăiască doar în comuniune cu Dumnezeu și să nu-i fie frică de moarte, aceasta fiind definită disparat în lectură; aduce frică, groază, despărțire de trup, dar ea reprezintă și „bucuria eliberării”. „Moartea” este adesea personificată în imagini care generează groaza. De exemplu, sugestivă este imaginea în care foametea și seceta fixează oroarea asupra oamenilor care erau tâlhăriți și uciși chiar și ziua în amiaza mare pentru un „codru” de pâine, astfel fusese ucis și starețul Nektarie. Vestea acestor hoți se dusese în toată zona, dar Arseni și Hristofor se simțeau protejați pentru că trăiau lângă cimitir și nu și-ar fi închipuit că „izba” lor va fi vizitată de astfel de oameni răi. Moartea îi încolțește, încât Hristofor o vede deasupra lui Arseni: „În spatele lui Arseni era o siluetă, și bătrânul a recunoscut-o pe loc. Era moartea. Răspândea miros de trup nespălat și gravitatea aceea neomenească ce naște în suflet groază. Pe care o simte tot ce este viu.” (p. 38) Vizitați fiind de tâlhari, Hristofor îl îndeamnă pe Arseni să fugă și să se salveze, dând drumul la ușă oamenilor răi. Din prea mare protecție față de bunic, Arseni se întoarce și va fi lovit cu mânerul cuțitului de hoț, prăbușindu-se la pământ. Lupul, prietenul lui Arseni, sare la brațul hoțului și va răsplăti lovitura lui Arseni, chiar dacă va plăti cu moartea, fiind înjunghiat, salvând, astfel, viețile celor doi – Arseni și Hristofor. Cu toate că Hristofor a făcut tot posibilul să-l păstreze în viață, lupul își pierde urma, alegând să moară singur, pentru că „în clipa de pe urmă fiecare rămâne singur cu Dumnezeu”, așa cum va rămâne Arseni când își va lăsa sufletul să zboare în brațele Lui.
Hristofor se pregătește de marea călătorie, simțind ca un purtător de Hristos că firul vieții e pe sfârșite, ghemul depănându-și povestea, dar cu inima sfâșiată de durerea că Arseni va rămâne fără bunic; muri greu, pentru că nepotul nu-i îngădui să plece:
„– Nu muri, bunicule. Nu muri… Arseni trase tare aer în piept și se înecă. Ce pot să fac, strigă cu ultimele puteri Hristofor, dacă mor de cum o să pun capul jos?
– Te sprijin eu, bunicule.
Trei zile și două nopți a șezut Hristofor pe pat, cu un picior lăsat jos și cu celălalt întins de-a lungul laviței.” (p. 46)
Sfârșitul este dramatic pentru copil, bunicul a plecat la Domnul și a rămas singur în mâinile Domnului: „Și-a făcut semnul sfintei cruci, s-a culcat alături de nepot și a închis ochii. Arseni s-a trezit devreme de tot. S-a uitat la Hristofor, care era culcat alături. A tras în piept tot aerul care era în izbă și a țipat.” (p. 47)
Rămas singur, copilul va trece pe rând în noi etape ale vieții, devenind rukinețul, vraciul, sfântul.
„Și-a zis Domnul Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el»” (Facerea 2; 18). Nu la același nivel, dar cu aceeași simbolistică, izba lui Arseni va fi vizitată de o femeie care își căuta de mâncare și loc de odihnă.
Primul instinct al lui Arseni fu acela că dinspre Ustina venea miros de năpastă. Omul supus stricăciunii, având instinctul „animalic” foarte bine dezvoltat și „închis” în aceeași încăpere cu „Eva”, ispita feminină, va ceda trupului, instinctului, contopindu-se cu Ustina, femeia care avea chipul unui înger răvășit de răutatea oamenilor care au refuzat să o primească în căminul lor să-i dea o cană de apă, din cauza ciumei.
„Îngerul cu părul de foc” va găsi sprijin și alinare în casa vraciului Arseni, care o va găzdui, o va hrăni, o va îmbrăca, cunoscând împreună dragostea, alinându-și singurătatea: „S-a culcat. S-au îmbrățișat și au rămas așa îndelung. El avea un tremur mărunt, deși era numai sudoare. Și sudoarea lui se amesteca cu a ei. Iar după aceea carnea lui a intrat în carnea ei. Dimineața au văzut că pânza se fă‐ cuse roșie-roșie.” (p. 57) Fragmentul, deși simplu la prima vedere, conturează o poveste unică de dragoste, unde două destine aproape identice, își scriu povestea de iubire. Singurătatea și dragostea îi leagă, o dragoste ce-i va uni pe veci.
Ciuma este neiertătoare, este „rea”, ucide tot ce prinde: lui Arseni îi seceră părinții, iar Ustina este singura supraviețuitoare din satul ei. Destinul face ca cei doi să se întâlnească, în împrejurări grele, dar ei au ceva în comun, au simplitate, au bunătate și, mai presus de toate, au iubire. Din dragostea lor, pântecele Ustinei va rodi și va purta dragostea, dar nu prea mult timp, căci sfârșitul este aproape, iar Ustina va muri alături de prunc la naștere, căci, așa cum începuse să cânte altădată, atunci când a rămas în casa lui Arseni – „Sufletul de trupul alb s-a despărțit,/ iartă-mă, trupul meu alb (a tras aer în piept),/ tu, trupule, trebuie să te duci în țărâna udă,/ țărâna udă să-ți fie mormânt (pe gât i s-a umflat o venă)/ viermilor hulpavi hrană să le fii” (p. 55), văzuse moartea trupului, o anticipase.
De ce a trebuit să moară Ustina? „Pentru că ea era iubirea, iar iubirea era Ustina”, iar această iubire dăinuie dincolo de moarte.
Firul epic va fi țesut pe două traiectorii care se întrepătrund pe tot parcursul lecturii: iubirea și „minunile” săvârșite de Arseni din bunătatea pentru oameni și pentru iertarea păcatului. Frica de oameni îl face pe Arseni să ascundă și să tăgăduiască iubirea ce-i poartă Ustinei, de aceea micile lor ieșiri erau prin locurile ascunse de ochii lumii, prin păduri, dar sentimentele și iubirea împărtășite erau unice.
Fata vrea cu orice preț să-i devină „soață”, să intre în legalitate în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, dar răspunsul lui Arseni este unul simplu: „Rabdă, dragostea mea”…, „Doar rabdă un pic, dragostea mea”. Această răbdare va fi fatală și se va transforma într-un sfârșit tragic, cei doi vor trece „pe lumea cealaltă”, neîmpăcați cu Dumnezeu, pruncul moare nebotezat, iar Ustina fără a fi mireasă și fără a cunoaște taina căsătoriei.
Puțina „răbdare” îl va costa pe Arseni „răbdarea” de o viață, singura salvare pentru el fiind Ustina, cea pe care o invocă și cu care vorbește, spunându-i toate ispitele și încercările prin care trece pe pământ. Personajul feminin devine o a doua filtrare, o a doua conștiință prin care Arseni trăiește și cu care încearcă să se contopească: „Știi, dragostea mea, pur și simplu m-am obișnuit de frumos în viață, îi spuse el Ustinei. Iar el se lasă descoperit atât de neașteptat când treci râul, încât nici nu mai găsesc cuvinte. Și uite, de o parte a râului sunt eu, numai bube și păduchi, iar de cealaltă – frumusețea asta. Și cu toată nimicnicia mea, sunt bucuros să-i recunosc măreția, căci în felul acesta parcă iau parte la facerea ei” (p. 132); „Chiar m-am rugat pentru el, i-a spus Arseni Ustinei. L-am rugat: Doamne, nu-i pune asta ca păcat, că nu știe ce face. Roagă-te și tu pentru el, dragostea mea” (p. 145); „Înțelegi, i-a spus el Ustinei, în chilia cea îndepărtată carnea mea se încălzește și începe să-și arate cerințele. Și asta, dragostea mea, e doar începutul. Dacă îi dai un deget, îți ia toată mâna. Așa că mai bine, dragostea mea, o să stau la aer curat” (p. 150) „Așa cum sunt acum, dragostea mea, am nevoie măcar de un ceas la căldură, îi spuse Arseni Ustinei. Poți să nu te îngrijorezi pentru mine, nu se întâmplă nimic de speriat. Trebuie doar să îmi recapăt suflul, dragostea mea, și am să pot să mă întorc” (p. 151)… „Dacă ar fi în mine lumină, l-aș vindeca, îi spuse Arseni Ustinei despre acel bolnav. Dar nu pot să-l vindec din pricina grelelor mele păcate, Păcatele astea nu mă lasă să mă ridic la înălțimea unde se află salvarea acestui om. Eu, dragostea mea, sunt vinovat de moartea lui și de-aceea plâng plecarea lui și păcatele mele” (p. 164)…
Așteptă sfârșitul și moartea, dându-și trupul spre suferință pentru a se putea reîntâlni cu cea pe care o iubește, pe Ustina.
Doar că are multe de „răbdat”, atât de multe, încât, la un moment dat, tu, lectorul, te întrebi, oare cât va mai îndura? Până atunci când, pregătit și iertat de Dumnezeu, se va lăsa în mâinile acestuia.
Înainte de moarte, Ustina cere sfânta împărtășanie, este cuprinsă de frica nașterii, iar un răspuns neașteptat îi vine din partea lui Arseni: „Ai să te împărtă‐ șești născând, dragostea mea”. Nașterea se desfășoară cu o rapiditate a mișcărilor, tragismul se simte din timpul lecturii, sunt utilizate verbele din câmpul semantic al dinamicii: „plecase”, „venise”, „nu venise”, „pleca”, „își pierdea”, „putea pleca”, „i-a tăiat răsuflarea”, „l-a tras și-a alunecat”, „I s-a izbit capul de podea”, „se ridica”, „s-a ridicat”, fug”, „mă duc”…
Acțiunea crește în intensitate pe măsură ce-și întărește credința, cerându-i-se de fiecare dată mai mult: vindecă bolnavi, ciumați, tratează cancerul, prevestește moartea, înviază din morți, salvează de la moarte femeia însărcinată care atrăsese furia poporului asupra ei, episodul fiind asemănat cu femeia păcătoasă din Biblie, doar că, de data aceasta, nu Mântuitorul este cel care o salvează, ci Arseni care ia vina asupra lui, cu toate că e nevoit să mărturisească strâmb, doar pentru a o scoate din furia oamenilor și pedeapsa cu moartea.
După moartea lui, adevărul va ieși la lumină, aflându-se că cel care o lăsase grea era morarul, iar Sfântul Arseni se sacrifică și de data aceasta pentru aproapele său.
Călătoria spre Ierusalim, o altă carte a inițierii, poate fi considerată, simbolic, trecerea prin iadul pământesc pentru a ajunge la raiul ceresc.
Crimele care au loc pe drumul spre Ierusalim, hoții care-i urmăreau la tot pasul, pierderea unor membri ai alaiului, printre care, cel mai important, este Ambrozie, prietenul pe care şi-l făcuse, cei doi comunică și sunt uniți prin iubire. Ierusalimul pământesc îi deschide calea dreaptă spre Ierusalimul ceresc, fiind demn, în final, de o înmormântare a unui sfânt, unde lumea este adunată puhoi pentru a-l venera și a-l omagia pe cel care a uitat de el, abandonându-se pe sine, sacrificându-și viața, timpul și sănătatea pentru aproapele.
Iubirea față de aproapele și iubirea desăvârșită, pentru care s-a pregătit o viață, îl vor trimite direct la întâlnirea cu Hristos.
Cadrul din final este unul care accentuează tragismul și suferința oamenilor, iubirea lor față de Sfântul Laur, pentru că aici mulțimea este una pestriță: „Vin schilozi, orbi, șchiopi, leproși, surzi, muți și rârâiți. Din diferite locuri, inclusiv îndepărtate, sunt cărați neputincioșii. Sunt aduși posedații, legați cu funii ori puși în lanțuri. Vin bărbați fără vlagă, femei sterpe, femei fără bărbat, văduve și orfani. Sosește clerul negru și cel alb, frații de la mânăstirea Sfântul Kiril, cneji ai cnezatelor mari și mici, boieri, posadnici și oficialități. Se adună cei care au fost cândva vindecați de Laur, cei care au auzit multe despre el, dar nu l-au văzut niciodată, cei care vor să vadă unde și cum a trăit Laur, precum și cei amatori de lume multă adunată la un loc. Martorilor la cele ce se petrec li se pare că se adună tot poporul Rusiei.
Trupul lui Laur e tot sub pinul de la intrarea peșterii. Nu are urme de putrefacție, dar cei care stau de pază sunt atenți. Oră de oră se apropie de el și inspiră mirosul pe care îl degajă. Nările le freamătă de zel, dar prind doar mireasmă de iarbă și de conuri de pin. Ei asurzesc poiana strigând de uimire, dar în adâncul sufletului știu bine că așa trebuie să fie” / „Mutarea a fost însoțită de cântul funebru al păsărilor. Trupul celui mort e ușor. Cei o sută optzeci și trei de mii de sosiți așteaptă la marginea pădurii.
Când trupul lui Laur apare din desiș, se lasă cu toții în genunchi. Mai întâi cei ce s-au văzut, iar apoi, rând pe rând, toți cei din spate. Trupul este preluat de episcopi și de călugări. Ei îl poartă pe capetele lor, și mulțimea, ca o mare, se dă la o parte înaintea lor. Drumul lor se oprește în biserica ridicată pe locul casei lui Hristofor. Acolo se cântă prohodul. Zecile de mii așteaptă în tăcere afară”. „Pe pajiștea asta îi arătase Hristofor celui care murise convergența tăriilor, cea cerească și cea pământească. Lui Laur i se leagă picioarele cu o frânghie căreia i se lasă capetele libere. În mulțime se aud strigăte. Cineva se năpustește să desfacă frânghia, dar e întors pe loc și împins în mulțime. Văzuți de sus, cei prezenți par o aglomerare nemaivăzută de puncte, și numai Laur pare să aibă lungime.
De unul dintre capetele frânghiei se apropie arhiepiscopul de Rostov, de Iaroslav și de Belozersk, Iona. De celălalt capăt al frânghiei se apropie episcopul de Perm și Vologda, Pitirim. Ei îngenunchează și se roagă în tăcere. Iau în mâini capetele frânghiei, le sărută și se ridică închinându-se. Poalele mantiilor și vârfurile bărbilor lor fâlfâie în aceeași direcție. Proporțiile siluetelor lor sunt deformate la fel de vânt, căci amândoi s-au lățit spre dreapta. Cei doi sunt în lucrarea lor ca unul singur. Privirile sunt îndreptate în sus”… „Brațele tresaltă și se desfac pe pieptul lui Laur ca pentru o îmbrățișare. Se întind în urma trupului. Răsfiră cu degetele iarba cum răsfiră mătăniile. Pleoapele tremură, și tuturor li se pare că Laur stă să se trezească” (p. 322-323). Și dacă nu real, cel puțin imaginar, perioada Evului Mediu este scrisă de prezența personajului Laur, carte care va dăinui mult timp până la apariția altui roman, măcar de același calibru.
Dumitru Şerban, bibliograf la Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi” Iaşi.
