INTERVIU – DARUL EMINESCIAN: PATIMA PENTRU ADEVĂR ȘI PROFUNZIMILE FIINȚEI – CRITIC LITERAR THEODOR CODREANU

Interviul de față prezintă o sinteză despre Eminescu și opera lui, despre miile de măști sub care se deghizează, despre Eminescu în esența lui, despre Eminescu și profunzimile iubirii, Eminescu și destinul uman, Eminescu și temeiurile ființei, Eminescu și geniul, Eminescu între suferință și iubire, Eminescu și pecetea geniului, despre Eminescu care-și pune pecetea asupra marilor scriitori (Bacovia, Caragiale), despre Eminescu care are rolul de înaltă Ființă, despre patima lui pentru adevăr și profunzimile ființei, despre Eminescu „arheul neamului românesc”, despre Eminescu și limbajul matematic, despre Eminescu și schimbarea paradigmei nașterii universului, despre „Eminescu prin Hyperion”, despre modernitatea și complexitatea operei eminesciene, Eminescu privit ca poet tragic, cel ce umanizează destinul anticilor prin melancolie, Eminescu poetul total – „omul deplin al culturii românești”, filtrat prin ochiul criticului literar Theodor Codreanu, unul dintre marii eminescologi ai vremii. Theodor Codreanu s-a născut la 1 aprilie 1945, în satul Sârbi din comuna Banca, județul Vaslui, iar despre Eminescu și opera sa a scris următoarele cărți: Eminescu – dialectica stilului (Ed. Cartea Românească, București, 1984); Modelul ontologic eminescian (Ed. Porto-Franco, Galați, 1992); Dubla sacrificare a lui Eminescu (Ed. Macarie, Târgoviște, 1997; ediția a doua, revăzută și adăugită, Ed. Serafimus, Brașov, 1999, prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga; ediția a treia, revăzută și adăugită, Ed. Civitas, Chișinău, 1999, cu o scrisoare-postfață de George Munteanu); Controverse eminesciene (Ed. Viitorul românesc, București, 2000); De ce a fost sacrificat Eminescu? (Ed. „Grigore Tăbăcaru”, Bacău, 2001); Mitul Eminescu (Ed. Junimea, Iași, 2004, colecția Eminesciana); Eminescu martor al adevărului (Ed. Scara, București, 2004) și Editura Criterion Publishing, New York, 2010; Eminescu în captivitatea «nebuniei» (Ed. Universul, Chișinău, 2011) și Editura TipoMoldova, 2013, ediția a II-a, revăzută și adăugită; Eminesciene, Iași, Editura TipoMoldova, 2012; Basarabia eminesciană, Iași, Editura Junimea, 2013; Eminescu „incorect politic”, București, Editura Scara, 2014; Fragmente despre Eminescu, Editura Junimea, Iași, 2017.

– Cum filtrează Theodor Codreanu vârsta inocenţei?

– Am avut şi eu copilărie ca oricare om. Aceasta s-a consumat în satul Sârbi, în apropiere de Bârlad, pe malul râului cu acelaşi nume. Pe aceste meleaguri am avut o aventuroasă copilărie, alături de un grup de prieteni, eu fiind cotat, în acele vremuri, drept liderul acelui grup, organizat după toate metodele, cu program, având carnete de membru unde erau notate regulile şi isprăvile, iar noi, cei cinci magnifici, trebuia să le respectăm cu sfinţenie. Ba chiar plăteam şi o cotizaţie din bani procuraţi din vânzarea ouălor, de care „făceam rost” ca „paznici” la coştereţe. Ei bine, din acel grup, mai târziu au răsărit un critic şi istoric literar – Theodor Codreanu, un poet care s-a stins de timpuriu, Dumitru D. Palade, autor al două cărţi de poezie, discipol al marelui poet bârlădean Cristian Simionescu, şi un pictor care, însă, din păcate, nu a perseverat, şi, astfel, din grupul nostru a dispărut un destin important, Costel Dănescu. S-a ridicat, în schimb, un altul, cu câţiva ani mai mic decât cei din grupul nostru, Nicolae Suciu, profesionist remarcabil, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, azi – universitar la Baia Mare. Altminteri, tot din copilărie datează şi primele încercări de literatură. Pe vremea aceea, şcoala gimnazială din Sârbi se desfiinţase din pricina lipsei numărului de copii necesar şi am fost nevoit ca, timp de trei ani, să merg pe jos de la Sârbi la Unţeşti, peste trei dealuri, nu mai puţin de zece kilometri dus și alți zece întors. Mă uimesc şi eu cum de am rezistat ca timp de trei ani în timpul verilor şi toamnelor să parcurg atâta drum când, astăzi, copiii au la dispoziţie autobuze, au de toate şi cu greu se crede că n-au dreptul la mai mult.

– Să păşim către perioada liceului. Care sunt amintirile care vă năpădesc în aceste clipe?

– Liceul l-am făcut la Bârlad, la aşa numitul Complex Şcolar din oraș, acolo unde se adunaseră, pe vremea aceea, toate liceele din urbe, inclusiv vestitul Colegiu Naţional „Gheorghe Roşca-Codreanu”. Era o imensă citadelă, cu vreo 2000 de elevi şi, în acei ani, am continuat cu preocupările mele literare, stimulate şi de participarea la un cenaclu literar bârlădean din care făceau parte doi iluştri profesori de la liceul unde am învăţat. Este vorba despre Harry Zupperman, vestit prin severitate şi profesionalism, şi de viitorul universitar Constantin Parfene. Datorită Domniei Sale m-am apropiat de opera lui Mihai Eminescu. Dar orele de limbă şi literatură română le făceam cu soţia dumnealui… Într-o zi, fiind bolnavă, a fost înlocuită de domnul Constantin Parfene. În pofida faptului că programa, dacă îmi aduc bine aminte, nu prevedea studierea poeziei erotice a lui Eminescu, Profesorul ne-a ţinut o lecţie, în afara programei, despre poezia de dragoste a lui Eminescu. A vorbit cu atâta profunzime, cu atâta detaşare şi pasiune, încât a doua zi m-am dus la biblioteca liceului şi am început să-l citesc pe Eminescu. Altminteri, în acei ani s-a născut şi primul meu articol despre Eminescu, text pe care l-am publicat târziu, într-o carte intitulată Controverse eminesciene, apărută în anul 2000, la Editura „Viitorul românesc”, al cărei director era D.R. Popescu.

– Domnule profesor, care este primul impact care vă trimite direct la lumea eminesciană? Fiind specialist în opera lui Mihai Eminescu şi captivat de scrierile acestuia, este ceva care vă aseamănă cu marele poet?

– Cred că l-am menţionat deja, cel din timpul liceului. Pe la începutul secolului al XX-lea, Eugeniu Speranţia spunea că acela în care Eminescu n-a pus nimic, ori este incult, ori e străin, necunoscând nimic din cultura românilor. Spre deosebire de majoritatea intelectualilor, Eminescu ne aruncă direct în faţa Adevărului, nu a adevărurilor mărunte. În atare privinţă şi-a pus Eminescu amprenta pe ceea ce am devenit în timp. Patima lui extraordinară pentru adevăr, pentru profunzimile Fiinţei, iată ce ne-a dăruit Eminescu. El spunea că păcatul cel mai mare al oamenilor este frica, frica de adevăr, dar că numai adevărul foloseşte, oricât de crud ar părea. Cred că norma existenţială a unui adevărat intelectual este cea eminesciană, care constă în năzuinţa întru adevăr, adevărul care nu este cel efemer, ci Adevărul în sensul absolutului pe care îl cunoaştem prin raportare la cei trei stâlpi, cum îi numea Pavel Florenski, împărtăşiţi lumii de Iisus: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Eminescu, deşi nu a fost un creştin practicant, a urmat aceste trei căi şi întreg martiriul lui derulat de la vârsta de 33 de ani, ultimii șase ani ai vieţii, se consumă sub acest spectru „hristosferic”, cum îl numea Vasile Andru, un prozator plecat şi el înainte de vreme în lumea stelelor. Aşadar, iată ceea ce cred eu că mă apropie, după puterile proprii, de Eminescu, conştient cât de mici suntem noi faţă de cel pe care ne mai îngăduim să şi-l „demitizăm”.

– Prin incursiunea făcută în viaţa şi opera poetului aţi avut şansa să-l cunoaşteţi direct şi profund pe marele scriitor. Care este omul descoperit de dumneavoastră pe care, noi, oamenii de rând nu-l cunoaştem?

– În ce sens omul pe care nu-l cunoaştem?

– Dacă sunt secvenţe în viaţa lui Eminescu la care noi nu am avut acces sau au fost publicate mai târziu, ori am aflat mai târziu despre anumite situaţii din viaţa poetului?

– Deşi Eminescu a avut o viaţă scurtă, în 17 ani a realizat această enormă operă care a fost publicată începând cu ediţia Perpessicius din anul 1939 şi până la încheierea ei din primii ani postdecembrişti. Aceasta e minunea rămasă necunoscută celor mai mulţi dintre noi, cele 16 volume ale ediţiei academice. Mă întreb mereu – oare nu această creaţie uriaşă este prima necunoscută e existenţei şi operei lui Eminescu? Câţi au reuşit să parcurgă toate aceste 16 volume ale lui Eminescu, volume care nu sunt deloc lesnicioase în a le pătrunde, a le citi şi a le valorifica. Eminescu rămâne o mare necunoscută şi astăzi, pentru că, nu întâmplător, o exegetă a operei lui, pe nume Ilina Gregori, a scris o carte cu acest titlu provocator: Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze. Evident că nu ştim, pentru că ori de câte ori ai prilejul să parcurgi o pagină din Eminescu descoperi faţete noi de o bogăţie inestimabilă. Aceasta se întâmplă pentru că Eminescu este ceea ce noi numim astăzi „centrul iradiant” al canonului literar şi cultural românesc. Eminescu a avut conştiinţa acestei condiţii culturale, spirituale şi s-a reflectat în atare privinţă în destinul lui William Shakespeare pentru care avea o mare admiraţie. El îl numea „divinul brit” sau „geniala acvilă a nordului”, mărci pe care le găsim în mai multe texte, inclusiv într-o poezie dedicată lui Shakespeare, intitulată Cărţile, care ne relevă această admiraţie „canonică” faţă de el: Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe/ Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe. Aceste cuvinte se potrivesc de minune poetului nostru. Harold Bloom, cel mai important teoretician al canonului literar, considera că Shakespeare este chiar acest centru iradiant al canonului literar occidental. Ei bine, Eminescu a avut această convingere, înaintea lui Bloom. Iar pentru cultura românească el deţine o poziţie similară, cum au intuit mai toate personalităţile mari ale spiritualităţii noastre. Ca Dumnezeu ni se arată el în mii de feţe şi ne învaţă ceea ce nici un istoric, nici un alt scriitor, nici un alt geniu, care s-a născut pe pământul românesc, nu reuşeşte să ne înveţe. De aceea eu l-am numit pe Mihai Eminescu „arheul neamului românesc”, rădăcina profundă, inepuizabilă a tot ceea ce trăieşte românul şi tot ceea ce s-a înfăptuit profund şi trainic în cultura românească. Această intuiţie a arheităţii şi canonicităţii lui Eminescu a avut-o primul mare critic român – Titu Maiorescu, cel care în studiul său exemplar de la 1889, scris imediat după moartea poetului, spunea că „pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”. Acesta este Eminescu. Pe de altă parte, aţi fi vrut să reamintesc amănunte biografice din perioada bolii poetului abordate, în ultimele decenii, de mai mulţi critici şi istorici literari, amănunte ignorate, în genere, de istoria literară, dar care, după 1989, au stârnit controverse adesea îndârjite, ca să mă exprim eufemistic. În câteva cărţi, am încercat să evit senzaţionalul care atrage pe cei mai mulţi dintre cititori, urmând calea eminesciană a adevărului. La noi, prejudecăţile primează în faţa adevărului. Cei interesaţi să-l afle, pot citi cu folos două dintre cărţile mele: Mitul Eminescu şi Eminescu în captivitatea „nebuniei”.

– Unii critici literari consideră că Eminescu ar fi iniţiatorul teoriei relativizării timpului şi al spaţiului, ipoteză întemeiată, mai târziu, de Einstein. Cum comentaţi?

– Problema este foarte complicată, iar dacă nu ştii să o tratezi cu abilitate riști să eşuezi. Pe urmele lui Călinescu, care spunea că Eminescu nu este chiar un monstrum eruditionis şi nu este neapărat un om de ştiinţă, mulţi au considerat, apodictic, că între Eminescu şi Einstein nu poate exista nicio legătură de ordinul relativităţii generale. Interesant este faptul că „diagnosticul” a fost pus îndeobşte de filologi, iar nu de fizicieni. Cercetările mai noi contrazic o astfel de viziune. De pildă, un fizician, pe nume Ioan Câmpan, a adus argumente că în manuscrisele lui Eminescu poate fi identificată până şi celebra formulă einsteiniană – E = mc². Varianta eminesciană este v = mc2 , în deplină intuiţie preeinsteiniană. Formula se găseşte în mss. 2267. Este un demers tulburător şi trebuie avut în vedere că, în primul rând, Eminescu nu a fost un fizician sau un matematician, dar manuscrisele atestă că s-a pasionat de căutarea şi a unor soluţii ţinând de limbajul matematic. Dar, înainte de toate, geniul său poetic a ajuns la exprimări plastice esenţializante, la îndemâna oricui. Să ne gândim la poeme precum Luceafărul, La steaua, Poveste magului călător în stele, și ne vom convinge că, din punct de vedere al imaginarului poetic, Eminescu și-a depășit contemporanii. Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe sunt două versuri care echivalează cu formula lui Einstein, având şi avantajul limpezimii în cuvântul capabil să cuprindă o nouă logică, cea paradoxală, nonaristotelică, oximoronică. Fizicieni de anvergură precum Octav Onicescu, Aurel Avramescu, Andrei Dorobanţu au recunoscut în Eminescu un înaintaş. De altminteri, şi oamenii de știință americani, din ultimul val, au validat meritele lui Eminescu în schimbarea paradigmei nașterii universului care dominaseră secolul al XIX-lea. În Scrisoarea I, cosmogonia eminesciană seamănă izbitor cu teoria cea mai cunoscută din secolul XX, cea a Marii Explozii. Drept semn de recunoaştere, specialiştii de la NASA au dat numele lui Eminescu celui mai mare crater de pe planeta Mercur. Puţini știu acest lucru, dar este o dovadă că inerţia şi prejudecăţile cu care a fost întâmpinat Eminescu, tind să se destrame.

– Domnule profesor, Eminescu avea o putere extraordinară de a se transpune în spatele măştilor lirice, fiind pe rând – Luceafărul, Hyperion, Demiurgul, Cătălin, Cătălina, vocea văzută şi totodată vocea nevăzută, fiecare personaj având funcţie bipolară. Cum arată Hyperion cel reiniţiat, îşi recapătă starea dintr-un început „Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”…

– E o problemă complexă şi aceasta, de aceea Luceafărul a dat naştere la mii de exegeze. S-au scris cărţi dedicate numai acestui poem. De pildă, în anul 2019, s-au publicat nu mai puţin de două cărţi despre Luceafărul. Una o datorăm academicianului Mihai Cimpoi de la Chişinău, şi se intitulează Hyperion și Demiurg, iar o alta este scrisă şi publicată de un eminescolog care trăieşte la Piteşti, numele său fiind Lucian Costache, iar cartea se intitulează Luceafărul înainte şi după Luceafărul. Aminteam de formularea vizând pe Shakespeare, „Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe”. Personajele din Luceafărul se arată a fi tocmai câteva feţe ale fiinţei eminesciene, conturând pluralitatea sau identitatea numerică, după spusa lui, care se ascunde în fiecare om, idee oglindită poetic în acest poem extraordinar. În fiecare ipostază a personajelor în ipostază bipolară se ascunde o nouă faţă a omului Eminescu, dar de esenţă mitologică, de aceea poemul este considerat de mulţi exegeţi drept mitul fundamental al operei eminesciene. Am scris despre Luceafărul în varii împrejurări, dar mai ales în cartea din 1984, apărută la Editura Cartea Românească din Bucureşti, Eminescu – Dialectica stilului, care este debutul meu editorial în eminescologie. În paginile acesteia am demonstrat că Eminescu nu este pur şi simplu un romantic întârziat, după cum, din păcate, se mai vehiculează. Evoluţia lui Eminescu de la ipostaza de Luceafăr la aceea de Hyperion este tocmai drumul de la romantism la o viziune modernă. De fapt, Eminescu îmbogăţeşte romantismul cu aspecte noi pe care nu le-au sesizat exegeţii de-a lungul vremii. Complexitatea viziunii asupra romantismului la Eminescu o datorăm, în special, unui editor şi exeget al lui Eminescu, care este A.C. Cuza. Acesta a dat prima ediţie de amploare a operei lui Eminescu, ediție în care înglobează, pentru întâia oară, atât poezia, cât şi proza publicistică, respectiv şi proza artistică. Această ediţie a lui A.C. Cuza a fost urmată de o exegeză uriaşă în două volume de peste 1000 de pagini, o exegeză despre romantismul eminescian. Din păcate, această carte, scrisă după ediţia din 1914, n-a fost terminată şi a rămas în manuscris până în anul 2010, atunci când a fost editată pentru prima dată de Ionel Oprişan. Am scris imediat despre această apariţie singulară şi am încercat să demonstrez că dacă opera lui A.C. Cuza ar fi apărut din timp, mai exact imediat după realizarea Marii Uniri, altfel ar fi arătat exegeza eminesciană. Eminescu prin Hyperion se detaşază de iluziile romantismului şi ajunge la acea răceală existenţială care îl singularizează între romantici, de aceea el realizează o sinteză impresionantă între marele romantism european şi clasicismul dintotdeauna al artei într-o viziune foarte modernă. În limbaj critic actual, i-aş spune transmodernă. (A se vedea cartea mea Transmodernismul, apărută la Editura Junimea, în 2005). Despre modernitatea operei lui Eminescu, în ultima vreme se vorbeşte în cunoştinţă de cauză şi cu multă argumentaţie. Primul care a încercat să schimbe paradigma modernităţii operei eminesciene a fost George Munteanu. Criticul considera că la originile poeziei moderne stau trei mari precursori, fiind vorba despre Edgar Poe, Charles Baudelaire şi Mihai Eminescu. Eu sunt convins că avea dreptate George Munteanu, cu argumente solide. Aşadar, despre Luceafărul vom avea de vorbit mult de aici încolo, cu profit şi cu înţelegerea cât mai aprofundată a acestei capodopere faţă de care unii comentatori au reticenţe. Reticenţele se datorează, poate, şi cărţii lui Ion Negoiţescu din anul 1968, Poezia lui Eminescu, în care eminentul critic şi istoric literar face o departajare în opera lui Eminescu – între „antume” şi „postume”. Antumele ar sta sub semnul „neptunicului” cum afirmă el, iar postumele sub semnul „plutonicului”, al profunzimilor. El a încercat să schimbe paradigma impusă de G. Ibrăileanu, care considera că adevăratul Eminescu se ascunde doar în antume şi mai puţin în poeziile postume. După opinia mea, această departajare antinomică este greşită, pentru că Eminescu este el însuşi în întreaga lui operă.

– Care este motivul pentru care Mihai Eminescu a fost jertfit pe altarul suferinţei pentru înfăptuirea Daciei, Dachiei Mari?

– Aceasta, de asemenea este o problemă foarte dificilă. Există două curente: unul care afirmă că Eminescu, ziaristul incomod, a fost nedreptăţit, internarea lui la institutul doctorului Şuţu, în cămaşa de forţă, fiind, de fapt, o arestare (Dimitrie Vatamaniuc); alţii neagă vehement această teză, cauza internării fiind exclusiv boala; între cele două curente trebuie – cu multă grijă – să distingem unde stă adevărul. Situaţie dramatică, fiindcă sunt argumente şi de o parte, şi de cealaltă. Eminescu a fost o figură tragică, într-o Românie a corupţiei, semănând izbitor cu aceea de astăzi. Însăşi poezia lui este una tragică şi nu una pesimistă, precum se crede, în mod curent. S-a vorbit mult despre pesimismul lui Eminescu, or, pesimismul este mai degrabă o atitudine care izvorăşte dintr-o poziţie ideologică, un pesimism pus pe seama filosofiei lui Arthur Schopenhauer. Însă, Eminescu aşa cum a demonstrat în mai multe rânduri, în ultima vreme, academicianul Mihai Cimpoi, este autorul unei opere tragice. Distincţia între „tragic” şi „pesimism” a fost făcută în secolul al XIX-lea de către Friedrich Nietzsche şi sunt convins că Eminescu trebuie privit din atare privinţă ca un poet tragic. Or, tragismul lui atinge apogeul în concretitudinea vieţii în ultimii şase ani. Tragismul poetic se metamorfozează în tragism existenţial, faptic. Eu am arătat, cu argumente, că Eminescu a fost rău tratat imediat după internarea la doctorul Şuţu, din pricina ambiguităţii diagnosticului pus. Or, poetul era de o mare sensibilitate umană, încât o criză de psihoză bipolară prin care a trecut la 28 iunie 1883, declanşată pe fundal politic, în urma discursului nediplomatic al lui Petre Grădişteanu, de la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare de la Iaşi (25 iunie 1883), a fost tratată, de la început, ca simptomatologie luetică, ceea ce a dus la o îmbolnăvire de tip iatrogenic (acad. Victor Voicu). Mai simplu spus, boală pricinuită de mediul spitalicesc, cu tratamentul bazat pe produse farmaceutice cu mercur. Un tânăr prieten al său, Ion Popescu, care l-a vizitat imediat după internare, a arătat, într-un articol, că acolo, între nebuni, Eminescu nu putea să nu aibă o soartă tragică, aşa cum se exprimă, altminteri, poetul în dramatica şi lucida scrisoare trimisă către Chibici-Revneanu de la Ober-Döbling, în care se plânge că orice ar face şi orice ar gândi, ar fi interpretat ca simptom de nebunie. Întreruperea tratamentului pentru sifilis, la Ober-Döbling, a dus la revirimentul cunoscut, confirmând „etiologia iatrogenică” pe care eu am intuit-o şi susţinut-o înaintea academicienilor colaboratori la cartea editată de Eugen Simion în 2015 (Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor).

– În ton cu cele precizate de dumneavoastră, se cuvine a vă adresa şi următoarea întrebare. Poetul nepereche se inspiră din natură, din copilărie, acolo unde motivele centrale devin izvorul, luna, stelele, paleta fiind extrem de largă. Cu toate acestea, visul copilului este spulberat de o tristeţe universală: „Floare-albastră! floare-albastră!…/ Totuşi este trist în lume!”. Cum comentaţi?

– Unii interpretează versurile finale sub semnul pesimismului, or, cum am spus, semnul tragicului este altceva, pentru că tragicul stă sub atotputernicia destinului. Confruntarea omului cu destinul este teribilă şi asta nu înseamnă pesimism, ci, dimpotrivă, supremă voinţă şi încredere în valorile pe care le cultivi. Eminescu umanizează destinul anticilor prin melancolie, o categorie estetică pur eminesciană, în literatura noastră, ca şi dorul aflat în vecinătate. Recitiţi tragediile antice ale lui Sofocle, Eschil, Euripide şi veţi vedea măreţia umană în aceste tragedii. O asemenea măreţie trebuie văzută şi în opera eminesciană, în aşa-zisul pesimism, care, de fapt, nu este pesimism.

− Eminescu epuizează toate sursele de inspiraţie, mitologice, teologice, filosofice, istorice, religioase, având o cultură vastă din toate civilizaţiile lumii și se poate vedea aceasta în creaţia lui, fiind de neînlocuit, părând un nepământean. Se spune că în momentul creaţiei era cuprins de o stare de nebunie?

– Nu era stare de nebunie, ci era suprema luciditate a minţii, aceea a „şirurilor clare”, care este cu totul altceva şi despre care el însuşi vorbeşte în una dintre Scrisori. Eminescu se arată, cum spuneam, în mii de feţe, ori aceste mii de feţe sunt toate cunoştinţele lui începând cu limba română şi terminând cu marile religii ale lumii, de la budism până la creştinism. Or, în esenţă, Eminescu nu este un eclectic, el nu se aventurează în contradicţii fără ieşire, fără soluţie. La Eminescu întotdeauna antitezele sunt viaţa, însă antitezele sunt transfigurate, în sensul în care vorbea despre antinomii transfigurate Lucian Blaga. Antitezele lui sunt, într-adevăr, viaţa, dar niciodată acestea nu sunt soluţionate ca la Hegel, prin sinteză, ci în perspectiva transdisciplinarităţii transmoderne despre care vorbesc, de pildă, Ştefan Lupaşcu, iar, mai nou, academicianul Basarab Nicolescu. Ca şi la Eminescu, antitezele se soluţionează nu prin anulare reciprocă, ci prin ceea ce Lupaşcu numeşte semiactualizare şi semipotenţializare, provocând un echilibru dinamic, poetul nostru vorbind despre antiteze împăcate, în armonie, şi atunci se naşte ceea ce creştinismul numeşte iubire. Când antitezele rămân nesoluţionate, neîmpăcate, sunt numite de poet monstruoase, acestea din urmă ducând la răul din lume, la rău şi ură, cum spune el în poemul dramatic Andrei Mureşanu: „Rău şi ură/ Dacă nu sunt, nu este istorie”. Din păcate, în istorie domină „răul şi ura”, care sunt marele păcat al istoriei universale, acel „memento mori” despre care vorbeşte el în poema binecunoscută. Eminescu este în esenţa lui un mare gânditor creştin. Eu am dat întotdeauna exemplul pe care îl pune într-o pagină din „Timpul” din 1881, în care arăta diferenţa dintre suferinţa lui Iisus, care este primul „zeu”, ca să zicem aşa, care se jertfeşte pentru oameni, pe când în mitologie se întâmplă totdeauna invers, oamenii sunt jertfiţi în numele zeului, pentru ca mânia să-i fie potolită. Eminescu face şi această distincţie capitală. Este vorba despre, spune el, că nici în budism, nici Socrate, care a băut cupa cu otravă, nici creatorul învăţăturii taoiste, Lao-Tse, şi nici altcineva în lume nu s-a jertfit pentru om, ci doar din mândrie sau din alte considerente. Iisus este primul om, ca Dumnezeu întrupat, care se jertfeşte din dragoste pentru oameni și asta subliniază Eminescu, dovedind că este într-adevăr un mare gânditor creştin. Dă-mi voie să citez: „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-Tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altuia. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă” („Timpul”, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1). E aici teologia chintesenţială a creştinismului.

– Care este rolul Veronicăi Micle în viaţa şi în opera scriitorului?

– Știți bine că şi acest rol a fost controversat şi v-ar putea foarte bine lumina, în atare privinţă, unul dintre cei mai importanţi eminescologi ai momentului, Nicolae Georgescu, cel care a scris două volume despre Veronica Micle şi despre relaţia dintre cei doi. Veronica Micle a fost şi rămâne un moment astral în existenţa lui Eminescu. Dacă noi retrăim prin Eminescu profunzimile iubirii, asta o datorăm acestui fenomen unic de iubire profundă dintre Eminescu şi Veronica Micle. De altfel, imaginea acestei complexităţi afective o găsim în schimbul de scrisori dintre cei doi. În anul 2000 s-a întâmplat minunea că s-au editat nişte scrisori rămase undeva într-un seif din Elveţia, un număr de peste 90 de scrisori ale lui Eminescu către Veronica şi acolo se vede întreaga complexitate a relaţiei dintre cei doi. Evident că mulţi au vulgarizat relaţia dintre ei, cei de la „Dilema”, din 1998, au văzut în Veronica Micle „o dramoletă”, o fiinţă superficială şi acei tineri care s-au crezut îndreptăţiţi să vulgarizeze această relaţie, se văd contrazişi de adevăr şi nu de presupuneri, de atitudini ideologice pe care, din păcate, le trăim astăzi, o ideologie neo-marxistă pe numele ei „corectitudine politică”. Atunci când este vorba de Eminescu şi de Veronica Micle trebuie vorbit cu foarte multă atenție.

– Cum comentaţi finalul poemului Împărat şi proletar? „Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”…

– Și finalul acesta poate fi denaturant! Eminescu tratează moartea în spiritul a ceea ce am numit tragismul operei sale. Eminescu vedea în moarte „enigma, runa” vieţii, în acelaşi timp, oximoronic, pentru că aşa şi este. Acolo unde este viaţă trebuie să fie şi moarte, or, antiteza aceasta, viaţă-moarte, constituie o temă fundamentală a operei lui. E mult prea complicat ca să expediezi această ecuaţie viaţă-moarte într-un simplu comentariu. Despre destinul uman, vedeţi, Eminescu scrie, altminteri, în întreg acel poem Împărat şi proletar, cheia interpretării relaţiei dintre viaţă şi moarte, depistabilă în conceptul de încercare, concept esenţial creat de el. Eminescu are un enunţ care ţine iarăşi de temeiurile Fiinţei: „în orice om o lume îşi face încercarea”, unul încremeneşte în sclav, altul în împărat şi tocmai în dispariţia încercării identifică el moartea, ca încremenire fie în condiţia de sclav sau de împărat, ceea ce echivalează cu moartea despre care face referire în finalul poemului.

– Ce rol a jucat tradiţia, secvenţele din tradiţia poporului nostru, din acest areal unde a copilărit, a trăit Mihai Eminescu, în opera sa? Ştim că are în creaţia sa poezii în care face trimitere la tradiţiile, chiar păgâne, ale noastre, de pe aceste meleaguri.

– Eminescu nu vedea o ruptură între straturile de păgânătate ale fiinţei şi creştinism. Merge intuitiv spre ceea ce peste mulţi ani va gândi şi un alt geniu, Ion Barbu. Barbu, în acelaşi timp, vorbea de faptul că el abordează lumea dintr-o perspectivă profund creştină. Am studiat acest fapt şi l-am argumentat în cartea mea despre autorul Jocului secund, din 2011. Barbu spunea cam aşa – „că în fiinţa umană stau multe straturi de păgânătate, dar nu trebuie să ne fie ruşine de aceste straturi şi să le transfigurăm în cea mai înaltă trăire creştină”. La fel procedează şi Eminescu și, în acest context, să ne amintim numai de versurile acestea ciudate din Pe lângă plopii fără soţ…: „Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți”. Ei bine, suferinţă şi iubire duc la o realitate creştină şi Eminescu le îmbină cu starea de păgânătate. Vedeţi cât de adânc este Eminescu, încât nimic din ceea ce este omenesc nu i-a scăpat. El este „omul deplin al culturii româneşti”, după cum susține Noica, iar Iorga, mai înainte, spunând că este „imaginea integrală a sufletului românesc”.

– Eminescu tinde în creaţia lui spre absolut. Prin scrierile sale atinge absolutul. Va mai da România un vlăstar de talia marelui poet?

– Trebuie să fim optimişti și să credem că va veni şi acel ceas. Eminescu spune foarte limpede că un adevărat geniu se naște o dată la o mie de ani și poate chiar mai mult. Dacă un Kant se naște odată la o mie de ani, un adevărat geniu, care schimbă fața umanității, se naște la câteva mii de ani, de aceea, tot ce a urmat după Eminescu poartă pecetea geniului său, indiferent ce ar zice unii și alții. Încă nu s-a scris o carte cuprinzătoare despre eminescianismul culturii românești. În toate cărțile mele (și trebuie să vă spun că despre Eminescu am scris destule) nu m-am putut izola de moştenirea eminesciană. În orice act cultural de după Eminescu am identificat urmele geniului său. De pildă, într-o carte apărută în două ediţii, Caragiale – abisal, relecturând întreaga operă a dramaturgului şi coroborând-o cu cea a lui Eminescu, am fost surprins să descopăr cât de „eminescian” este Caragiale. E un paradox, dar de aceea am intitulat cartea Caragiale – abisal, pentru că sunt doi Caragiale, unul „caţavencian”, unul al superficialităţii fiinţei umane şi altul tragic care merge în profunzimile fiinţei. Această dualitate am observat-o chiar şi în O scrisoare pierdută. E acolo o adâncime a viziunii lui Caragiale, care consonează cu adâncimile gândirii eminesciene. Să amintesc doar de un concept din opera lui Caragiale, care este preluat din Eminescu, fiind vorba de cuvântul „moft”. Caragiale, ştiţi prea bine, a scos şi publicaţia „Moftul Român”, şi lărgimea vederii lui asupra „moftului” se trage din Eminescu. Am găsit, textual, în Eminescu definiţia „moftului”. O altă carte a mea este despre Bacovia, Complexul Bacovia, o carte apărută şi aceasta în două ediţii, una la Iaşi la Editura Junimea, alta la Chişinău, și marea surpriză a mea e că simbolul „plumbului”, care este fundamental în opera lui Bacovia, vine tot din Eminescu. E un pasaj din Povestea magului călător în stele care ne îndreaptă către acest izvor devenit bacovian. Iată, aşadar cum Eminescu îşi pune pecetea asupra tuturor marilor noştri scriitori, chiar şi asupra lui Mircea Cărtărescu care, nu-i aşa, nu este chiar un fan al lui Eminescu, el văzându-l mai mult sub aspectul concreteţei fiziologice, un om care a avut „platfus şi care a avut şi păr pe corp”. Această concreteţe aproape naturalistă este prevăzută chiar şi de Eminescu în Scrisoarea I – „Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, /Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ”. Pe unii îi interesează mâna de pământ, iar pe alții lumina ce în lume-a revărsat-o. Astfel trebuie judecat Eminescu.

– Să încheiem prin a transmite celor care ne citesc un gând de a fi apropiaţi, măcar secvenţial, de opera lui Mihai Eminescu.

– Este dificil de vorbit în atare privinţă, dar asigur tinerele generaţii că în preajma lui Eminescu niciodată nu poţi ieşi micşorat, în scădere de Fiinţă, ci întotdeauna te înalţi. Or, tocmai această perspectivă luminoasă care trece peste timpuri, peste mode constituie esenţa eminescianismului şi cine nu înţelege acest lucru face dovada că fie nu este cult, fie nu este român, vorba lui Eugeniu Speranţia. Mai aduc în faţa noastră o afirmaţie colosală a marelui romancier şi om de teatru, Dumitru Radu Popescu, care dă un răspuns celor care cred că nu mai au nevoie de Eminescu, citez din memorie: „Acela care nu are nevoie de Eminescu este un om liber, foarte liber, puternic, pentru că nu are nevoie nici de biblia numită Shakespeare”.

Puteți urmări interviul și – AICI – https://www.youtube.com/watch?v=ollVS-i9Xog&ab_channel=BibliotecaJude%C5%A3ean%C4%83Gh.AsachiIa%C5%9Fi

Critic literar Theodor Codreanu – născut la 1 aprilie 1945, în satul Sârbi din comuna Banca, județul Vaslui

El este „omul deplin al culturii româneşti”, după cum susține Noica, iar Iorga, mai înainte, spunând că este „imaginea integrală a sufletului românesc”.

Veronica Micle a fost şi rămâne un moment astral în existenţa lui Eminescu. Dacă noi retrăim prin Eminescu profunzimile iubirii, asta o datorăm acestui fenomen unic de iubire profundă dintre Eminescu şi Veronica Micle.

Share on Facebook

Follow us