Lucrările doamnei Anastasia au un calm al formelor care, adesea, surprind frumusețea culorilor, culori care vin din trăirile pe care le-a avut în copilăria sa, una încărcată de mărcile identitare ale neamului nostru; una dintre aceste mărci fiind Sfânta Biserică pe care o vedem în foarte multe tablouri.
La o simplă privire, de pildă a tabloului în care sunt surprinse „vasele de lut”, constatăm o ilustrare a vieții, viață care vine din pământ și se întoarce la origini.
Formele pe care le vedem surprinse în lucrările Domniei Sale – sunt dinamice şi exprimă spiritul deschis, arată jocul pe care, mai ieri, îl trăia artista – unde? acasă, pe de o parte, dar, mai ales (jocul) simțit, transmis, trăit în profesia pe care a avut-o; astfel, prin toate acestea, a arătat și altora din tainele, de cele mai multe ori neauzite, ale frumuseții lumii.
Culorile completează liniile, linii aproape estompate prin tăcerea pe care o arată, de exemplu: atunci când se așază în fața șevaletului atât în atelier, dar, mai ales, în natură, natura care creează urcușul, prin tot ce are ea, înspre cer.
Tablourile expuse transmit lumină, liniște, echilibru, calm, înălțare; toate acestea se văd în lumânările pictate, prinse într-o horă nevăzută cu florile, dar și cu mesajele ascunse din cărțile pe care le deschidem sau nu (?), totul e să ne dorim, din pânzele doamnei Anastasia.
Portretele sunt surprinzătoare, simple, profunde, alcătuite din transparențe; această transparență vine din salvarea noastră sau din căderea noastră și, aici, mă gândesc la tabloul „halatelor albe”, de cele mai multe ori, purtătorii acestora, având un jurământ neștiut de cei din exterior.
Cromatica folosită despovărează formele, trimițând înspre albastrul cerului, acolo unde atât pacienții, cât și medicii, mai devreme sau mai târziu, își vor găsi liniștea.
Privirile portretelor dematerializează tot ceea ce cuprind. Portretele sunt ca o reverie extremă, definite prin plinătate, prin liniște, tăcere care traversează un ciclu al timpului, precum anotimpurile. Întregul circuit amintit e asemenea unei definiții a existenței noastre, de la naștere până la trecere din „lumea cu dor în cea fără de dor”, de la ghioceii puri la păcatele noastre, toate salvate prin Înviere.
Inevitabil, titlul ales pentru frumosul vernisaj la care avem plăcerea de a lua parte, ne amintește de anotimpurile lui Vincent van Gogh, în care e evidențiată ciclicitatea vieții, cu urcușurile și coborâșurile/ cu luminile și umbrele/ cu dealurile și văile ei.
Anastasia Gârneață folosește tușe puternice, folosește culori închise și sobre care dau senzația de spaimă, de tristețe, dar, atenție, în paralel cu toate acestea este prezent: albul (în norii albi; în florile albe; în halatele halbe; vazele albe, zăpada; nufărul) conglomerate care ascund nevăzutul, pe Dumnezeu.
Într-o lume a vitezei, atunci când privim lucrările Anastasiei Gârneață, simțim vibrații; trăim emoții, ne întorceam în acel sălaș al sufletului, în acea liniște pe care o căutăm încă de la naștere.
*** În final, evenimentul de astăzi (duminică, 25 februarie, anul 2024) mi-a amintit câteva versuri din creația lui I. Brodski, versuri din poemul Estivală, din volumul: Din nicăieri, cu dragoste, volum tradus de către regretatul slavist Emil Iordache (p. 75):
Bineînțeles, nu-i toamna de vină, nici chipul nu-i vinovat, desigur,/
că se schimbă precum al vânatului, ce la vânătorul bun vine singur,/
de vină-i sentimentul penelului rămas de la un tablou/
lipsit de sfârșit, început, ramă, mijloc, panou,/
ca să nu mai vorbim de muzeu sau de cui./
Și-un tren, șuierând, aleargă prin luncă hai-hui,/
Deși, dacă ai privi atent, n-ai vedea nici urmă de fum./
Însă, din punctul de vedere al peisajului, mișcarea e necesară/
oricum
Text și foto: Dumitru ȘERBAN
