Interviu cu Liviu Suhar, artist plastic, profesor;

Prin intermediul acestui dialog, ne propunem să aducem în prim-plan frumosul și modestia, împletite cu tradiția, obiceiurile și datinile străbune. Cel care are conturate aceste trăsături și fixate de-a lungul vieții prin muncă, creație și har este pictorul de o valoare incontestabilă Liviu Suhar, născut în Iacobeni, Suceava, recunoscut atât în țară, cât și peste hotare prin tablourile alese, rezultate în urma creației desăvârșite, a talentului, a viziunii proprii, dar și a unei imaginații opulente. Pe note muzicale, acompaniat de un lirism profund, dă naștere tablourilor, muză de inspirație fiindu-i copilăria care este personificată prinzând viață în lucrări, în centrul cărora se află lăutarii care animează și însuflețesc atmosfera. Profunzimea acestor lucrări atinge cote maxime în momentul în care viziunea se îndreaptă spre Hristic, unde Hristosul este surprins în postura omului, suferința fiind vizibilă pe chipul acestuia. Despre alte teme abordate, despre universul unui pictor desăvârșit care se inspiră din satul tradițional, de unde preia imagini condensate, verosimile, filtrate ca într-o oglindă prin propria conștiință și transpuse în nuanțe și culori, cu pensula, în tablouri autentice, aflați în interviul realizat. Despre importanța pictorului în viața societății, despre devenirea pictorului în „scriitorul fără cuvinte”, descoperiți în interviul realizat, imaginile grăind de la sine, reprezentând o epocă, o viață trăită autentic. Una dintre imaginile rămase vii în memoria pictorului Liviu Suhar face trimitere la ocupația primilor oameni, la turma lui Cain și Abel, la păstorul care-și conduce miorițele spre câmpul de verdeață, oferindu-le libertatea și hrana necesară pentru a fi sănătoase, dăruind din bogăția lor laptele cel curat, brânza închegată de burduf, carnea fragedă și proaspătă, dar și pielea pentru îmbrăcăminte. Și pentru că luna februarie a anului 2018 a fost luna în care domnul Suhar a adunat în buchetul vieții al 75-lea boboc, pregătit să înflorească, lăsând umanității valoarea inestimabilă a lucrărilor sale, îi dorim ca anul acesta să-i fie la fel de benefic, să-i de-a Dumnezeu imaginație și creativitate să le poată așterne pe hârtie, dorindu-i ca anul 2018 să prindă contur în tablouri vii și autentice, iar domnia sa să beneficieze doar de sănătate, bogăție spirituală, înconjurat de prieteni și de toți cei apropiați. În dialogul nostru îl găsim pe Liviu Suhar în alaiurile sărbătorilor de iarnă de altădată, alături de haiducii satului, implicat trup și suflet în bunul mers al păstrării, conservării și promovării datinilor și obiceiurilor specifice zonei de unde este originar. În timpul Sfintei Liturghii a Bobotezei, respectiv a Sfântului Ion, era plăcut impresionat de harul preotului satului, care îl ajuta să pătrundă în lumea curată, simțindu-se conectat mai ușor cu divinitatea. Dacă ne descrie Sărbătoarea Crăciunului, Anului Nou, Bobotezei, sărbători unice și pline de sens în satul tradițional, ne prezintă în rândurile următoare pregătirile din casa părintească, dar și din sfânta biserică, la care participa cu tot sufletul în perioada Sfintei Învieri. Toate sărbătorile satului despre care ne vorbește pictorul Liviu Suhar aveau în centru un personaj rămas viu în inimile sătenilor, recunoscut pentru modestia sa, pentru exemplul de familist și tată, dar mai ales pentru exemplul sătenilor, devenind un Popa Trandafir al lui Slavici, demn, ca sătenii să spună, la final, în cor: Ține-l Doamne întru mulți ani, că popa-i omul lui Dumnezeu.

În perioada 1-28 februarie 2018, reprezentanții Muzeului de Artă din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi au organizat la Palatul Culturii expoziția retrospectivă a artistului plastic Liviu Suhar. Vernisajul expoziției a avut loc în februarie în incinta Muzeului de Artă din cadrul Palatului Culturii. Cu acest prilej, a fost lansat catalogul de expoziție „Liviu Suhar – Pictura din patrimoniul Muzeului de Artă Iași”, apărut la Editura Palatul Culturii, autori Valentina Druțu și Minola Iutiș. În cadrul expoziției amintite, una dintre lucrările expuse se intitulează Bocitoare, lucrare în care este prezentat convoiul funebru, tablou care reprezintă aduceri aminte ale experienței autorului așezate și tasate în conștiința acestuia, nuanțând imagini reale de la înmormântările tradiționale de unde nu lipseau bocitoarele.

Liviu Suhar ne spune că toată imaginația bogată cu care a fost înzestrat și harul de a picta se datorează șansei că a trăit într-o epocă frumoasă, de unde a putut să-și aleagă imaginile vii, cromatica opulentă, frumosul exprimat prin tradiții, imagini condensate ale realului, în centrul universului aflându-se omul în
comuniune directă cu natura și cu divinitatea. Copilăria trăită e plină de bucuria unui copil care a știut să se joace, să râdă și să marcheze evenimentele frumoase ale vieții, o copilărie care-l clasează în rândul pictorilor care se inspiră din această etapă a vieții, surprinzând lumea la horă, la clacă, în comuniune cu natura, cu jocuri și hore, cu înmormântări care rămân întipărite, dar și cu răstignirea lui Hristos văzută prin ochii pictorului Liviu Suhar. Interesant este faptul că pictorul nostru, domnul Liviu Suhar, pe lângă imaginația bogată lăsată liberă în tablourile create, și-a găsit prieten de nădejde în muzică, însoțindu-l pretutindeni, împletindu-se într-un lirism profund cu lucrările, muzica și pictura fiind două domenii sensibile, care i-au fost apropiate și la bine și la rău, îndemnându-l să creeze și să-și aleagă paleta coloristică atât de diversificată.

– Domnule profesor, am citit despre dumneavoastră că vă alegeți tematica din lumea înconjurătoare. Sunteți un mânuitor al pensulei, așa cum a fost I. L. Caragiale un mânuitor al cuvântului. Cum ați reprezenta tabloul care ilustrează/ conturează lumea de astăzi? Ați folosi tonuri închise?
– Este o întrebare foarte contorsionată și complicată, pentru că un pictor va reprezenta lumea în care trăiește, dar nu-și pune problema cum arată lumea de astăzi și, dacă stau să mă gândesc, aș folosi o aletă mai luminoasă, mai obscură, mai contondentă prin contrase de închis, deschis sau de culori. Opinia mea și convingerea care are o vechime rezonabilă este că, artistul, în general, și pictorul, în special, fără să-și dea seama, prin ceea ce face este un cronicar al timpurilor în care trăiește, chiar dacă nu-și propune așa ceva, vrând-nevrând el reprezintă într-o stare metaforică universul și lumea în care viețuiește. Întotdeauna a fost așa! Dacă ne uităm la pictorii Renașterii, cu toate că subiectele erau religioase, descoperim și citim mesajul privind acele tablouri, făcându-ne o imagine despre societatea respectivă. Așa se întâmplă și acum și probabil că răspunsul la întrebarea dumneavoastră îl va putea descifra cineva un pic mai târziu.
– De la copilărie la maturitate este un pod. Cum vedeți trecerea peste acest pod?
– Da, foarte frumos ați formulat „un pod”, numai că podul acesta nu este suspendat, ci este un pod care îți poartă pașii, unul după altul, către etapa maturității. Ceea ce pot să vă spun, privind retrospectiv lucrurile: mă consider, din punct de vedere al profesiei mele, că am avut o mare șansă de a mă naște într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, în care dincolo de spectaculozitatea și frumusețea geografică a cadrului natural și peisajului, am trăit primii ani de copilărie într-un mediu în care ceea ce se întâmpla în comunitate era nealterat. Eram, ca orice copil, curios să descopere lumea, fascinat de toate momentele importante din satul nostru. Erau sărbătorile care pur și simplu m-au marcat pentru totdeauna, mai ales cele de iarnă, cu toată spectaculozitatea lor în care se întâmplau acele ritualuri, obiceiuri încă netulburate. Acum aproape că nu mai există deloc, dar atunci participam la ele cu toată ființa mea și credeam în toate
poveștile cu Sfântul Crăciun, cu urători, mascați și mă implicam direct, adică nu eram un spectator, ci eram un actor în diferite etape, din copilărie până am plecat la facultate. Ei, toate aceste lucruri, dar nu numai din timpul sărbătorilor de iarnă, ci erau momentele din primăvară, când după sărbătorile Paștelui, era spectaculosul moment când turmele de oi urcau la munte pentru perioada de vară. Acolo se petrecea ceva fabulos, încât nici nu poți povesti, dar mai vezi la tv, astăzi, astfel de reportaje de prin diferite zone ale țării, de exemplu din Maramureș, unde se mai păstrează acest obicei. Maramureșul era apropiat de zona mea pentru că Iacobeniul de unde sunt originar, și zona Dornelor aveau o interferență a culturilor ușor diferențiate de zona Năsăudului, Bistriței și zona Maramureșului și zona Bucovinei. Acel spectacol al turmele de oi care urcau la munte, după ce în prealabil un păstor inițiat mergea și verifica dacă a crescut iarba suficient de mare, cât să se poată hrăni oile, rămâne memorabil. Ei, momentul acela era un adevărat spectacol teatral, pentru că în fața turmelor erau ciobanii cu buciumul, care anunțau traseul, sincer nu știu dacă mai sunt astăzi, dar au fost, zeci de ani s-au păstrat aceste datini. Mă impresiona, de exemplu, fluieratul acela care-l scoteau păstorii ca să dirijeze turmele, dar și hămăitul câinilor. Fiecare însoțitor conducător de turme, mai ales copiii, aveau în mână frunze de leuștean cu care mânau oile. Nu am știut niciodată care este motivul și de ce leușteanul? Poate că era printre primele legume care apăreau primăvara? Un alt tablou memorabil este acela când, după trei zile, se făcea adunarea sus, zicându-i la măsură, iar în Maramureș i se spunea sâmbra oilor, și reprezenta momentul când oamenii se duceau în munte cu mâncare, însoțiți de o sticlă de holercă de acasă, și fiecare, în cupe de lemn, își măsurau cantitatea de lapte pe care o dădeau oile. Acele cantități se notau de către baci pe o bâtă sau pe o grindă și în funcție de cantitatea de lapte, omul, la sfârșit, în timpul verii, când îi venea rândul până toamna, își primea partea de caș, urdă, zer și toate celelalte. Ei, acesta era un spectacol fabulos pentru mine, pentru că eu am vrut să mă fac cioban. Lucrurile acestea nu mai există; dacă le povestesc unora din generațiile tinere, care chiar trăiesc acolo, nu pot să creadă că a existat așa ceva, lor li se pare că sunt niște povești citite de undeva, dintr-o carte. Pe toate acestea le-am trăit și în toate acestea am crezut. Revenind la sărbătorile de iarnă și la mersul cu colindatul, cu uratul, și aici existau reguli respectate cu strictețe. Acestea se desfășurau pe generații, astfel încât întâi mergeau copilașii care nu primeau bani, ci un măr, un colac, nuci, după aceea veneau ceilalți mai mari și, târziu, în noapte, mergeau gospodarii unii la alții, care colindau și urau. La Anul Nou se făceau alaiurile Caprei, Ursului, Țiganului, Țigăncii, Dracului și multe altele. După ce am crescut, fiind prin clasa a III-a, a IV-a, tata a avut grijă să mă învețe o urătură tare frumoasă, clasică. O știam toată, cap-coadă, încât devenisem inițiat, fiind solicitat de băieții mai mari pentru a-i însoți în alai și pentru a spune urătura, făcând lucrul acesta până la vârsta de 19 ani, atunci când am terminat liceul. Un alt moment aparte pentru mine era Boboteaza, pe care și acum o păstrez în memorie, pentru că eram creștini și duminica eram nelipsiți de la sfânta Biserică, era o atmosferă foarte sobră, pioasă și de concentrare. Mă impresionau, în această perioadă, gerurile mari când se făcea crucea de gheață în curtea bisericii și se oficia slujba, încât era ceva de vis. În față erau amplasate câteva ciubere din lemn, nu din plastic sau fibră de sticlă, în care era adusă apa curată, așa cum trebuia să fie, de la izvoarele zonei și sfințită. Întotdeauna mă impresiona, atunci când vedeam că părintele avea în mână crucea de argint și smocul de busuioc; când făcea acel moment al sfințirii și expresia lui cu privirea întoarsă către văzduh și invocarea venirii Sfântului Duh, rămâne memorabilă în amintirea vie, totul era atât de natural, nu era nimic teatral, totul se transmitea celor care asistau curat, direct, din convingere.

– Ați amintit de sărbătorile de iarnă, de câteva zile am intrat în postul Paștelui. Cum era pregătită sărbătoarea Învierii în comunitatea de unde sunteți originar și cum era primită aceasta de către oamenii locului?
– Într-adevăr, era cu totul diferit decât întâmplările din iarnă. În momentul când se anunța că începe postul Paștelui, toată lumea făcea curățenie. Acasă eram patru copii și toți, pentru că venea sărbătoarea Paștelui, ne apucam de văruit casa. Năframe, ștergare, covoare, totul se dădea jos de pe pereți și se aerisea, se spăla, se văruia proaspăt, pentru că veneau sărbătorile. Vasele erau spălate cu leșie, deoarece se schimba și mâncarea, întrucât toți ai casei posteau, de aceea simțeai cum se instala în atmosferă un aer de împăcare, de respect. După ce era pregătită casa, urma pregătirea sfintei biserici și participam
atât membrii familiei, cât și ai comunității. Nu vreau să vă spun de câte ori am frecat mozaicul din biserică, pentru a scoate picăturile de ceară. Atât mama făcea treaba aceasta, dar și gospodinele din sat, pe rând, tot ce trebuia curățat în sfânta biserică se curăța. Biserica trebuia curățată, primenită pentru marea liturghie a sfintei Învieri care se apropia. Toate aceste activități concrete, practice, gospodărești aveau ținta supremă către momentul sublim al Învierii. Interesantă era Săptămâna Mare, atunci când erau deniile, era Joia Mare, Vinerea Mare, Prohodul, în care toți știam pe de rost cântările și participam trăind, cu inima și sufletul. Aparte era momentul propriu-zis al Învierii, atunci când se înconjura Sfânta Biserică, iar copiii aveau un obicei, încât făceau din tot felul de cutii din tablă cu capac niște pocnitori și, pe alocuri, se auzeau pocnete pentru că duhurile rele trebuiau alungate și toate acestea constituiau un prilej de spectacol. După momentul învierii, dimineața, oamenii erau cu coșarca la biserică, unde puneau pasca, ouă roșii, colaci, o bucată de slănină, una de brânză, ulei, sare, grâu, grăunțe și se sfințeau. Când ajungeam acasă, întotdeauna tata punea într-o farfurie un ou roșu și câțiva bănuți și cu apa aceea ne spălam pe față, acțiune care era obligatorie. După-amiază, în ziua de Paști, se făcea slujba Învierii a doua, unde se citeau evangheliile în mai multe limbi, iar nouă, copiilor, ne era permis să urcăm în clopotniță și să tragem clopotul, care suna foarte bine și impresionant.
– Care sunt oamenii copilăriei care v-au marcat existența şi asupra cărora vă întoarceți cu emoție atunci când îi pomeniți?
– Întrucât, în Iacobeni, aveam un preot pe care îl evoc de câte ori am ocazia, Părintele Țâcșa, a fost 40 de ani preot în sat, până a ieșit la pensie, își făcuse facultatea la Cernăuți. Era din Argestru, satul dintre Iacobeni și Vatra-Dornei, dintr-o familie modestă. Casa din care a plecat și în care s-a întors există și astăzi, o casă bătrânească, mică, cu geamurile cât palma. Astăzi, nu mai este nimeni acolo, însă trăiește fiica Domniei Sale, care locuiește în Iași, de meserie farmacistă și fiul Domniei Sale, de meserie inginer. Educația din familie a acelui preot, de o modestie uluitoare, în egală măsură un om curat și sever, foarte respectat de lume, pentru că nu simțeai că una spune și alta face în relația cu creștinii din comunitate.
Vreau să spun că pentru educația și comportamentul uman al copiilor săi, a investit foarte mult, deosebindu-se de copiii răsfățați, fiind educați în spiritul moralei creștine și al valorilor autentice, punând în practică și astăzi ceea ce au învățat de la părinți. Nu există om din localitate pe care să nu-l fi ajutat, indiferent de statutul social, pornind de la cei săraci până la copii și vârstnici: ajutorul începe din momentul în care „enoriașii” ajung în Iași, fiind găzduiți la doamna Viorica, fiica părintelui, care îi sprijină, ducându-i la doctor. O persoană de o astfel de conduită moral-creștină nu am mai întâlnit.
– Cum arată copilul Liviu Suhar? Cum arată adultul Liviu Suhar? Pânza are imprimată copilăria și maturitatea pictorului Suhar?
– Ambele vin din copilărie, dar toate acestea au lăsat în memoria mea o amprentă totală, ele s-au transformat într-un fel de zăcământ din care mi-am extras de-a lungul vieții subiectele și seturile de trăiri și emoții, bineînțeles care s-au reflectat în procesul de creație. Am teme, de exemplu în expoziția retrospectivă de la Palatul Culturii am o lucrare care se cheamă Bocitoare și nu este o invenție, ci sunt lucruri pe care le-am văzut atunci când eram copil, pentru că asistam când murea cineva în sat, la drumul defunctului de acasă până la groapă. Apropo de aceste momente ale trecerii dincolo, mortul era așezat pe un car tras de boi, în patru colțuri ale carului, în loitrele respective, erau puși brazi verzi, bradul ca simbol al perpetuării vieții, al continuității, se făcea acel pom pe care-l duceau în fața convoiului funerar unii oameni din sat, pom care era încărcat cu tot felul de copturi simbolice. Mama mea făcea astfel de copturi pentru că foarte mulți ani a fost la sfânta biserică prescorniță. Tata murise, eu eram deja la Iași, iar mama avea acest rol important în sfânta Biserică. De foarte multe ori, când pregătea aluatul, îmi explica ceea ce făcea: o cârjă care, simbolic, trebuia să ajute pe cel plecat să meargă mai departe; o scară etc. Mamă modela, în aluat, toate aceste simboluri pe care le vedem prinse în pomul pe care-l însoțea pe defunct pe ultimul drum. În fața acestui alai mortuar erau doi oameni ai satului cu buciume, care cântau aceeași melodie pe care o auzeam când urcau oile sus, la munte, o melodie autentică, curată. Obiceiul de a boci pe cel plecat prin muzică s-a păstrat și s-a continuat într-o formă sau alta, pentru că cei care aveau bucium și știau să-l folosească au îmbătrânit, unii au plecat dincolo, cei tineri nu au mai învățat și atunci buciumul a fost înlocuit cu torogoata. De exemplu, atunci când a murit tata, în anul 1987, dorința lui a fost ca în poartă, zi și noapte, să cânte doi taragotiști, iar melodia respectivă „te desfăcea în bucăți”, te copleșea. Pe lângă toate acestea erau bocitoarele pe care le-am văzut și auzit cum improvizau niște texte care aveau legătură cu viața celui plecat din lumea cu dor în lumea fără dor, ci nu oricum. Bunicul meu dinspre tată, născut în anul 1881, îmi povestea că erau vremuri grele, însă defunctul era pus într-o căruță sau într-o sanie, la capul lui se așeza un rapsod cu un fluier și de acasă până la biserică, apoi spre cimitir, respectivul rapsod îi cânta din fluier, mai târziu fluierul fiind înlocuit cu buciumul. Zicea bunicul că îl punea într-un copârșeu, și acesta era cuvânt des utilizat în acea perioadă, pe care astăzi nu-l mai folosim, deși-l mai găsim în cântecele din zona Maramureșului. Așadar, fluieristul îi stătea la căpătâi tot drumul, iar alături de el erau și bocitoarele care rosteau acele texte pe care le improvizau.
– Ați surprins copilăria dumneavoastră în pânze. Ce nu ați surprins în tablouri din copilărie? Ce nu poate fi redat de pensulă?
– Starea de spirit, imaginația, memoria au asimilat toate acele trăiri în așa fel încât ele au ieșit la suprafață sub forma unor lucrări pe perioade, care nu au caracter ilustrativ. Niciodată nu am vrut să ilustrez un ritual de Crăciun sau Anul Nou descriptiv, ci, pur și simplu, acea stare de spirit s-a metamorfozat în suitele mele de tablouri cu Capră, Căluț, dar nu erau acelea pe care le știam eu, deși le știam, pentru că le aveam acasă, dar le-am tălmăcit, prin limbajul artelor în formule moderne, având un rol expresiv de sinteză al unei stări și emoții. S-a întâmplat de multe ori în diverse discuții sau încercări de a descifra ceea ce aveam în tablouri, de exemplu cum este și acest tablou cu un cântăreț, care, de fapt, este un trompetist cu două instrumente, dar nu este o ilustrare efectivă a unui cântăreț autentic, trimiterile sunt către acolo, aceasta înseamnă transfigurarea și metamorfozarea unei experiențe autentice. Nu este rodul unui transcript bazat pe lectură, documentare, imagistică fotografică, ci, pur și simplu, pleacă de la niștetrăiri personale profunde. Din punctul acesta de vedere, toată copilăria mea și toată tinerețea, adolescența, pentru că după ce am devenit profesor licențiat, m-am integrat în viața urbană, dar toată experiența de acolo am purtat-o și o port în continuare în sufletul meu și în memoria mea ca o colecție de talismane pe care le păstrez într-un mare secret și sunt fericit că sunt numai ale mele, de aici mă alimentez, de aici meditez, de aici îmi vin ideile, fiind foarte atent și la ce se întâmplă în jurul meu.
– România a fost cunoscută tuturor prin talentul domniei voastre. Cum arată România în ochii celorlalți… ai străinilor?
– Este o întrebare foarte delicată la care nu știu să răspund serios și profund. Am expus în foarte multe orașe, iar cei care au văzut picturile mele au afirmat că e altceva. Spuneau că este foarte frumos, dar nu înțelegeau, pentru că era vorba de acea emanație despre care am vorbit mai devreme a stărilor și trăirilor mele dintr-o lume pe care ei nu o cunoșteau, acea lume a comunităților rurale din care proveneam. Pentru străini, părea foarte interesant, dar nu semăna cu ceea ce știau ei raportat la cultura lor. Am trăit experiențe plăcute, fiind apreciat, la expoziții în Spania, în Germania, dar am avut lucrări care au circulat în
mai multe zone ale lumii. Acum, dacă ne imaginăm, și există acest prost obicei la români, că dacă am făcut o expoziție undeva, într-o galerie – la Paris, la Londra – este un spațiu în care ai expus și poți veni acasă să ridici nasul sus și să spui că ești mare. Nu ești mare! Ești mare acasă la tine dacă prin arta pe care o faci ră‐
mâi în memoria contemporanilor și a concitadinilor tăi. Dacă ei descoperă că lumea pe care le-ai propus-o, transfigurată în imagine plastică, vine în întâmpinarea lor și-i răscolește emoțional, le dezvăluie amintirile, atunci înseamnă că ești artist și ți-ai adus contribuţia cuvenită. Nu toți putem fi Constantin Brâncuși, el a avut șansa convingându-și publicul, ca să spun așa, vulgarizând, i-a pus la punct pe occidentali, ducând cu el ce? Ceea ce avea el de acasă, autentic, ci nu pliindu-se pe gustul și pe modelele lor. Nu toți putem fi ca el. Impunerea ca artist cu mesajele tale de acasă este o chestiune de durată și nu trebuie să ne lăsăm impresionați de tot felul de elogii, pentru că unele au altceva în spate. La fel ne gândim la George Enescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran. Cioran s-a dus în Occident cu lumea lui de acasă, cu lumea din care el provenea, pe care o cunoștea și la care se referea, nu s-a dus să trăiască la Paris și să vorbească despre istoria Franței.
– Care este simbolul care vă reprezintă și de ce?
– Am spus de mai multe ori că dacă cineva privește cu atenție creația unui artist, a unui pictor, în timp, cum a evoluat, va descoperi că, de fapt, citește o biografie a acelui om, pentru că toate etapele de creație, cel puțin așa le văd eu la vârsta mea de trei sferturi de secol, pot să mă întorc și să-mi reevaluez momentele din viața obișnuită, cotidiană și să descopăr ce probleme am avut, pozitive sau negative, și uitându-mă la lucrările făcute în perioada respectivă realizând că lucrarea aceea arată astfel, pentru că este ca un fel de reflecție a situației intime, personale, sociale prin care treceam. Acolo s-a putut citi, nu ca o ilustrație, și atunci problema pe care o descifrezi când faci un astfel de parcurs descoperi dacă ca artist ai fost, cum am spus de fiecare dată, cinstit, corect și nemincinos cu tine însuți, atunci vei descoperi că într-un parcurs retrospectiv al creației există o linie continuă, o unitate, deci este o operă unitară, cu lumini și semiumbre, mai mult sau mai puțin, dar nu contradictorii. Este personalitatea ta transfigurată în
operă. Acum, vorbind despre simbolistică: de aici se naște apropierea de anumite simboluri în anumite etape ale vieții. Am avut momente în viață când am trăit lovituri foarte dure care s-au reflectat în arta mea, nu ilustrativ, ci ca stare de participare intimă, concentrațională, de stare și așa mai departe. De aceea am avut o perioadă când simbolul asupra căruia m-am oprit a fost un fel de crucificare, tema crucificării, dar fără să fac ilustrarea christică, așadar simbolul l-am păstrat, l-am avut. Zilele trecute, când am avut, la Palat, în incinta Muzeului de Artă, expoziția retrospectivă, am avut expusă o lucrare care este în colecția muzeului, intitulată Înălțare. Nu este imaginea unei crucificări… te-am crucificat și gata am terminat-o, ci am reprezentat acele cruci decupate cum le-am făcut eu, au devenit niște simboluri care m-au propulsat să revin la viață, mai sus, și să le numesc înălțări. Am avut și am reprezentată în lucrările mele tema muzicii care m-a fascinat toată viața. Am fost și sunt un iubitor de muzică constant. În atelier, ascult muzică, acasă ascult muzică. Tema muzicii m-a preocupat de foarte multă vreme. Și prieteniile cu foarte mulți muzicieni, pentru că am terminat Liceul de Artă, fiind cu aceștia în promoții paralele. În studenția mea, la Cluj, eram în permanență, unele cursuri chiar le făceam împreună, alături de studenții de la Conservator. Am fost student la Cluj, atunci când era în ultimul an marele taragotist Dumitru Fărcaș, deși era mai în vârstă decât noi, însă studiile le-a terminat cu un an înaintea mea. Tema aceasta a muzicii m-a fascinat. Datorită muzicii, pentru că mi-a plăcut, trăirile mele fiind curate. Atunci când ascult muzică mă liniștesc, mă pot concentra, îmi adun gândurile exact către ceea ce trebuie să fac pe pânză, muzica fiind un liant între amestecurile de culori pe care le fac și gândurile mele.
– De-a lungul timpului ați avut pe cineva care v-a îndrumat pașii? Ați învățat singur?
– Vreau să vă spun că încă din clasa a VI-a am știut că vreau să devin pictor, însă nu am avut un profesor. Pot să subliniez că un moment revelator l-am avut în clasa a VI-a, atunci când orele de desen au fost suplinite de profesorul de matematică, iar momentul cheie, care, probabil, a declanșat ceva în mintea mea de copil, a fost într-o iarnă când ne-a impus o temă de desen din programa școlară. Toate acestea se întâmplau în anii 1954, 1955, terminând școala generală în Așadar, profesorul de matematică a venit în clasă, cu un butuc din magazia școlii, un butuc care avea o formă cilindrică, în care a înfipt toporul cu care
trebuia să-l despice și l-a pus pe catedră, spunându-ne: Desenați! Toții copiii au început să deseneze. Eu am fost lăudat în fața clasei pentru că profesorul care era matematician, un om exigent, dăruit profesiei, fiind recunoscut pentru calitățile de dascăl încât nu era elev pe care să-l pregătească și să nu intre la liceu.
M-a lăudat pentru că eu am înțeles despre ce este vorba, deși era doar o intuiție, că am în față un cilindru, deci o formă geometrică și că relația dintre orizontala cilindrului și coada toporului care era oblică, am înțeles-o corect și că forma toporului se apropia de una a unui trapez. Eu nu făcusem cilindrul, ci mă străduisem să fac o reprezentare cât mai corectă a ceea ce văzusem. Cred că acesta a fost un moment în care ceva s-a trezit în mintea mea, încât mi-am spus, din acea clipă că eu vreau să mă fac pictor. Am ajuns, întâmplător, să dau admiterea, pentru că tata neavând o adresă, încât a trimis niște scrisori la nimereală, la Baia-Mare, Cluj-Napoca și Iași, iar de la Iași a primit carte poștală în care scria: „Veniți urgent că în data de… începe examenul de admitere”, era toamna, luna septembrie, numai că respectiva carte poștală ajunsese patru zile mai târziu. Am stat un an acasă și în anul următor ne-am urcat toți trei în tren și-am venit la Iași, cu ideea că ne interesăm, ce și cum trebuie făcut pentru a susține admiterea. Am coborât în gara din Iași, ne-am urcat în birjă, poate ultima birjă din Iași care ne-a dus la Liceul de Arta, strada Cuza-Vodă, numărul 29, încă erau ambianța și arhitectura interiorului de la fostul seminar Notre-Dame de Sion. Astăzi, toate acestea sunt schimbate. Am ajuns la directorul de atunci al liceului, un director nou, venit de doar câțiva ani, domnul Paul Ghiligor, stins în anul 2017, și care ne-a spus: „Foarte bine că ați venit, pentru că mâine începe examenul”, deci am nimerit, fără nicio pregătire prealabilă, în ajunul examenului. Un cunoscut de-al tatălui meu mi-a dat un creion, pentru a-mi purta noroc, am dat probele practice pe care le-am trecut și am urmat examenele la limba și literatura română și matematică. Chiar dacă nu mai pusesem mâna pe carte de un an, la limba și literatura română mi-a căzut Dumbrava roșie, de Vasile Alecsandri, examen susținut cu profesorul Ciubara, coleg și prieten cu Constantin Ciopraga, cu care, după aceea, am făcut limba franceză. Am trecut cu brio acest examen, pentru că am avut, în gimnaziu, acasă, învățători foarte buni, dascăli care nu te lăsau dacă nu învățai. La matematică am rezolvat ecuații de gradul al doilea, ecuații învățate cu domnul învățător care a suplinit, în copilărie, orele de desen și, astfel, din prima, am intrat la liceu, începând o poveste frumoasă. Am avut șansa, atât eu, cât și generația mea, să avem profesori la Liceul de Artă din Iași foști elevi de-ai lui Ștefan Dimitrescu, Nicolae Tonitza, Octav Băncilă, deci cei mai importanți pictori din perioada interbelică. Aceștia erau profesori și la Academia de Arte Frumoase. L-am avut profesor și pe Nicolae Popa care a fost elevul lui André Lhote la Paris. Tot la Paris a fost colegul lui Alexandru Ciucurencu, care a fost și el elev al lui Ștefan Dimitrescu. L-am avut profesor și pe Petru Hârtopeanu, care a fost studentul lui Nicolae Tonitza și care a adunat toate prelegerile, lecțiile transmise de acesta, într-o carte, apărută în anii 60 ai secolului trecut. Acest volum este un fel de alfabet în ceea ce privește organizarea paletei de culori, problemelor de tehnologie etc., pe care ni le transmitea. De asemenea, l-am mai avut profesor și pe Mihai Cămăruț. Toți aceștia erau, în egală măsură, artiști importanți ai vremii. După liceu, am mers să studiez la Cluj-Napoca, unde i-am avut profesori pe maeștrii Aurel Ciupe și Petre Abrudan, doi pictori de referință pentru pictura românească. Maestrul Ciupe era artist emerit, absolvent al Academiei „Julian” de la Paris, fost rector. Era un pictor important al vremii. Maestrul Abdrudan era exact la polul opus, format dintr-o structură de talent autentic, neaoș, cu rădăcină țărănească, ardelenească. Am avut profesori, în primul rând artiști, pe lângă faptul că erau cu experiență didactică la catedră, formativă pentru nenumăratele generații de viitori pictori, prin opera lor fiind convingători pentru noi, învățăceii. Mai este un aspect pe care vreau să-l rețineți. În perioada studenției mele de la Cluj, cercul în care m-am simțit cel mai bine a fost cel al filologilor. Am avut prietenii constante, îndelungate, cu colegi de la Facultatea de Litere, unii ajungând autori de volume de poezie, directori de editură. Era perioada clujeană a studenției mele, între anii 1962 şi 1968, unde erau studenți Ana Blandiana și Romulus Rusan, chiar dacă erau un pic mai mari, dar erau iubiți și admirați de toată lumea, pentru că făceau o pereche de îndrăgostiți aparte, care mergeau de la facultate spre cantină ținându-se de mână, acolo unde ne întâlneam cu toții. Eram fascinat în acea perioadă de Augustin Buzura, care terminase Medicina și locuia în Căminul „Avram Iancu”. În centrul atenției era și cercul din jurul redacției revistei „Tribuna”, iar la parterul clădirii unde membrii acesteia se întruneau, era o cofetărie cu firma „Cofetăria Tineretului”, însă noi toți îi spuneam „Arizona”, fiind locul în care toată lumea se aduna: studenții de la Filosofie, Filologie, de la Conservator, Arte Plastice. Era perioada când se lansa Ioan Alexandru și mergeam să-l ascult recitându-și versurile la Casa Studenților, dar nu pot trece fără să-i amintesc și pe Nicolae Prelipceanu și Nicolae Igna. Era o atmosferă culturală extraordinară, concertele simfonice pentru studenți, care erau duminica la ora 11, apoi Teatrul maghiar, Teatrul român, Opera, încât noi nu aveam alte tentații în acea perioadă.

– Raportat la cele precizate de dumneavoastră, gândindu-ne la generația de astăzi. Ce sfaturi ați da tinerei generații care vrea să îmbrățișeze arta? Este aceasta atentă la detalii? O pierdem? O câștigăm?
– Nu trebuie să disperăm! În timp ce-mi adresați întrebarea, mi-am amintit că, și noi, în grupa de pictură, aveam un coleg care era, nu numaidecât rebel, ci puțin mai oportunist. Acesta se ducea și răsfoia niște albume de la fondul secret din bibliotecă, întrucât cele de artă modernă nu erau la vedere, prizând perioada când toată Istoria Artei se oprea la impresioniști, nici nu se putea vorbi de decadență. El venea în atelier, începea unele lucrări în spirit abstract cumva, dar fără să înțeleagă în profunzime aceste lucruri; pentru că și abstracționismul acesta s-a născut în urma unei experiențe îndelungate până la urmă, exprimând rezultatul unor convingeri (Kandinski), ci nu este o invenție așa, fără rost. În atelier, la scurt timp venea la corectură maestrul nostru, născut la 1900, fost participant la Marea Unire de la Alba-Iulia, care se uita, pentru că ei nu făceau teorie multă, observând ce facem noi, concluziile exprimându-le printr-o poveste. Îmi aduc aminte că maestrul se uita la lucrările lui George, pentru că așa îl chema pe colegul nostru și spunea: „– Latinul zice: Quod licet Iovi, non licet bovi”, adică „Ce este permis lui Jupiter, nu-i este permis boului” și aceasta era observația lui vizavi de desenele din atelier. Tot așa ar trebui să spunem și noi acum, față de generația de astăzi. Ei își vor găsi calea, nu trebuie să disperăm. Fiecare generație își caută și conturează matca. Nu o înțelegem noi, pentru că judecăm lumea plecând de la propriile experiențe și trăiri, încât credem că ale noastre sunt cele mai bune, însă nu este așa. Chiar dacă sunt etape de tulburări teribile. Eu eram în anul întâi când, la începutul anului universitar, s-a făcut analiză,
chiar criticat, că studentul cutare face formalism, este decadent, fiind în anii 1962, 1963… reflexele proletcultiste restrictive erau vizibile, se studia un an – Istoria Artei Ruse și Sovietice. Seria mea a beneficiat de faptul că lucrurile s-au schimbat și atunci acel an în care trebuia să fac Istoria Artei Ruse și Sovietice, am studiat Tendințe și Curente în Arta Modernă, fiind o răsturnare totală de direcție. La fel se va întâmpla și cu generația actuală. Mulți dintre membrii tinerei generații spun că pictura generației mele este depășită: Ce este cu moșul acesta? E depășit! Este părerea lor și o respect. Fiecare membru al tinerei generații își va găsi calea și aceasta depinde de potențialul interior pe care-l are, dacă are ceva de comunicat și de transmis cu adevărat, atunci el va găsi limbajul și formele în care să se exprime, dacă nu, nu. Dacă ar fi să spun exact ce consider că lipsește, aș spune, mai ales adresându-mă contemporanilor și generațiilor tinere, să aibă răbdare, să se ducă să cunoască, să studieze temeinic istoria națiunii române. Generațiile tinere nu știu istoria și de aceea nu înțeleg fenomenele contemporane, întrucât este atâta dihonie între noi. Apoi să aibă răbdare și să aprofundeze niște lucruri, asta însemnând studiu, lectură, însă nu doar ce oferă internetul. Și acesta este binevenit, dar nu suplinește bucuria de a răsfoi paginile unei cărți, bucuria de a merge într-o sală de teatru și de a participa la un spectacol sau de a audia o simfonie într-o sală de concerte. Deși toate acestea astăzi se pot vedea, asculta pe laptop, telefon, dar una este să le asculți pe aceste instrumente moderne și alta este să mergi într-o sală de concerte.
– V-ați creat antipatii prin subiectele ilustrate în lucrările dumneavoastră?
– Antipatii? Tot timpul… În acest context țin să fac o precizare mai amuzantă, dar adevărată. Cineva, la un moment dat, într-un mod sincer, mă lăuda, mă felicita, spunându-mi: Domnule ești un artist serios, talentat! Nu știu, chestia cu talentul pentru mine e o treabă cu semnul întrebării pentru că nu poți spune cât este… nu-l poți dimensiona, dar un singur lucru pe care pot să-l spun ridicând fruntea sus: am fost toată viața un om harnic și dacă ești astfel și te ții de treabă serios, cu responsabilitate, cu bruma de talent cu care te naști, de aptitudinile pe care le dobândești și pe care le șlefuiești în timp, atunci ajungi la rezultatele așteptate. Mi-a displăcut și am auzit replici de genul: Domnule, acela este un tip extraordinar de talentat, dar păcat că… și când zice păcat că, atunci ori bea prea mult, ori este dezordonat în viața lui personală, se risipește și așa mai departe. Ce rost mai are? Acela nu a înțeles că aptitudinile, predispoziția înseamnă talent, nu este un boț de aur pus în traistă de destin, ci este un fel de invitație către muncă serioasă, către pregătire, fără să te limitezi strict la ceea ce-ți iese bine și rapid, ca să te apropii de altă lume prin lectură, prin studiu, printr-un dialog continuu al artelor, fiind mereu informat. Acel zăcământ profund din care se naște arta la care recurgi (cine-și imaginează că o lucrare este doar produsul imaginației greșește) pleacă din interior, din propria experiență, din experiența personală, din memorie, memoria fiind rezerva pe care trebuie să o alimentezi tot timpul. Și cum o alimentezi? Privind cu ochii deschiși în jurul tău, înțelegând și descifrând fenomenele care se schimbă cu o viteză extraordinară, informându-te (citind literatură, ascultând muzică de toate felurile), în care tu, elementul esențial, ești pus în postura să descoperi de fiecare dată că ai găsit niște poziții care-ți sunt potrivite, nefiind comparat cu un pelican care înghite toți peștii, trebuind să devii selectiv. De exemplu, ascult muzica aceea, aceasta fiind potrivită, o simt, rezonează cu mine, citesc cutare roman al unui autor, Mario Vargas Llosa, Gabriel García Márquez, Vintilă Horia, pentru că vibrez cu acea lume, aducându-mi plusuri.
– Pe partea dreaptă pe perete, imediat ce am intrat în casa dumneavoastră, am văzut un tablou cu chipul unei femei. Care este locul femeii în tablourile dumneavoastră? Care sunt ipostazele acesteia?
– Chipul femeii pe care l-ați văzut este al mamei mele, un desen făcut de pictorul Virgil Parghel, soțul valoroasei cântărețe Anca Parghel. Aceștia au fost colegi la Liceul de Artă din Iași, iar Virgil mi-a fost elev. Este un pictor valoros. Desenul pe care l-ați văzut l-a făcut când mama era în viață și el a fost la Iacobeni, locul nașterii mele. Rolul și importanța unei femei în viața unui artist, nu cred că aș exagera dacă aș spune că este asemănător unei mame pentru un copil. Artistul rămâne în străfundul ființei lui, prin felul lui de a vedea lumea, de a gândi, percepe, de a relaționa cu cei din jur, într-un stadiu de copil prin credulitatea lui, prin naivitățile lui, sinceritatea lui care se impune de la sine ca o necesitate de exprimare convingătoare în operă. Ne uităm la un tablou, sau ascultăm o piesă muzicală, sau citim o carte, sesizăm imediat în artistul respectiv dacă este vorba de contrafacere sau s-a născut firesc, și atunci rolul femeii, comparativ, este asemănător unei mame, în sensul că ea nu înlocuiește mama, dar trebuie să fie discret, cald, suav, alter ego pentru respectivul artist, creându-i un fel de ecran de protecție, de stimulare. Dacă este excesiv de egoistă, relația nu funcționează, dar este benefică întotdeauna, nu se poate fără ea. O prietenă este mai mult decât o femeie în viața unui artist, mai mult decât o soție, decât o iubită, lucrurile aceste nu le facem deliberat, nu sunt incluse într-un program estetic, ci pur și simplu, ele curg firesc, ca dintr-o necesitate de a te exprima.

– Povestiți-ne câteva amintiri, câteva întâmplări cu măicuța dumneavoastră!
– Mama m-a născut la 18 ani, nici nu avea 18 ani, iar tatăl meu era cu 18 ani mai în vârstă decât mama, pentru că nu a avut timp să se căsătorească, întrucât era perioada de război, de concentrări. Mama provenea dintr-o familie în care au fost zece copii, cinci băieți și cinci fete, și a trăit aproape 90 de ani. A fost o femeie foarte frumoasă, era blondă cu ochii verzi, deși toți în familia ei și a bunicului aveau părul negru. Ea semăna cu o străbunică. A fost o femeie care a crescut patru copii, eu fiind cel mai mare, care a muncit extraordinar de mult, fiind un om care nu știa ce înseamnă odihna. Toată viața, printre treburile gospodărești, a țesut și covoare. Mama a fost o meșteriță extraordinară. Ea se culca la două noaptea și se trezea la patru, cinci dimineața, iar războiul de țesut l-am scos din casă atunci când nu a mai putut să lucreze. Toată viața a țesut covoare. Și astăzi, în casa părintească din Iacobeni am păstrat covoare făurite de mâinile mamei. Aceasta a fost cu adevărat pasiunea ei. După ce a rămas singură, am ajutat-o cât am putut, a fost priscorniță la sfânta biserică din sat, deci agreată de preotul satului, pentru că era o femeie serioasă. Mama era respectată de toți cei din jur. Mama, pentru orice om, nu numai pentru mine, fixează relația dintre mamă și fiică, dintre mamă și fiu, însă să știți că, cordonul ombilical se întrerupe atunci când unul dintre cei doi se stinge, pentru că el există și funcționează toată viața, în sensul că există un fel de magnetism între grija mamei care te consideră copil, cu toate că tu ai ajuns la 70 de ani, mama tot ca pe un copil te tratează. Pe de altă parte, și tu, ca vlăstar al ei, să zicem la 70 de ani, te vei gândi la mama ca la mamă, nu vei spune că este o bătrână care probabil te-a născut. Probabil că aceasta este relația dintre copil și mamă și aici găsești toată filosofia supraviețuirii în plan spiritual.

– Știm cu toții că anul acesta împlinim ca stat unitar național modern român 100 de ani. Cum vedeți aceasta pentru națiunea română? Cu acest prilej cum simțiți istoria?
– Personal sunt preocupat de istoria țării, încât îmi place să citesc cărți în care aceasta este reflectată, îmi place să mă informez. Aș face recomandarea aceasta în mod obligatoriu, pentru oricine dorește să se implice în a câștiga demnități publice, să se apuce de citit istoria adevărată, nu cea falsificată, pentru a înțelege fenomenele și momentele cele mai importante, conjuncturile universale, europene, care au condus la configurarea acestei națiuni și a acestui moment pe care noi vrem să-l celebrăm și să-l sărbătorim cu adevărat, nu prin manifestări populiste, de butaforie. Cred că este un prilej în care cei care știu să facă un fel de apostolat didactic, pedagogic față de națiune, pentru a explica curat cum s-au petrecut lucrurile și care este istoria adevărată cu bune și cu rele. Dacă vom face doar de fațadă, atunci va ieși ceva ce nu ne va avantaja în fața lumii; dar ca să fim convingători, trebuie în primul rând noi să cunoaștem și să înțelegem fenomenul. De aceea aș vrea ca sărbătoarea aceasta să însemne o etapă de mare revelație pentru fiecare cetățean al acestei țări, de la copil până la bătrân. Bătrânii, pentru că am amintit de ei, mai știu câte ceva. Mai întâlnim câte unul a cărui vârstă este de o sută de ani și povestește cum stau lucrurile, dar nu-i vedem decât foarte rar pe cei care ar trebui să explice adevărul.