De ce aviatorul? Probabil că pot fi găsite mai multe chei de interpretare și mai multe puncte de vedere asupra acestui lexem – aviatorul. Acest substantiv comun, articulat hotărât, subliniază, pe de o parte, dorința de înălțare, șansa la viață, „jocul periculos cu viața”, iar pe de altă parte, nuanțează pericolul care te poate paște la orice pas, precum și faptul că viața ta este strâns legată de a celorlalți și că, vrând-nevrând, trebuie să fii un conducător, un leader, un protector pentru ceilalți. Înălțarea de la pământ la cer înseamnă pericol, aici putând contura și ruptura de aproape 80 de ani prin congelare și „zborul” său din care este singurul supraviețuitor, revenind la viață din îngheț.
Titlul Aviatorul este unul simbolic și metaforic totodată, constituind un prag simbolic de trecere spre lumea operei, un conector între cititor și operă.
Dar soarta îți surâde o singură dată, prima „aterizare” a fost benefică pentru Innokentie, pentru că a avut o nouă șansă la viață, dar a doua „aterizare” este ultima, poate că… „moartea este eliberarea de suferință” – gândul final: „îmi trece prin minte sinistrul gând că, într-un fel, pentru un om bolnav catastrofa…” (p. 356); punctele de suspensie întrerup discursul epic, ducându-l pe cititor imaginativ la continuarea ideii: catastrofa „ar fi binevenită”.
Discuția din avion deschide cartea, dialogul acesta fiind reluat în final, ceea ce dă romanului un caracter circular.
Aviatorul este cel care se poate bucura mereu de tot peisajul, panorama, călătorind prin lumi și zări deschise, trasând linii drepte peste zarea întinsă, călătorind în lung și-n lat, într-un timp relativ scurt.
Călătoria pe care o întreprinde personajul nostru, Innokentie, este asemănată cu cea a unui aviator care vede mai puțin uscatul, pământul, fiind „străin” de acesta pentru o perioadă mare de timp.
Viața lui Innokentie este o călătorie, din momentul nașterii până în momentul înghețului, apoi din clipa dezghețului până în cea a morții. Călătoria lui prin viață cuprinde cele două etape, două trepte, obstacole pe care le are de trecut, cu toate că acțiunea se desfășoară pe mai mulți ani, zborul său fiind întrerupt de cei aproape optzeci de ani, timp în care a fost congelat.
Trezindu-se din amnezie (p. 22), îi apare în minte apelativul „Aviator Platonovici”, nume care-l va conduce spre jocurile copilăriei și dorința arzătoare de a deveni de mic copil aviator, amintire trăită alături de vărul său, Seva, în Kuokkala, devenită Repino.
Prin intermediul memoriei involuntare, aduce în prezent acțiuni, imagini, trăiri trecute, cadre din care nu lipsește Seva, ruda care are aceleași idealuri, visuri de a deveni împreună aviatori, dar care-l va trăda, va deveni „otrava care ucide”: „Ne închipuim aviatori. Zburam în doi: pe locul din față – eu, pe cel din spate – Seva. Acolo, în cerul rece, e pustietate, singurătate, dar pe noi ne încălzește prietenia noastră. Dacă o să pierim, o să pierim împreună: asta apropie.” (p. 23) Ce paradox! În acest cadru rece, în avion își va găsi sfârșitul doar Innokentie, pentru că Seva este pedepsit de soartă mult mai devreme.
Revenind din îngheț, încearcă să recupereze imagini pentru a completa puzzle-ul care are contururi estompate, cu imagini care îi joacă feste.
Cadrele sunt vagi, construite din memorie, din dureroasa aducere aminte.
După cele două secvențe minore – înghețatul urechilor și bârfa de la parastase – lectorului îi este strecurată o altă secvență banală: „Unui om i se dă în cap cu o bucată de salam, și omul se rostogolește la vale, se rostogolește și nu poate să se oprească, și, rostogolindu-se, i se învârtește capul. Capul meu.”
De fapt, această inserție creionează o secvență cu impact puternic asupra personajului, motivul și actul răzbunării și începutul declinului său.
Trezit pe patul spitalului, face cunoștință cu personajul Geiger, cel care îl va sprijini și ajuta în recuperarea lui, sugerându-i să-și amintească cât mai multe din trecut. Acum își află pentru prima dată numele, Innokenti Petrovici Platonov, și știe că trebuie cu orice preț să-și recupereze memoria, pentru că nu-ți poți trăi prezentul fără amintiri.
Imaginile pe care și le amintește sunt vagi și sunt legate de anotimpul iarna, atunci când era bolnav și bunica îi citea Robinson Crusoe, acea poveste în care un tânăr ușuratic, plecat într-o călătorie pe mare, naufragiază. Oare povestea ascultată de la bunica nu este într-o oarecare măsură o răsturnare în oglindă? Această pasiune nu devine vie? Personajul nostru nu va naufragia pe o insulă pustie, însă va „ateriza” greșit, într-o lume rece, malefică, înghețată, o lume care-i va „împietri” trecutul cu toate amintirile, salvându-l, pe de o parte, de chinul vieții, iar pe de altă parte, metamorfozându-l într-un ins nou, fără identitate, fără trecut, fără timp, „mă simt ca un Adam” (p. 21), cel din urmă, timpul personificat, are mai multe funcții: timpul înseamnă chin, dar și salvarea, durerea, dar și limitarea: „atât cât ne permite timpul” sau „Ieri n-a mai fost timp”. O altă imagine semnificativă prezentă în primele pagini conturează chipul omului care șade în amurg; omul care, fără o prea mare experiență de viață, după o perioadă de repaos prin îngheț, se trezește în amurg, trăindu-și clipele, încercând să-și refacă universul pierdut.
Planurile se întrepătrund, un conglomerat de trecut și prezent, imagini vechi versus imagini noi; de exemplu – prezența creionului metalic reprezintă tulburare pentru Innokentie, trăia într-o altă lume care nu era benefică pentru „rememorare”, de aceea climatul care i se pregătește este unul de mult apus: doctorul Geiger și Valentina, „amândoi arată ca din vechiul regim… Geiger amintește de Cehov”; aș spune că în “cuplul care mă tratează este o oarecare teatralitate, Valentina e întruchiparea sorei de caritate din timpul războiului”.
Lucrurile vin de la sine. Rugăciunea „Tatăl nostru” spusă pe de rost într-o zi de duminică îi trezește amintiri calde și vii despre copilărie, despre momentele în care mergea la biserică însoțit de mamă, iar atmosfera surprinsă din cadrul Sfintei Liturghii este una îngerească; acum apar și primii indici temporali – „țara acoperită de zăpadă, Rusia?” sau „acum știu în ce oraș am trăit” (p. 28).
Prin rememorare, sunt aduse în prezent, în timpul obiectiv, evenimente din timpul subiectiv, ele sunt simple trăiri care aparțin copilului Innokentie: „Căldura se transmite repede prin metal”, „Du-te fără frică” – sunt sfaturile lui Terenti Osipovici, sfaturi care-l ajută atunci când trebuie să spună poezia, dar pe de altă parte, „nu întotdeauna mi-a reușit așa în viață”.
Iarna este anotimpul întâmplărilor frumoase, acest tablou al iernii neîntrerupte anticipează înghețul, iarna veșnică. Poate că nici dorința din copilărie, de a deveni pompier, nu este întâmplătoare; rugămințile „mute” adresate pompierilor de a-l lua în rândurile lor; de acest foc avea nevoie ca să topească gheața – dorința aceasta arzătoare de a face orice pentru a-i salva pe alții.
Niciodată nu se știe în viață ce ne rezervă viitorul… de la dorința de a fi pompier, dirijor, aviator, pictor, destinul are alte planuri cu personajul nostru: viața de chin în lagăr, conservarea și readucerea la viață, oferindu-i o nouă șansă, un nou început, personajul având parcă un destin asemănător cu Iona biblic și cu Iona lui Sorescu. Înghețul reprezintă închiderea „într-o burtă de pește”, într-o societate în care personajul nu se regăsește; are nevoie de o oprire a timpului fizic pentru a se reintegra în „Marele timp universal”.
Adaptarea este grea, dar nu imposibilă.
Iubirea pentru Anastasia este transferată într-un alt timp, al posibilității, al împlinirii. Recăpătarea memoriei personajului se face treptat: trăirile prezente îi trezesc amintiri trecute, rememorând locuri, timpuri, persoane; astfel, prin memoria involuntară, sunt aduse în prezent acțiuni trecute. Personajul este acum într-un alt timp, dar trebuie să reconstituie întreaga lume pierdută și nu este simplu deloc. Lumea veche e conturată de Anastasia, imagini vagi care-i nuanțează trăsăturile fizice – părul blond, statueta – zeița Themis, zeița dreptății care poartă balanța dreptății, dar ruptă înainte de vreme, poate pentru a anticipa „ruperea” dreptății într-o lume nesigură, plină de ură, o societate unde, pentru supraviețuire, se apelează la „trădări și trădători”, „spioni și spionări”.
Trezit din îngheț, personajul este prezent într-o cameră de spital, memoria lui Innokentie fiind „ștearsă”; conștiința fiind selectivă, păstrând evenimentele importante.
La sfatul doctorului său, însemnează într-un jurnal frânturi, amintiri, experiența lagărului, imagini, chipuri, pentru a-și aminti date din trecut.
Astfel, își amintește de rugăciunea „Tatăl nostru”, pe care o spunea la biserică, fiind dus de mama sa în fiecare duminică, aducând în prezent imagini despre copilărie, școală, întâia iubire legată de numele Anastasiei.
Pentru a încadra o epocă într-o altă epocă modernă, comparativ, își amintește de străzile, casele de altădată, tramvaiele, gara, drumul “bătut” la gară săptămânal pentru a-și aștepta tatăl cu bucurie, reprezentând moment de fericire maximă.
Peste unele imagini și secvențe se trece ușor, conturându-se ideea că trecutul nu poate fi conservat în totalitate, rămânând imagini detaliate, vii legate de părinți; tatălui îi păstrează cel mai viu portret, atât din punct de vedere fizic, cât și moral; această imagine e mai presus de orice, ea continuând și după moarte. În timpul vieții, tatăl, mașinal, se uită la ceas, ca și cum acesta era cel mai mare dușman al omului, timpul care este nerăbdător, poate anticipativ chiar, sugerează aici ideea clepsidrei care se scurge, pentru că „timpul” lui era pe sfârșite; într-o seară de iulie a anului 1917 avea să fie ucis de niște marinari beți, fără niciun motiv, astfel visul și bucuria fiindu-i spulberate lui Innokentie, rămânând fără tată de timpuriu: „Mai târziu m-a torturat imaginea iubitului nostru tată zăcând, alba ca neaua, pe un peron murdar, cu niște gură-cască strângându-se în jurul lui, iar el, care se jena, disprețuia, ura atenția străzii, era condamnat să rămână acolo.” (p. 47)
Toate aceste evenimente lasă urme adânci asupra conștiinței personajului, constatând că nu revoluțiile, războaiele, faptul că se trage, foametea sunt de speriat, ci „faptul că se eliberează cele mai josnice patimi omenești” (p. 47), existând întotdeauna doar legile exterioare, nu și legi interioare.
Medicul Geiger, pentru a-l pregăti, îi pune la dispoziție articole legate de crionică.
Prima iubire nu se uită; viața lui este legată de cea a Anastasiei, fiica profesorului Voronin, din momentul în care locuiesc în același apartament supus compactării, alături de Zarețki, un salariat al fabricii de mezeluri.
Societatea este una pestriță, formată din oameni mediocri, așa cum este Zarețki, cel care fura mezeluri ca să supraviețuiască societății și care-l va denunța pe Voronin fără niciun motiv: „nu știu nici eu de ce l-am denunțat pe profesor”, poate doar pentru faptul că se simțea inferior, din ură, lașitate, pentru că era frustrat că nu i se acorda atenție, un „păduche” al societății, așa cum l-a numit Innokentie: „Te omor, păduche” sau „o amfibie”, „o reptilă tristă”, „Zarețki avea în el ceva de vierme. Maleabilitatea, moliciunea. Capacitatea de a prelua temperatura mediului înconjurător” (p. 58).
Un alt personaj este Averianov, profesor și coleg cu Voronin, un personaj cu două fețe, un trădător; se dedublează, se dă prieten pe față, râde, vorbește, mănâncă, merge în casa profesorului, iar pe de altă, parte face declarații în baza cărora va fi montat procesul lui Voronin, fiind arestat și împușcat.
Seva, vărul lui Innokentie, este omul alături de care a copilărit. Și-au fortificat prietenia în jocurile de-a aviația sau și-au testat primele experiențe sexuale cu prostituata Katia. Cu toate că Innokentie l-a sfătuit și l-a ajutat atunci când a venit cu manifeste pentru a contribui la schimbarea puterii, orânduirii, frângându-i „zborul”, vorbindu-i de pericolele care-l pasc, Seva se va dovedi un trădător.
Această lume este conturată de oameni care încearcă să supraviețuiască, de prostituate, Lera Amfiteatrova, care, deși este fată de preot, neagă existența lui Dumnezeu, sau Katia, o prostituată de 30 de ani, care este plictisită și face asta doar pentru bani.
Dincolo de acești oameni cu caractere murdare, frumosul este format din imaginea Anastasiei, dar și din amintirile legate de tată, atunci când îl ducea pe aerodrom.
Dorința de a deveni aviator era imensă, personajul fiind atras, în primul rând, de acest cuvânt sonor… „aviator”: „Iar aviator – aviatorul e o pasăre mare și frumoasă. O astfel de pasăre voiam să fiu și eu. Aviator Platonov.” (p. 83)
Cealaltă imagine a Anastasiei este prezentată în note calde, de romantism, o iubire sinceră și curată; pornind de la întâlnirile nocturne ce aveau loc în bucătărie, continuând cu îngrijirea delicată a Anastasiei atunci când era prinsă de boală, filtrând imaginea Anastasiei de „Crăiasa Zăpezii”, prezentând secvența micului „accident” pe patine, întâlnirea din cimitir, când fiecare își plângea morții; o secvență de o profunzime aparte dublată de limbaj o reprezintă întâlnirea din cimitir, unde, la plecare, la poarta cimitirului, un calic le dă în mâini câte o frunză galbenă, numindu-i „mire și mireasă”. Prezența frunzelor galbene traduce aici moartea, unirea unor frunze fără viață; oare anticipează faptul că marea unire a celor doi, nunta, împlinirea, va avea loc după moarte? Pentru că soarta este nemiloasă și-i va despărți înainte de vreme.
Faptul că omul este supus stricăciunii/morții este evident prin prezența „frunzelor moarte”, naratorul apelând și la alte imagini la fel de puternice care sugerează prezența trecerii și a morții, de față la orice pas. Evidentă în acest sens este secvența „harbuzului”, poate o imagine la fel de sugestivă, prezentând contrastul dintre aparență și esență, dintre formă și fond, nuanțându-se ideea că „frumusețea se veștejește foarte repede”. După ce pepenele este mâncat, Innokentie păstrează cojile, care se vor transforma la scurt timp, se vor veșteji, stafidi, având mereu în imagine frumusețea Anastasiei „care se va veșteji și se va zbârci” la fel ca și coaja harbuzului, lucru care este greu de crezut pentru Innokentie, care refuză să perceapă adevărul pentru că „omul moare atunci când îl cuprinde supărarea.” (p. 61)
Când Anastasia este întrebată de Innokentie dacă nu-i este frică de bătrânețe, aceasta răspunde: „Nu de bătrânețe mi-e frică… De moarte. Să nu fie groaznic.” Își amintește, de asemenea, momentul arestării lui Voronin și faptul că Anastasia îi este încredințată de tată, lui Innokentie, pentru a avea grijă de aceasta.
Memoria selectivă pune accent pe imaginile trăite în familie, fiind ignorate evenimentele istorice, din care „rămân numai niște fulgi răzleți de zăpadă”. „Marile evenimente cresc în fiecare individ în parte. Mai cu seamă marile zguduiri. Totul este foarte simplu. În fiecare om există rahat. Atunci când rahatul tău intră în rezonanță cu rahatul altora, încep revoluții, războaie, fascism, comunism…”
Recuperarea lui Innokentie se face treptat: este dus de Geiger la fosta casă unde totul este schimbat; în schimb, și-o amintește pe Anastasia alături de care izola ferestrele pentru a proteja casa de frig.
Tot prin tehnica flash-back-ului sunt aduse în prezentul obiectiv întâmplările subiective.După moartea lui Zarețki, se fac cercetări la domiciliu și Innokentie este arestat. Nici măcar zeița Themis nu mai poate cântări dreptatea, pentru că avea balanța ruptă, distrusă de Innokentie la vârsta de șapte ani; „balanța ruptă” nu-i dă lui Innokentie nici cea mai mică speranță: „Lui Themis a mea îi rămăsese numai sabia”, anticipând înfăptuirea dreptății, după dezgheț personajului dându-i-se o nouă viață în care să redescopere lumea și iubirea.
Mama, în disperarea ei, încercând să-l salveze pe Innokentie, tratează eliberarea fiului, dând „ceasul de argint al tatei”, fără sorți de izbândă însă, pierzând chiar și ultima șansă de a-și îmbrățișa fiul. Durerea este cu atât mai mare cu cât în fața lui sunt cele două ființe dragi, Anastasia și mama, de la care trebuie să-și ia rămas bun pentru totdeauna: „M-au fotografiat pentru toată viața – m-a luminat flash-ul durerii lor. După moartea mea, cele două fotografii se vor contopi într-una” (p. 110); „Mi-am luat rămas bun de la oraș – simțeam că n-am să mă mai întorc. Așa a și fost. Acum m-am întors în cu totul alt oraș. Iar acela nu mai e.” (p. 110)
Fiindu-i dor de Valentina, asistenta doctorului Geiger, care a intrat în concediu postmaternal, își amintește de arestare, anchetă, chinuri și durerile supraomenești din timpul lagărului.
Vârsta biologică a lui Innokenti este de aproximativ 100 de ani, azotul lichid conservându-l și dându-i posibilitatea de a săvârși „un zbor” imens între începutul și sfârșitul secolului al XX-lea, fiind „cobaiul” experimentului întreprins în lagărul Solovki.
Nu întâmplător, pentru a accentua perioada mare de absență, naratorul inserează în text canonul de pocăință a lui Andrei Criteanu: „De unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, tânguirii de acum?”
Făcându-și un proces de conștiință, o mărturisire, o deliberare a conștiinței, o recunoaștere confesivă, după o perioadă atât de mare de absență, cu o conștiință formată din frânturi, „marea spovedanie” este grea, pentru că îi lipsește timpul cronologic care ar fi putut marca păcatul. Unde este acest timp? Care sunt păcatele conștiinței? Înainte de îngheț, memoria „îi joacă feste”, după dezgheț, nu are timp „pentru a păcătui”; cum se prezintă Innokenti în fața Judecătorului?
Nu întâmplător au fost introduse aceste întrebări retorice din canonul de pocăință; aceste fraze conturează dialogul omului păcătos cu propria conștiință, imaginea și plângerea fiind caracteristice acestui canon.
Peste episodul omorârii lui Zarețki trece citind canonul de pocăință, ținând lectorul prins sufletește de text, pentru ca mai târziu naratorul să ne facă marea dezvăluire: cea care pune la cale uciderea lui Zarețki este Anastasia. Înainte ca aceasta să plece împăcată la Creatorul, își va mărturisi păcatul înaintea Nastiei și a lui Innokenti, aceasta fiind marea spovedanie, eliberare, plânsul spiritual. Și singurul moment de luciditate, cel al mărturisirii:
„Zarețki e păcatul meu. Sora încuviințează din cap – firește, din politețe. Puțin probabil să știe ceva despre Zarețki.
− Ce spui tu, bunico? întreabă Nastia, și tonul ei nu presupune răspuns.
− Eu l-am… Cum se spune acum? La comanda mea…
Tocmai asta e, la comanda mea! Aici e nenorocirea
– Bunico!
– Uite asta îți e bunica. O pacoste…”
Dacă umanul este degradabil, lumea în plină schimbare și degradare, biserica este singurul loc păstrător/ conservator unde nu se schimbase nimic… doar icoanele din cauza timpului se „întunecaseră de tot”.
Perioada lagărului este una crudă: înseamnă chinuri, febră, frig, paturi de scânduri, moarte, dezumanizare, foame, neodihnă, diaree, uneori crezând că ultima scăpare era prefacerea că ești mort, numai că „pe Ei” nu-i putea nimeni păcăli: „De câte ori n-am vrut mai târziu să mă prefac mort – să mă pună tot așa pe iarbă și să nu mă mai atingă. Numai că nu te credeau, așteptau să mori cu adevărat.”
De o semnificație aparte este fragmentul tăierii buștenilor, norma de 13 copaci care trebuiau tăiați și predați la sfârșitul zilei; momentul morții lui Vasea Korobkov nu are cum să nu stoarcă, nici din cea mai împietrită inimă, lacrimi. Fragmentul transpune suferința prin imagini expresive, de o profunzime aparte, prin folosirea unor mijloace de limbaj excepționale. Cuvintele vorbesc de la sine: „… dar când s-a oprit deodată viscolul, am văzut fața lui Vasea la lumina lunii. Mai curgeau pe ea lacrimile, dar nu mai avea nimic jalnic și plângăreț, gerul îi înțepeni trăsăturile.” Fața lui pierduse putința de a plânge sau de a râde, apăruse pe ea ceva grav, dacă nu chiar solemn?
Momentul surpriză este acela în care Innokenti părăsește spitalul și va locui din nou în aceeași casă unde a stat cândva cu mama, Voronin, Anastasia și Zarețki. Suferința este imensă: întors în propria casă alături de sora Angela, Innokenti este pus în postura de a înțelege pentru prima dată că cei pe care i-a iubit au dispărut pentru totdeauna: „M-am întins pe pat și am închis ochii. Voiam să pier, să nu fiu, să îngheț din nou și să nu mă mai dezgheț.”
Aflat în propria casă, printr-un dialog monologat, își adresează o serie de întrebări despre lumea de mult apusă, o lume pierdută: „Cum se poate duce de pe fața pământului o întreagă lume, o întreagă viață cu bucuriile, tragediile și descoperirile ei, când cu o așteptare, când cu zgomotul plicticos al ploii acolo, pe băncile goale, când cu vârtejurile de praf vara pe câmpul rămas pustiu? Unde este, te întrebi, această lume?” (p. 137) Întrebările retorice completează tabloul unei lumi apuse: „Unde este, te întrebi, această lume? Unde sunt femeile cu toalete elegante, care le oferă buchete aviatorilor?… cu ce fel de Atlantidă ne-am dus la fund?” (p. 137) Orice „evadare” înspre trecut conturează aduceri-aminte; vizitând cimitirul, este nedumerit de ce numele Anastasiei nu este trecut pe nicio cruce.
Acțiunile se desfășoară conform memoriei involuntare, trecerile făcându-se ușor, pe neașteptate, de la o zi petrecută în compania lui Ostapciuk (p. 142), la norii de pe cer care aduc schimbarea din mers, la Seva (omul slab), cel care face parte din partidul bolșevic și contribuie la schimbare prin pregătirea unei revoluții. Trădătorul Seva, așa va rămâne în conștiința lui Innokenti: „dacă Seva ar deveni tiran, eu aș fi primul pe care l-aș termina” (143). Amintirile față de un asemenea om îl fac pe personaj să caute mormântul: „Seva, unde ești acum? În care mormânt?” (p. 143)
Filtrând trecutul și prezentul, analizând esențele, fiind întrebat de un reporter care este diferența dintre timpul de atunci și cel de acum, Innokenti pune accentul pe zgomot și mirosuri, analizând la cererea jurnalistului importanța „cuvântului” care s-a schimbat și el, dar nu atât de mult precum zgomotul.
Trecerile de la un episod la altul nu sunt realizate prin înlănțuire, ci prin fluxul ideilor dictate de conștiință, imaginile lagărului sunt construite din piese de puzzle, așa cum i le dictează conștiința, fiecare piesă, așezată la locul ei, formează tabloul de groază, de coșmar, un spațiu inuman supus nimicniciei și morții. Spațiul acesta îl are în centru pe Voronin, omul care are adunat în sufletul lui tot „Iadul”, „Satanail”, guvernându-i viața, îndemnându-l să săvârșească toate ororile, neînchipuite și neimaginate de mintea omenească.
Motivul ferestrei este des întâlnit: Innokenti se uită pe fereastră, vede schimbarea, observă lumea nouă comparativ cu imagini vechi, neșterse din minte, încă vii. Raiul din casă înseamnă liniștea familiei, tihna, dorința ca timpul (cu funcții multiple în roman) să înceteze să se miște, „ca să nu tulbure binele care s-a instaurat” (p. 146). Raiul înseamnă „absența timpului” – ieșirea din timp.
„Podoaba capilară” și „mătasea” sunt cuvinte care fac parte din memoria subiectivă a lui Innokenti, care-l leagă și-l trimit spre Anastasia. Frica întâlnirii cu ea, percepția ei reală cu amprentele lăsate de timp îl neliniștesc. Povestea vieții ei este detaliată de Geiger, care devine personaj narator; astfel, aflăm de la acesta de prima căsătorie a Anastasiei, de fiul acesteia, Innokenti, care a murit, de soțul care a fost lichidat, fiind acuzat de colaborarea cu serviciile străine de informații; a doua căsătorie fiind una eșuată, Anastasia își va lua fiul, pe Serghei (numele dat băiatului după tatăl său), va pleca de la soț, acesta murind într-una din expedițiile din Asia Mică. Fiul îl va moșteni pe tată până într-un punct, se va căsători, va divorța și va avea o fiică pe nume Anastasia (numele bunicii).
Refăcând, simetric, destinul celor două personaje, Anastasia „a crescut, a înflorit, s-a ofilit, s-a ramolit”, iar Innokenti a zăcut 80 de ani în azot lichid. Înainte de întâlnirea propriu-zisă la spital, există o întâlnire pusă pe scena imaginației, pe seama emoției, o anticipare, o pregătire psihică: „… dar de dus, nu m-am dus…”, „n-am găsit în mine suficientă hotărâre”(p. 153). Cafeaua este un pretext de a lega secvențele între ele: „M-am sculat devreme, am băut o cafea.”
Realitatea este o răsturnare în oglindă, deoarece spitalul arată identic cu imaginea pe care și-o crease mental cu o zi înainte: „totul ca și cum ar fi fost fotografiat”.
Intrarea în salonul Anastasiei este însoțită de emoție: „Bat, inima-mi bate și ea”, precum și de zgomote care-l „zguduie”.
Iubirea te pune, de cele mai multe ori, în situații limită, așa cum Innokenti, aflându-se lângă femeia pe care a iubit-o, întrebat de o pacientă cine este, „dacă nepot sau rudă”, personajul contrage toată iubirea dându-i un singur sens: „RUDĂ”.
Vremelnicia vieții este sugerată de câteva lexeme ce fac parte din câmpul semantic al urâtului: „proteza dentară”, „mirosul de urină”, „pumnul încleștat”, „azotul”.
Sărutul mâinii Anastasiei, udată de lacrimi, înduioșează orice inimă împietrită, câtă dorință, câtă iubire, iar îngrijirea ei, în condițiile impuse de boală, ar stârni groaza oricărui muritor de rând dar nu, el, Innokenti, e puternic, aseamănă mirosul îngrozitor cu anii de detenție, spălând-o pe Anastasia chiar în zonele intime: „Floarea de odinioară pe care o dorisem atât de mult.”
Întâlnirea cu Nastia, nepoata Anastasiei, „trezește amintiri vii legate de Anastasia”. Cu toate că timpul își imprimă urmele adânci pe chipul Anastasiei, privirea conservă în ea oglindirea de altădată, păstrându-și toate tainele și profunzimea vieții. Lumea înseamnă pentru Innokenti o repetiție: un eveniment îl conduce prin memorie involuntară spre un alt eveniment petrecut în același loc, trezindu-i amintiri adânci, iar uitatul pe fereastră reprezintă o incursiune peste ani, reprezintă o trecere, o metamorfozare. Relația cu Nastia se încheagă treptat, cu pași mici; pornind de la gesturi mici până la o iubire profundă. Nastia este studentă la Economie, așa ne-o prezintă naratorul, lăsându-ne să o descoperim pe parcurs, neinsistând pe portretul ei, doar schițând, pentru cititorul curios, asemănările cu Anastasia.
Aproape toate imaginile sunt dublate, orice întâmplare, orice trăire prezentă își au ecou și se deschid în întâmplări văzute în oglindă, retrăite cândva, la altă și în altă dimensiune. Imunitatea scăzută a lui Innokenti îi aduce boala, izolare la domiciliu, prilej pentru narator de a-și trimite personajul în timp, de a-l face să-și amintească și să rescrie trecutul, să-l aducă în prezent.
La un moment dat, lectorul neinițiat sau oricât ar fi de inițiat își dă seama că sufletul omului trăiește mai multe vieți, prin reîncarnare, fiind evidentă, în text, ideea metempsihozei. Gândul îmi zboară la ideea timpului și a veșniciei, așa cum Eminescu ne-o conturează în nuvela Sărmanul Dionis: „Omul are-n el numai șir ființa altor oameni viitori și trecuți. Dumnezeu le are deodată toate neamurile ce or veni și ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăși, cu tot ce se-ntâmplă-n ea… Și sufletul nostru are vecinicie-n sine – dar numai bucată cu bucată.”
Innokenti cuprinde un loc în vreme?
Imaginile vii din lagăr îl chinuie, îl urmăresc, îi creează creșterea febrei în planul prezentului, căci „legile omenești pot fi schimbate, dar cele fizice, după cum se vede, nu” (p. 168).
Viața se desfășoară după un program stabilit de Geiger, de vizitele scurte la spital pentru a fi în preajma Nastiei și pentru a o vedea pe Anastasia, dar și de popularitatea care-i adusese faimă în urma interviurilor televizate.
Un citat-cheie în roman, care rezolvă chiar unul dintre conflictele interioare spune: „tendința omului spre nou este mai slabă decât atașamentul de vechi” (p. 170), cu alte cuvinte, vechiul se deschide în nou, dar nu are puterea să-l estompeze, trecutul rămânând pârtia de salvare, fie și pentru omul rătăcit, confuz, pierdut: „încerc să reconstitui lumea aceea care s-a dus pentru totdeauna” (p. 180).
Descoperirea pe care o face Innokenti în urma experienței lagărului este legată de caracterul uman: „am descoperit că omul se transformă în vită incredibil de repede” (p. 170).
Lumea pe care o descoperă Innokenti este una falsă, agitată, de aceea retragerea în singurătate reprezintă mană cerească; reprezintă închiderea în propriul „eu” și deschiderea unei lumi fantastice, „cea a lui Robinson Crusoe” – lectură adorată de copil, al cărui personaj i-a fost model și l-a însoțit în timpul visurilor, chiar și în lagăr și, poate, chiar l-a salvat. Diferența e imensă între insula lui Robinson Crusoe, unde acesta reușise să umanizeze întreaga natură, și „lumea” lagărului, iadul Solovki, care fura oamenilor omenescul.
Dacă pe tot parcursul epic, naratorul ne-a dezvăluit, treptat, despre Innokenti, abia la sfârșitul primei părți ne spune printr-o amintire de-a lui Innokenti că acesta a fost pictor, fiind student la Academia de Arte. „Pictor?” După o întreagă poveste, descoperim că a fost nici mai mult, nici mai puțin decât student la Arte; de aici, atracția și iubirea de forme și de frumos. Singurul mod de eliberare a minții și de redescoperire îl reprezintă scrierile literare ale lui Innokenti, răspunzând provocării unui ziarist de a scrie tot ce-și amintește, acestea fiind considerate de Geiger „un rod al picturii” (p. 180), al artei. Sunt însă imagini ale conștiinței, trăiri reale care nu pot fi redate prin intermediul scrisului: „Oare ce descriere poate reda un frig care nu se mai sfârșește, zi și noapte?” (p. 180)
Cu ultimele puteri, Anastasia își va mărturisi păcatul, uciderea lui Zarețki fiind realizată la comanda sa; destinul omului pe care-l iubește fiindu-i schimbat de Anastasia, cel puțin în mintea ei, dovedindu-se, de fapt, spre sfârșitul romanului că este o halucinație, pentru că cel care a înfăptuit crima este Innokenti. Acesta, fiind considerat vinovat de moartea lui Zarețki, va fi condamnat la lagăr, devenind, la final, un „Lazăr”, conturând, poate, viața îndelungată pe care i-o citise și Anastasia în palmă, subliniind linia lungă a vieții.
La pagina 193, îmi atrage atenția în mod plăcut o frază tulburătoare, adâncită în mister și nuanțe, un fel de previziune… dacă ar ști omul din timp ce-l așteaptă?… „portretul foto include prezentul și trecutul tău, dar poate că și viitorul”, discuția pe care o are tatăl cu Innokenti, nuanțând cât este de importantă atitudinea și poziția într-o fotografie; acest pasaj anticipează parcă ironia sorții și dispariția lui Innokenti din timpul criogeniei, pentru că în fotografie există și viitorul.
Ultimul fir cu care Innokenti era legat de timpul lui se rupe, se destramă, pentru că într-o duminică dimineață sufletul Anastasiei se desprinsese de trup.
Dacă prima parte a romanului a fost alcătuită din frământările interioare ale lui Innokenti, prin încercarea de a-și recăpăta memoria, în urma dezghețului, acțiunea reală fiind dublată și umbrită de imaginile trecutului, recăpătată treptat, cea de-a doua parte își schimbă manevra de prezentare, narare, întrucât întâmplările sunt prezentate de trei naratori, Geiger, doctorul, Nastia, nepoata Anastasiei și Innokenti, personajul principal. Acțiunea se împletește și se conturează din jurnalele celor trei personaje, care devin naratori în roman, acțiunea fiind paralelă și intersectată. Pentru a-l încuraja pe Innokenti să scrie, care acum avea altă viață alături de Nastia și nu mai vedea scrisul o prioritate, Geiger îi promite că fiecare în parte va ține un jurnal, întâmplările fiind prezentate în trei dimensiuni, privirea asupra a ceea ce se petrece fiind tridimensională, iar, la final, vor contopi scrierile într-un jurnal tripartit, care i se pare interesant Nastiei.
Astfel, din jurnalul Nastiei oferim cea mai bună veste: sarcina. În ziua în care a murit Anastasia, Innokenti și Nastia se dăruiesc unul altuia, iar Nastia îi va purta în pântece rodul iubirii lor. Ca orice cititor prins de lectură, primul gând a fost: „chiar nu au putut să aștepte?”, dar frământările noastre sunt și frământările lui Innokenti, pe care le vom descoperi la pagina 203: „Când a murit Anastasia, m-am întrebat dacă relațiile mele cu Nastia nu sunt o trădare… La întrebarea dacă viața mea cu Nastia este o trădare față de Anastasia, răspund categoric: nu.”
Cele trei scrieri evidențiază detaliile pe care le consideră importante fiecare dintre ei, doar că evenimentele importante sunt conturate de fiecare aproape la fel, fiindcă sunt filtrate prin propria conștiință.
Paginile sunt umplute cu activitățile zilnice din cele mai uzuale: cititul cărților, gătitul, iubirea dintre soți, vizita lui Geiger, închirierea apartamentului Nastiei care aduce venit suplimentar familiei, lucruri banale ce marchează viața de cuplu și viața de familie.
Geiger observă schimbarea lui Platonov, care s-a adaptat foarte bine la timpul prezent și-i place celebritatea, obișnuindu-se ușor cu noul rol.
La un moment dat, în tehnica aceasta a contrapunctului, apar și imagini care au viziuni diferite; de exemplu, apariția lui Innokenti într-o reclamă cu produse congelate îi produce Nastiei bucurie, pentru că ea a negociat cu firma. Lui Geiger i se pare că se bagatelizează tragismul vieții lui Innokenti, iar acestuia i se pare o „tâmpenie de necrezut, e penibil și de povestit, dar dau un onorariu nebunesc” (p. 218). Innokenti descoperă o oarecare incompatibilitate între el și Nastia, între copilăriile ei și maturitatea lui: „Cum vom putea să trăim împreună așa, infinit de diferiți? Ea cu grădina ei primăvăratică, eu cu un asemenea abis. Eu știu ce înspăimântătoare e viața. Iar ea nu știe.” (pp. 225-226)
După ce evenimentele din viața actuală sunt trecute în revistă în funcție de modul de desfășurare al acestora, Innokenti accentuează povestea trecutului legat de Seva. Acesta devenise între timp șef în punctul de etapă Kem și este cel care decide soarta deținuților„zek-iilor”; cu toate că Innokenti speră că rudenia dintre ei îl va salva, îl va ajuta și chiar îl va scoate din lagăr, realitatea cruntă e alta: Seva după 12 ore va da cel mai cumplit ordin, ca Innokenti să fie trimis în Campania 13 a lagărului Solovki cu destinație specială: „Era unul dintre locurile cele mai dure de pe Solovki. Să își fi propus Seva să mă termine?” (p. 233) Amintirile trăite în lagăr se dezvăluie treptat; astfel, putem afla și gânduri criminale ale lui Innokenti, care și-a dorit să-l ucidă pe Panov, pentru că o violase pe fata șchioapă, dar nu va duce la bun sfârșit actul criminal. În timp ce Innokenti merge cu Geiger cu avionul la Moscova pentru prima dată, retrăiește o amintire din copilărie, unde alături de tatăl său, pe aerodrom, îl întâlnește pe Frolov – unul dintre aviatorii vremii – căruia îi dă un chibrit pentru a-și aprinde țigara, văzând moartea care-l păștea la scurt timp, pe chipul lui, anticipând că avionul zbura spre moarte, văzându-l pe Frolov care moare sub ochii lui.
O altă amintire a lui Innokenti este legată de injecția cu somnifer făcută înainte de congelare. Oare în postura de „Lazăr”, Innokenti nu va deveni un „Lazăr”, un înviat din morți?… „Adormind, m-am gândit la Lazăr. Soarta lui era pentru mine singura speranță. Dacă se dovedise cu putință să fie invitat după patru zile un mort care deja mirosea, ce putea fi imposibil în învierea unui om înghețat după toate regulile.” (p. 249)
Geiger e îngrijorat din cauza sănătății din ce în ce mai fragile a lui Innokenti, probleme nu doar motorii, ci se pare că îi este afectată memoria operativă: „Dacă e distras brusc în timp ce vorbește, își pierde deseori ideea.” (p. 259)
O caracterizare directă, de o frumusețe aparte, i-o face Geiger lui Innokenti, conturând metaforic viața acestuia: „Ce să mai spun de Innokenti – el are două vieți, ca două maluri ale unui fluviu mare. De pe malul de-acum se uită la cel de-atunci.” (p. 264) Starea din ce în ce mai rea a lui Innokenti îl va trimite direct la un tomograf pentru a-i da lui Geiger liniștea despre sănătatea lui Innokenti, doar că rezultatul este neașteptat, unul negativ: „E de nedescris numărul celulelor care au murit.” (p. 273)
Pentru a afla mai multe despre timpul său și despre oamenii din viața sa, Innokenti decide să meargă la arhivă pentru a vedea care a fost „soarta”/ „destinul” unor oameni care i-au marcat existența. Primul mormânt vizitat este al lui Ostapciuk, omul cu care lucra la panouri. Va bea în memoria acestuia, aflând din descrierea Nastiei, că a venit beat acasă. Conștientizând că boala lui va evolua, Innokenti vrea să intre în normalitate și să se cunune cu Nastia: „Dar eu am înțeles ce înseamnă. El vrea să treacă legătura noastră în domeniul veșniciei. Consideră că nu ne mai putem baza pe timp.” (p. 284) Nastia își dă seama că Innokenti e într-un pericol iminent; de aceea, alege calea rugăciunii, rugăciuni adânci la icoana Sfântului Pantelimon și la icoana „Bucuria tuturor celor necăjiți”, rugăciuni care, pentru scurt timp, îi aduc liniștea. În ziua în care Nastiei i se face rău și este dusă la spital, Innokenti pornește spre casă, dar fiindu-i frică de singurătate, hotărăște să hoinărească prin diferite locuri, până ce ajunge la cimitirul Nikolskoe, unde constată că sunt scoase sicriele din groapă, pe timpul nopții, pentru a se face anumite canalizări: „Toți se uitau ca vrăjiți cum, ca să asigure alimentarea cu apă a celor vii, municipalitatea începuse de la cei morți.” (p. 290) Aici va descoperi sicriul lui Osipovici Terenti, îi va ridica capul și-i va recunoaște trăsăturile rămase, evidente, și după moarte, în craniu. Nastia e mult mai bine, este externată, aflând în urma ecografiei că se va bucura de o fetiță.
În sfârșit, Innokenti află detalii despre vărul Seva, cel care l-a trimis în lagăr, și află că moartea nu i-a fost ușoară, fiind împușcat în 1937, cu toate că a încercat tot felul de tertipuri să se salveze.
Innokenti și Anastasia se cunună, iar Geiger este cel care capătă rolul de narator în marea poveste, pentru că trebuie să descrie cununia în pagina sa de jurnal; peste acest episod se trece foarte repede, pentru că Geiger este neinițiat, este luteran și nu știe mai nimic despre taina cununiei, însă este mișcat profund de anumite secvențe din cadrul acesteia.
Oare ce ar fi povestit cei doi? Care ar fi fost impresiile lor?
Ca să fie sigur că Anna va ști foarte multe despre el, consideră că modalitatea cea mai bună de a i le transmite este scrisul, care e trainic și sigur, spre deznădejdea Anastasiei: „Numai că eu știu de ce scrie! Dumnezeule, nu e niciun secret aici. Crede că nu o să trăiască până se va naște ea.” (p. 307)
Impresionantă și de o frumusețe, și nuanță aparte, este lecția despre zbor a unui aeroplan; ideea nu este atât despre aeroplanul în sine, cât despre viață în sens metaforic; viața fiind comparată cu un zbor. Sensul acestei metafore este întărit cu pagina de jurnal a lui Geiger.
Spre finalul romanului, naratorul renunță la modul de prezentare pe zile, ale celor trei personaje narator, revenind în forma inițială de scriere.
Dacă cititorul neavizat încă nu și-a dat seama de ce „Aviatorul?”, pagina 308 dă răspunsul mult așteptat, așa cum spuneam mai sus, viața este un zbor; întrebările lui Innokenti sunt legate de acest zbor: „− De ce moviliță m-am împiedicat eu, totuși? De ce n-am decolat? Ce mi-a distrus înzestrarea pentru pictură?” Cu alte cuvinte, zborul lui Innokenti a fost anulat, nu i-a reușit decolarea.
Apropierea de trecut a lui Innokenti se realizează pe diferite căi: prin naratori, prin amintiri, prin scriere. Din dorința de a desena, Innokenti se reapucă prima dată după dezgheț să-și testeze calitățile artistice, reușind în cele din urmă să-și reamintească totul: „Mâna știa singură totul.” (p. 312)
O veste tulburătoare îi este dată lui Innokenti de Iașin, tipul de la arhive, care-l înștiințează că Voronin, călăul din lagăr, este aici: „Voronin – lepădătura lepădăturilor. Nu există nelegiuiri pe care să nu le fi făcut.” (p. 315) Innokenti descoperă că pe această „insulă” a mărturisirii sunt doi: el și Voronin; întâlnirea cu Voronin este una banală, nu-și spun nimic, nu-și aruncă blesteme, nu se ceartă. După protocolul prestabilit, pentru a intra în camera lui Voronin, Innokenti semnează actele necesare. Voronin îl avertizează pe Innokenti să nu se aștepte la căință, justificându-și răspunsul prin banalul „am obosit” (p. 323).
Moartea pentru Innokenti are dublă valență: în lagăr, moartea este o ieșire, o salvare, în timp ce, moartea eventuală, în prezent, ar fi o plecare: „plecare de la cei pe care îi iubesc. De la ceea ce iubesc. De la amintirile mele pe care, uite, le notez de atâtea luni” (p. 326), însă „moartea este mult mai înspăimântătoare aici decât pe insulă” (p. 328) sau „acum însă mă tem de moarte ca niciodată înainte” (p. 328).
Se trece ușor de la prezent la trecut prin memorie involuntară, amintindu-și de o scenetă interpretată în gimnaziu, de mersul cu bicicleta pe timpul ploii, de topitul zăpezii în luna martie, despre moarte etc.
Într-un dialog cu Nastia, Innokenti mărturisește teoria sa despre moarte, aceasta fiind o despărțire vremelnică și nu una veșnică.
Geiger, simțind sfârșitul apropiat al lui Innokenti, încearcă să procure bani pentru ca acesta să fie văzut și de specialiști din Germania.
În ultimele pagini, se pune accentul pe Zarețki: Geiger și Nastia sunt impresionați de pictura lui Innokenti, care are în centru portretul lui Zarețki.
Nastia și Geiger sunt rugați să-l descrie pe Zarețki, cu toate că nu l-au cunoscut; scrierea lui Geiger nu-l încântă pe Innokenti, de aceea atribuția aceasta cade pe umărul Nastiei.
Innokenti ajunge la München pentru analize, dar conștientizează că nu se pot face minuni și decide să se întoarcă, luând avionul, fără să o anunțe, pe Nastia, doar pe Geiger.
Geiger află la aeroport că avionului dinspre München i s-a blocat trenul de aterizare și-și propune să noteze în jurnal tot ceea ce vede, pentru că așa ar fi făcut la rându-i Innokenti: „Îmi trece prin minte sinistrul gând că, într-un fel, pentru un om bolnav catastrofa… Gând sinistru prin nedreptatea lui.” (p. 356) Da, catastrofa ar fi o binecuvântare pentru boala și suferința lui Innokenti.
Din scrierile Nastiei, rezultă că cel care l-a ucis pe Zarețki nu este nimeni altul decât Platoșa.
Chiar Innokenti își va mărturisi păcatul: „Doamne, iartă-mă! I-am spus unui preot: eu m-am căit la spovedanie pentru că am omorât cândva un om, dar după aceea mi-a fost mai ușor.” (pp. 357-358) Înaintea morții, omul dorește să-și elibereze conștiința, de aceea, înainte de a se prăbuși avionul, Innokenti va mărturisi jurnalului moartea lui Zarețki.
În naivitatea ei, Nastia este bucuroasă că „Platoșa nu e în avionul acesta” (p. 362).
Finalul se produce brusc, fără să spună „mot-à-mot” sfârșitul – moartea unui „aviator” – aceasta este dedusă, simțită din tragismul interior.
Nu întâmplător, cartea se încheie cu o pagină de jurnal despre copilărie, despre lucrurile mărunte care alcătuiesc tabloul unei „vieți”.
„Moartea” din final îl așază alături de bunica, cea care-i citește Robinson Crusoe, dar de data aceasta într-o altă lume, într-un alt spațiu…
Dumitru Şerban, bibliograf la Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi” Iaşi.
