La 10 februarie 2023, începând cu ora 17, în sala „Arcadia” din incinta Casei de Cultură „Mihail Sadovenau” din Pașcani, va avea loc vernisajul expoziției temporare UN VEAC ȘI JUMĂTATE DE OLĂRIT LA LESPEZI. Curatori ai expoziției sunt muzeograf DANIEL SAVA și etnograful MARCEL LUTIC. Expoziția va fi prezentată de către etnograf Ovidiu Focșa de la Muzeul Etnografic al Moldovei, Complexul Muzeal Național „Moldova” Iași.
Olăritul s-a născut în vremuri ancestrale din „logodna” lutului cu focul. De-a lungul mileniilor, miraculosul act al renaşterii unei forme precise din pasta inexpresivă a făcut din olar un mic demiurg. De altfel, din punct de vedere etimologic, Adam (adamah în ebraică) înseamnă chiar „pământ roşu, argilă”.
Arheologul australian V. G. Childe definea acest meșteșug ca „cea mai veche întrebuinţare pe deplin conştientă şi calculată pe care omul a dat-o unei transformări chimice”. Produsele erau folosite în primul rând în bucătăria tradițională, în construcţii, pentru anumite ritualuri, iar, mai târziu, şi în scop decorativ.
În spațiul etnic românesc, ceramica a cunoscut o dezvoltare remarcabilă încă din neolitic, cultura Cucuteni fiind doar un exemplu strălucit dintr-o bogată listă. Putem socoti că prelucrarea lutului, alături de cea a lemnului, a pietrei, a fibrelor textile şi vegetale, se află la baza formării civilizaţiei tradiţionale.
Olăritul a fost adesea asociat cu munca obositoare, ce presupune forţă, îndemânare şi cunoştinţe deosebite, orice greşeală având drept consecinţă distrugerea vasului. Tocmai de aceea, de obicei, acest meşteşug este unul rezervat aproape în exclusivitate bărbaţilor.
UN VEAC ȘI JUMĂTATE DE OLĂRIT LA LESPEZI
UN ALTFEL DE CENTRU CERAMIC
Vreme de câteva decenii, la întretăierea veacurilor al XVIII-lea și al XIX-lea, până spre 1850, în Moldova s-au întemeiat, mai ales din considerente de ordin fiscal, câteva zeci de târguri „hrisovelite”, toate fiind înființate în baza unui hrisov domnesc. Acesta este contextul în care apare în 1825 și târgușorul Lespezi, numit și Târgul Lespezile, pe moșia satului Brăteni stăpânită de spătarul Constantin Negri și de banul Ion Patrașcu. Aici s-au așezat alături de români lipoveni și nemți, dar mai ales evrei veniți din Galiția. Denumirea localității ar proveni de la lespezile mari de piatră aflate în albia Siretului.
Etnograful ieșean Ovidiu Focșa opinează că în formarea și dezvoltarea centrului de olărit de la Lespezi ar exista trei etape mai importante: prima, de început, este datată între anii 1832-1890, producția fiind reprezentată de olăria țărănească de factură uzuală; a doua etapă marchează, sub raportul numărului de vase lucrate, apogeul centrului, și debutează în 1895, anul apariției Fabricii de sticlă din localitate, sfârșitul acesteia fiind plasat spre începutul celui De-al Doilea Război Mondial; ultima etapă se suprapune peste perioada socialistă (1945-1980) și este marcată de reîntoarcerea la atelierele individuale organizate de fiecare olar în parte. Câteva informații despre fiecare etapă alcătuiesc practic istoricul acestui original centru ceramic dispărut de aproape jumătate de veac.
Bogățiile naturale (piatră, prundiș, nisip și argilă) și situarea la o răscruce de drumuri principale au favorizat dezvoltarea meșteșugurilor la Lespezi. Astfel, potrivit unei statistici din 1832, existau aici meșteri cojocari, blănari, ciubotari, zugravi, teslari, rotari, pietrari ș.a., precum și trei olari (Gheorghe Străchinaru, Andrei și Gheorghe Olaru).
În 1845, când proprietarul moşiei era boierul Costache Bosie, meşteşugurile s-au diversificat în şi mai mare măsură, numărul olarilor crescând la şapte. În statisticile vremii apar următorii meşteri: Gheorghe Boroneanu sau Olaru, Vasile Olaru (din Buda), Ion Olaru, Sava și Constantin Străchinaru, precum şi doi dintre olarii amintiţi anterior, Gheorghe Olaru şi Gheorghe Străchinaru (ultimul fiind ajutat în meșteșugul său de ginerele Vasile şi de fiul Ion).
Acești olari și urmașii lor sunt întemeietorii autohtoni ai „dinastiilor” de olari din Lespezi. În acest context, nu ne surprinde o informație din 1876, potrivit căreia Târgul Lespezi era socotit printre puținele localităţi din România renumite prin olăria lor. Mai remarcam și faptul că mulți dintre olarii veacului al XIX-lea și-au luat supranumele (numele de familie, cum am zice astăzi) chiar de la meșteșugul pe care îl practicau.
După 1895, anul înființării Fabricii de sticlă (distrusă în timpul celui De-al Doilea Război Mondial), apar aici mai multe ateliere de olărie patronate de persoane din afara meseriei, având însă un important potențial financiar. Acești „patroni” evrei aduc la Lespezi olari din diferite zone ale Moldovei, în special din localitățile limitrofe (cei mai mulți din Mihăileni – Botoșani). Această perioadă de maximă înflorire a meșteșugului a continuat atât pe timpul Primului Război Mondial, cât și în perioada interbelică, mai ales între anii 1925 și 1938.
Dintre atelierele care au folosit pe scară largă munca salariată sau manufacturată amintim pe acelea ale lui Moise Sticlaru și Lupu Tepner (ambii având și prăvălie), Moscovici Lupu, precum și pe cel mai modest al românului Petrache Boldea, despre care știm că făcea și cărăuşie de oale. Primele trei ateliere aveau, în medie, câte 10-15 lucrători, fie localnici, fie meseriași proveniți din centre ceramice importante ori specializaţi în diferite centre cunoscute de olărie din Moldova.
UN VEAC ȘI JUMĂTATE DE OLĂRIT LA LESPEZI
Producţia de bază o forma olăria smălţuită, executându-se cantităţi mari de vase de uz gospodăresc: căni, străchini, talgere, borcane, chiupuri, oale de tot felul, lăptărețe (oale pentru lapte), ulcioare, tortare (oale cu toartă deasupra pentru dus mâncarea la câmp), pocrişe sau procovețe de acoperit vasele, „captare” (capace pentru stupi primitivi), pâlnii sau leici, strecurători, „babe” (forme pentru cozonac), puşculiţe, ghivece pentru flori ș.a. Aceste obiecte au fost făcute pe toată durata existenței centrului ceramic de la Lespezi.
Argila se aducea de la Probota, aceasta fiind una care „ţinea la foc”. După Al Doilea Război Mondial s-a folosit lut din Dumbrava sau Hârtoape, materie primă improprie confecționării vaselor pentru fiert alimente.
Datorită cantităților mari, patronii atelierelor au adus în Lespezi și un alt tip de cuptor, așa-zis nemțesc, după originile inginerului care l-a proiectat. Arderea s-a făcut multă vreme în acest cuptor ce avea trei compartimente situate la acelaşi nivel: gura de foc sau „focăria”, despărţită de cuptor printr-un perete de cărămidă perforat, denumit „gratie”; cuptorul propriu-zis, boltit în interior, cu vatra sau „podina”, de formă ovală sau dreptunghiulară, prezentând trei „cărări” în forma unor canale delimitate prin cărămizi (care dădeau direcția focului) și, în sfârșit, gura cuptorului pentru încărcat vasele, situată sub hornul de formă tronconică.
În ateliere s-a produs şi ceramică neagră (un exemplu mai recent fiind reprezentat de olarul Haralambie Cazacu, care a lucrat până prin anii ̕80 ambele tipuri de ceramică). Arderea ceramicii negre se făcea în cuptoare primitive, săpate în pământ, în formă de butoi, având baza mai largă decât gura și vatra amenajată cu cărămizi. Acesta a fost tipul de cuptor bătrânesc, folosit de către atelierele mici care au funcţionat în paralel cu atelierele patronale, cum era, de pildă, cel al olarului Vasile Străchinaru.
În perioada interbelică încep să-și deschidă ateliere proprii meşterii cei mai talentaţi, precum Carol Maser, Constantin Donici, Ion Oharciuc, Gheorghe Boldea, Gheorghe Butnaru, Vasile Apetrei, Ion Pavel ş.a., iar mai târziu deja pomenitul Haralambie Cazacu (venit de la Marginea), Gheorghe Donici şi Nicolae Pepelea. Acum se răspândește pe scară largă înfloratul cu cornul, dar mai ales pictarea cu pensula, realizându-se frumoase motive decorative vegetale: brăduleţ, ghindă, păpuşoi, pansele şi diferite alte flori. Culorile cele mai des folosite sunt albul, verdele, negrul și albastrul, angobarea vaselor făcându-se, în general, cu alb („albituri”); prin angobare se înţelege acoperirea fondului roşu al vasului cu un strat de humă albă.
Potrivit etnografilor, o caracteristică a centrului ceramic de la Lespezi, valabilă, în principiu, și pentru celelalte târguri moldovenești, este aceea că „o serie de olari au peregrinat intens ca meşteri angajați în cadrul mai multor ateliere deja constituite, atât în localitatea natală, cât şi în alte localităţi”.
Ultima dintre cele trei etape, derulată după Al Doilea Război Mondial, înseamnă mai ales reîntoarcerea olarilor ce au deprins tainele meșteșugului în manufacturile patronale, pe când erau calfe și ucenici, la ateliere individuale. Chiar dacă producția de olărit s-a redus semnificativ, aceasta a fost compensată de calitatea superioară a vaselor. În această perioadă ceramica roșie smălțuită de Lespezi capătă din ce în ce mai mult un pronunțat aspect decorativ.
În acele decenii grele de după război s-a produs și revenirea la tipul autohton de cuptor folosit la arderea oalelor, de formă tronconică, îngropat în pământ, de care am amintit deja. Acum îi regăsim la roată pe unii dintre cei mai pricepuți meșteri din Lespezi: Gheorghe Donici, demn urmaș al părinților săi olari Constantin și Maria, Aurel Butnaru, precum și pe doi dintre vechii olari, Gheorghe Boldea și Vasile Apetrei. Despre meșterul Aurel Butnaru am aflat o scurtă relatare în „satul” virtual, acolo unde se spune că în ostrețele de la gardul său era „totdeauna înfiptă o oală mare și frumoasă, semn că acolo era o olărie”!
Unele dintre lucrările acestor iscusiți meșteri ai veacului trecut sunt păstrate, cu mult respect, aproape cu evlavie, de urmașii acestora sau/și de consăteni, regăsindu-se și în cadrul colecțiilor muzeale de la Pașcani și Iași.
La Lespezi sunt amintite și patru femei olăriţe, caz mai rar întâlnit în Moldova, dintre care trei proveneau din familia Maser, anume Roza Maser, Maria Donici şi Amalia Apetrei, iar cea de a patra, Emilia Brenda, localnică, era înrudită cu aceeași familie, fiind sora olarului Vasile Apetrei.
Cererea tot mai redusă, pe fondul înlocuirii olăriei uzuale țărănești cu produse discutabile din punct de vedere calitativ, precum și greutățile întâmpinate adesea de ultimii practicanți ai străvechiului meșteșug (cele mai importante fiind aprovizionarea deficitară cu lemne de foc și absența unui lut bun) au dus la împuținarea numărului olarilor, îmbătrânirea și plecarea lor spre Împărăția cerurilor aducând inevitabila dispariție a centrului de ceramică din Lespezi cândva prin anii ̕80 ai secolului trecut.
Ne putem și noi întreba, desigur retoric, ca și Vasile Grigoraș din Pașcani, cel care reflecta astfel pe FB: „De multe ori mi-am pus întrebarea: De ce la Liceul Tehnologic Lespezi nu există un atelier de ceramică? Nu s-ar scoate olari pe bandă, dar cu siguranță ar fi câțiva copii curioși, și de la curiozitate apare plăcerea și apoi performanța”!
În concluzie, ceramica de Lespezi se aseamănă până la un punct cu aceea de la Tansa – Iași, Mihăileni – Botoșani și mai ales cu cea de la Târgu Frumos, fiind deopotrivă decorativă și utilitară, cromatica acesteia fiind una mai potolită, cu tendințe evidente spre culori deschise. Etnografii conchid, totuși, că olăritul de aici, datorită fluctuației meșterilor formați în ateliere din diferite centre ale Moldovei, „are caracteristici mai greu sesizabile”, acest fapt neafectând în nici un fel istoria de un secol și jumătate a ceramicii de Lespezi.
Străvechiul meşteşug al olăritului, dispărut din cele mai multe sate ale Moldovei datorită impactului devastator al industrializării şi mai ales al globalizării din ultimele decenii, încă ne fascinează și ne „vorbește” din când în când. Avem datoria morală de a nu-i uita de tot pe „truditorii tiparelor bătrâne”, pe cei care poartă, cum plastic sugera Lucian Blaga, „un vis fragil prin zilele greoaie”. Este ceea ce am încercat să făptuim prin acest demers muzeal!
Notă. La realizarea acestui pliant și a textelor din expoziție ne-am folosit de informații regăsite în studiul Cu privire la dezvoltarea meșteșugului olăritului în localitățile Lespezi și Târgu Frumos, județul Iași (sec. XIX-XX), publicat în „Cercetări istorice”, Iași, nr. XII-XIII, 1981-1982, p. 65-75, semnat de regretata etnografă ieșeană Victoria Semendeaev.
UN VEAC ȘI JUMĂTATE DE OLĂRIT LA LESPEZI
