Pe parcursul interviului cu profesor universitar, doctor în istorie, Dumitru Vitcu, căruia îi dăm curs, mai jos, aflăm amănunte despre munca de cercetare reflectată în studii de înaltă ţinută, dar abordăm şi subiecte sensibile din istoria ţării, aflând, într-o oarecare măsură, că în spatele a tot ceea ce s-a întreprins în ţinuturile locuite de români au fost imense sacrificii.
− Avem onoarea de a discuta cu istoricul şi omul de cultură Dumitru Vitcu, care şi-a dedicat întreaga viaţă cercetării istoriei, cât şi valorificării acesteia cu prioritate prin cărţi de specialitate. Înainte de toate, domnule profesor, dorim să aflăm care sunt obârşiile dumneavoastră. Conturaţi-ne, în câteva fraze, locul de unde aţi pornit în lume.
− Am văzut lumina zilei în urmă cu opt decenii, la început de primăvară, în Ibăneştii Dorohoiului, localitate cuprinsă administrativ pe atunci în plasa Herţa, fiind al treilea băiat al familiei, după Octav (n. 1935) şi Dionisie (n. 1937), urmat, după un cincinal, de mezinul Mihai (n. 1945). Despre părinţii noştri, în afară de cinstirea memoriei şi neuitarea ce le-o datorăm pentru jertfa lor pe altarul educaţiei noastre, pot spune că au fost oameni simpli, dar cinstiţi, respectuoşi şi vrednici. Tatăl, Gheorghe Vitcu (1909-2001), a fost un iscusit meşter lemnar, policalificat, chiar dacă avea doar patru clase, practicând cu egală strălucire şi dăruire tâmplăria, rotăria şi dulgheria, motiv pentru care era foarte solicitat de clienţii veniţi, adesea, din satele din preajmă. Păstrez şi acum în memoria vizuală şi olfactivă imaginea atelierului său, inundat nu doar de mulţimea sculelor specifice practicării acelor meserii, ci şi de mirosul lemnului proaspăt prelucrat şi al elementelor reziduale (cârcei, surcele, rumeguş) ce luau drumul sobelor. Mama, Ilinca-Aneta Vitcu, născută Puşcaşu (1916-1979), şi-ar fi dorit mult să înveţe carte, să depăşească hotarul satului şi pragul învăţământului primar, dar, împrejurările generale, fiindu-i ostile sieşi, au transformat-o într-o energică şi admirabilă luptătoare împotriva oricăror obstacole, care ar fi putut afecta sau bloca drumul spre învăţătură al propriilor copii. Cât despre copilărie, chiar dacă imaginea primilor ani e însoţită, îndeobşte, de vagi aduceri aminte, mi-a fost marcată de anii războiului, când, mai întâi, tata a fost concentrat pe frontul din răsărit, apoi, după încheierea conflagraţiei, de foametea ce a cuprins întreaga ţară, cu deosebire Moldova, de pierderea fratelui mai mare din pricina unei meningite incurabilă în acea vreme şi, în sfârşit, de începutul educaţiei şcolare, în satul natal, în anul în care istoria ţării înregistra o dramatică metamorfoză: Regatul de până atunci ceda locul Republicii Populare Române! În noile circumstanţe politice, interne şi internaţionale, am urmat clasele primare (1947-1951) şi, apoi, cele gimnaziale (1951-1954) la Şcoala elementară nr. 1 din Ibăneşti. Nu-mi amintesc cu exactitate anul în care mi-am văzut realizat un vis al copilăriei, acela de a deveni pionier. Înclin să cred că trecusem deja în clasa a V-a, dacă nu cumva mai devreme, iar dobândirea cravatei roşii şi a insignei de pionier – răsplătind îndeobşte rezultatele frumoase la învăţătură, dar şi la purtare – a constituit, dincolo de semnificaţiile politice şi de ironiile unor netrebnici de mai târziu, un obiectiv şcolăresc major şi un real stimulent, pentru toţi elevii angajaţi în procesul instructiv-educativ. Chemările la şcoală şi programul pionieresc de vară ne diversifica şi înfrumuseţa copilăria, chiar dacă părinţii – fără a privi cu acelaşi entuziasm sustragerea noastră de la treburile domestice – îşi îngăduiau, uneori, să ne reorienteze preocupările în conformitate cu al lor calendar.
− După ce aţi terminat Şcoala generală cu clasele IVII din Ibăneşti, judeţul Botoşani, mai târziu aţi absolvit Liceul Teoretic „Grigore Ghica Voievod” din Dorohoi, pentru ca în toamna anului 1957 să deveniţi student al Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de IstorieFilosofie, specializarea Istorie-Limba şi literatura română. Prezentaţi-ne, pe scurt, aceste două perioade din viaţa dumneavoastră. Ce amintiri vă leagă de liceul din Dorohoi, dar, mai ales, de perioada studenţiei?
− O privire retrospectivă asupra celor două etape formative ale propriei biografii, oricât de fugară, de sintetică şi de obiectivă s-ar dori în acest caz, deşi constituie apanajul profesiei pe care am îmbrăţişat-o în urmă cu aproape şase decenii, rămâne tributară unei selecţii subiective, prin excelenţă şi, desigur, eliptică de detalii. Mai întâi, se cuvine să precizez că, în anul în care am schimbat ciclul gimnazial, prin examen de admitere, cu cel mediu sau preuniversitar, durata studiilor liceale a fost redusă pretutindeni, prin hotărâre guvernamentală, de la patru la trei ani, situaţie menţinută neschimbată doar până la absolvirea promoţiei mele, în anul 1957. În ce mă priveşte, n-aş spune că schimbarea mediului pastoral (bucolic) s-a produs fără emoţii, ori fără sentimente oarecum stranii pentru mine, un adolescent în vârstă de 14 ani, care, până la acea dată, ieşise de acasă de foarte puţine ori, fie ca participant la „spartachiadele” săteşti (întreceri sportive pe ramuri: oină, volei, handbal sau fotbal) ajunse în faza raională, fie însoţindu-şi mama „la târg”, în zi de iarmaroc, pentru a o ajuta să ducă niscaiva produse la piaţă. Din noul peisaj „urban” descoperit în vara anului 1954, mi-au rămas proaspete în memorie două repere: primul dintre acestea, aforismul definind cu maximă capacitate de sugestie menirea instituţiei pe care aveam să o frecventez în următorii trei ani: Labor et Virtus, plasat pe arcada de la intrarea principală în clădirea Liceului şi a doua, imaginea sacagiului, a acelui cărăuş şi distribuitor de apă potabilă cu sacaua, pe care-i pomenea în scrierile lor V. Alecsandri, G.M. Zamfirescu sau M. Sadoveanu, dar pe care aveam să-i văd aievea, în plină acţiune, la Dorohoi. Poate că prospeţimea imaginii mi-a fost întreţinută, de-a lungul anilor şi deceniilor, de consacrarea ei artistică – într-un foarte sugestiv tablou pe acea temă – de regretatul pictor şi dascăl, fost coleg de liceu în clasa a VIII-a la Dorohoi, Mircea Ispir. Şi nu este exclus, ba chiar foarte posibil, ca prototipul sacagiului, admirabil ilustrat de marele artist plastic, să fi fost chiar cel care aproviziona cu apă internatul şi cantina şcolii, un personaj mic şi gras, cu înfăţişare uşor caricaturală, cunoscut sub numele, de fapt porecla, Haliţă. Iar dacă progresul tehnic, oricât de lent şi de dependent politic în acea vreme, a făcut ca sacaua şi breasla sacagiilor să dispară foarte curând din peisajul urban, nu doar la Dorohoi, chipul lui Haliţă, ca şi al altor personaje cu care mi-am intersectat destinul la liceu, mi-au rămas bine fixate în memorie. Aş mai adăuga şi tentativa neizbutită, din vara anului 1955, de a mă transfera, în clasa a IX-a, la Liceul Militar din Iaşi, instituţie care avea să-şi schimbe locaţia un an mai târziu la Câmpulung Moldovenesc, ratând astfel – odată cu respingerea la vizita medicală preliminară – şansa de a îmbrăţişa şi urma cariera armelor, sau, de a deveni oficeriu, în expresia Chiriţoaiei. Şi vremea vremuind, cum nota cronicarul, aproape că nici nu am observat când au trecut cei trei ani de liceu. Când începusem a ne cunoaşte mai bine între noi, colegii, „a socializa”, în expresie contemporană, iată-ne ajunşi în faţa examenului de absolvire, a bacalaureatului, care, pe atunci, purta un nume sustras terminologiei şi/sau ideologiei „burghezo-moşiereşti”, respectiv, examen de maturitate. Nu era vorba de un examen după tipologia celui de azi, etapizat, pe câteva discipline, ci unul complex, constând în susţinerea orală, succesivă, a nu mai puţin de 7 (şapte) probe, la tot atâtea discipline, în cursul uneia şi aceleiaşi zile: Matematica, Fizica, Chimia, Bazele Darvinismului, Limba română, Istoria şi Limba rusă. Poate surprinde, desigur, absenţa Geografiei, sau prezenţa Limbii ruse. Explicaţia trebuie căutată şi aflată în contextul politic al vremii, ca şi în modelul sovietic după care era organizat sistemul de învăţământ la noi. Procedura era simplă: te prezentai la prima masă, trăgeai biletul, aveai timp de gândire limitat, răspundeai, după care, te ridicai frumos de pe scaun, salutai politicos examinatorul (indiferent de calitatea prestaţiei) şi repetai exact acelaşi scenariu, în distribuţie intrând noul examinator, la următoarele şase mese. Când terminai de răspuns şi la ultima probă, răsuflai – după caz – fericit, mulţumit, îngândurat sau clamând ajutorul divin şi ieşeai din sală, spre a face loc altui coleg de clasă. Şapte examene susţinute, succesiv, fără pauză între ele şi fără… incidente majore! E drept, cu profesorii pe care-i cunoşteai, dar cu care nu-ţi permiteai să glumeşti, nici să-i înfrunţi şi care nu făceau rabat la exigenţă indiferent de natura examenului. Doar preşedintele comisiei, cadru universitar, era numit din afara şcolii. La noi, a fost numit, atunci, profesorul Ilie Bursuc, de la Facultatea de Fizică a Universităţii ieşene. Fiecare profesor era deplin stăpân pe domeniul pe care-l păstorea, iar exigenţa era aceeaşi, indiferent de disciplină: matematică sau desen, română sau muzică, istorie sau educaţie fizică. În paranteză fie spus, în acei ani, existau corigenţe şi la obiectele aparent secundare, iar doi dintre colegi au rămas repetenţi, în clasa a IX-a, din pricina desenului, disciplină predată atunci de cunoscutul artist plastic de mai târziu Constantin Radinschi. După promovarea examenului de maturitate şi o prea scurtă pauză „agricolă” petrecută în satul natal, în aceeaşi vară, am dat examen de admitere la Facultatea de Istorie-Filologie-Filosofie a Universităţii ieşene, optând pentru secţia de Istorie-Limba şi literatura română, pentru simplul motiv că ambele discipline mi se păreau atractive, sau prietenoase. Concurenţa era însă foarte mare pe cele doar zece locuri scoase la concurs, după rezervarea altor 15 locuri, la aceeaşi secţie, pentru aşa-numiţii „bursieri ai Sfaturilor populare” regionale. Procedeul, motivat prin nevoia de cadre instruite la nivelul fiecărei mari unităţi administrative, oferind burse studenţilor pe durata studiilor, cu condiţia reîntoarcerii acestora la obârşie după absolvire, era discriminator în sine, pentru că, în lipsa concurenţei, simpla notă de trecere asigura reuşita candidatului; or, în condiţiile concurenţei „la liber”, ultima notă a fost peste 8 (opt). De altfel, şi acest experiment – ca şi cel privind reducerea duratei studiilor liceale la doar trei ani – avea să fie abandonat după puţină vreme. Au urmat cinci ani frumoşi, din perspectivă formativă, incluzând şi dimensiunea biologică, pentru că, în pofida oricăror constrângeri, începând cu cele politice şi încheind cu altele, materiale, vârsta cuprinsă între 17 şi 22 de ani, trăită într-un mediu dominat de aspiraţii comune, mi-a asigurat temeiul şi confortul spiritual necesare primului pas în cariera profesională.
− Domnule profesor, când s-a declanşat scânteia pentru a studia istoria? Aţi avut pe cineva călăuzitor în liceu, care v-a creat impulsul de a vă apropia de studiul acestei ştiinţe?
− Pasiunea mea pentru istorie, germinând latent în primii ani de liceu, s-a conturat abia în ultimul an de şcoală, realizându-se, în chip natural aş spune, prin concursul nemijlocit al profesorului de specialitate, Gh. Romândaşu. Cu siguranţă, lecţiile domniei sale, veritabile prelegeri universitare salubrizate meşteşugit de canoanele sau virusările ideologice la modă, vor fi făcut nu doar util, ci şi atractiv, un manual de istorie de tipul celui elaborat sub redacţia „celebrului” academician Mihail Roller. Nu pot uita vreodată acele ore în care momentele de răscruce sau paginile de epopee ale istoriei naţionale se constituiau în teme ale lecţiilor de predare, lecţii pe parcursul cărora dascălul, transfigurat, lua parcă, succesiv, chipul lui Burebista sau Decebal, al lui Mircea, Alexandru, Ştefan sau Mihai, al lui Tudor, Cuza, Carol sau Ferdinand, dar şi al ţăranului răsculat, ori al ostaşului român de la Rovine, Podu Înalt, Călugăreni, Plevna sau Mărăşeşti, identificându-se cu trăirile şi năzuinţele personajelor şi ajutându-ne, astfel, pe noi a le înţelege mai lesne mesajul. Sunt absolut convins că, graţie însuşirilor cumulate în proporţii mai rar întâlnite la unul şi acelaşi dascăl, istoria s-a impus, sub profesoratul lui Gheorghe Romândaşu, nu doar ca un simplu obiect de studiu, dictat de cerinţele programei şcolare, ci şi ca un admirabil şi eficient mijloc de educaţie patriotică pentru generaţiile de absolvenţi, obiectiv statornic şi fundamental al disciplinei, chiar dacă astăzi – în epoca şi delirul globalizării – sintagma pare puţin (mai mult) desuetă. Nu întâmplător, aşadar, după absolvirea şcolii medii, aveam să mă hotărăsc a-i călca pe urme în privinţa domeniului şi să optez pentru aceeaşi disciplină de studiu, îmbrăţişată din tinereţe de al meu şi al altor colegi de breaslă, şcoliţi la Şendriceni de acelaşi dascăl, precum regretatul Ilie Seftiuc, sau viitorii membri ai corpului academic, istoricii Ioan Caproşu şi Alexandru Zub. Apoi, în anii studenţiei, descoperind izvoarele, adică sursele documentare cuprinse fie în nenumăratele volume ori colecţii de documente publicate, fie în bogatele fonduri arhivistice existente din belşug şi în fosta capitală a Ţării Moldovei, pasiunea iniţială a sporit în intensitate, evoluând pe măsura aprofundării temelor predate la orele de curs şi seminarii şi, implicit, a interesului firesc pentru cunoaşterea mai nuanţată a trecutului nostru istoric.
− În anul 1909, la împlinirea a 50 de ani de la Unirea Principatelor, istoricul A.D. Xenopol susţinea: „Să nu se uite un lucru: dacă unirea s-a făcut, ea s-a datorat în exclusivitate Moldovei şi anume centrului ei, Iaşul, care sângerează şi astăzi de jertfa făcută pe altarul neamului.” Descrieţi-ne măreţia acestui act realizat la 1859 şi prezentaţi-ne forţele care au dus la împlinirea lui.
− Nu ascund faptul că una dintre temele predilecte de cercetare, căreia i-am acordat atenţie deosebită după parcurgerea acelei foarte necesare etape a uceniciei în cercetarea ştiinţifică, începută în toamna anului 1962, la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, a fost crearea statului naţional român modern. Dar, mai întâi, a trebuit să mă supun obligaţiilor sau rigorilor cuprinse în planul de cercetare al sectorului de istorie modernă, din care făceam parte şi, în acelaşi timp, urmând generosului îndemn venit din partea marelui istoric şi coleg care a fost regretatul Leonid Boicu, să mă înscriu la doctorat cu o temă de istorie economică, suprapusă alteia (de plan curent) de istorie socială a Moldovei premoderne şi moderne. Studiul preliminar, în biblioteci şi arhive, focalizat pe problematica de ansamblu a societăţii româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea, în afara necesarei familiarizări cu izvoarele şi instrumentele de lucru, mi-a înlesnit înţelegerea nuanţată a efortului plenar, dirijat de „intelighenţia” epocii şi îndreptat spre adunarea, într-un singur corp politic, a tuturor românilor ce se aflau despărţiţi prin hotare nefireşti şi fondarea propriului organism naţional-statal. Împrejurări istorice specifice au impus, la mijlocul acelui veac, etapizarea acelui proces, altminteri logic şi legic, prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, unire admirabil motivată de Mihail Kogălniceanu în discursul său din Adunarea ad-hoc de la Iaşi, în ziua de 7/19 octombrie 1857, ca fiind izvorâtă din suma comunităţilor istorice ale celor două Principate, dublată de identitatea suferinţelor, trebuinţelor şi speranţelor, trecute şi de perspectivă. Revenind la observaţia dumneavoastră în legătură cu afirmaţia – doar aparent hazardată – a marelui savant A.D. Xenopol, rostită în 1909 chiar în hemiciclul Academiei Române, cu prilejul jubileului de 50 de ani de la Unirea Principatelor, se cuvine să reiau câteva precizări sau argumente, asupra cărora am stăruit în repetate rânduri, vizând rolul istoric al Moldovei şi, îndeosebi, al fostei sale capitale, Iaşii, în înfăptuirea actului politic de la 24 ianuarie 1859. Contrastând, iarăşi aparent, cu sintagma formulată de cel recunoscut ca arhitect al României moderne, M. Kogălniceanu („Unirea, naţiunea a făcut-o”), exclusivitatea atribuită de Xenopol Moldovei şi Iaşilor în realizarea Unirii Principatelor este perfect motivată, pe de o parte, de circumstanţele istorice imediat premergătoare actului politic în sine şi, pe de altă parte, de sacrificiile multiple (economice, politice, sociale, administrative, strategice şi spirituale) pe care şi le-au asumat, conştient, moldovenii „pe altarul unităţii neamului”. Este drept, aspiraţia către unitate a fost întreţinută şi fortificată, prin ani şi decenii de naţiunea română în întregul ei, justificând astfel aserţiunea lui M. Kogălniceanu, dar asaltul final, incluzând victoria, a aparţinut moldovenilor, organizaţi în binecunoscuta partidă naţională, ale cărei dorinţe fuseseră deja formulate de acelaşi ilustru om politic şi patriot încă din vara anului 1848, numind Unirea drept „cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”. Or, înnăbuşirea revoluţiei paşoptiste în spaţiul românesc, prin intervenţia armatelor străine, a pus capăt, pentru moment, încercării – altminteri, încă timidă – de înfăptuire a obiectivului naţional, lăsând în seama foştilor revoluţionari misiunea reorganizării şi finalizării acţiunilor circumscrise aceluiaşi nobil ţel. Constrânşi să ia calea exilului, militanţii revoluţionari moldo-munteni au avut o soartă net diferenţiată: în timp ce regimul politic reprezentat de Barbu Ştirbei, în Ţara Românească, a blocat până târziu (1857) repatrierea foştilor paşoptişti, în Moldova, nou numitul domn Grigore Al. Ghica, cu vădite înclinaţii liberale, nu doar că a îngăduit întoarcerea pribegilor în ţară (M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al.I. Cuza, C. Negri, P. Mavrogheni ş.a.), dar le-a şi încredinţat funcţii importante în administraţia locală şi centrală, asigurând premisele necesare organizării, dezvoltării şi consolidării mişcării unioniste. Reluând tradiţia culturală impusă, anterior, prin „Dacia literară” (1840), „Arhiva românească” (1841) sau „Propăşirea” (1844), capitala Moldovei a redevenit, în noile împrejurări, centrul de iradiere nu doar a spiritualităţii comune, prin „România literară” (1852 şi 1855) şi „Steaua Dunării” (1855- 1856), ci veritabile focare de răspândire a ideologiei unioniste. Concomitent, pe fondul politic învolburat al izbucnirii şi desfăşurării războiului Crimeii (1853- 1856), când soarta Principatelor Române a fost înscrisă în „calendarul lumii” ca potenţială soluţie a îndelungatei „chestiuni orientale”, la Iaşi a luat fiinţă Societatea Unirii, al cărei program viza, între altele, „Unirea Principatelor sub un prinţ străin, mai ales de o rasă latină, dintre familiile domnitoare din Europa, afară de dinastiile staturilor megieşite”, precum şi „statornicirea unei capitale noi în mijlocul ambelor ţări”. Liniile directoare ale programului unionist, astfel formulate, aveau să se regăsească apoi şi în rezoluţiile dezbătute şi adoptate de Adunarea adhoc de la Iaşi din toamna anului următor, 1857, documente însuşite integral şi de Adunarea munteană, confirmând astfel ascendentul celei dintâi asupra acesteia din urmă. În plus, nu trebuie uitat faptul că, departe de a fi fost un simplu marş triumfal către izbândă, mişcarea unionistă şi partida naţională au fost confruntate cu cele mai mari obstacole şi cu cei mai temuţi adversari interni şi externi ai Unirii tot la Iaşi, unde activa – cu suficientă priză socială şi cu sprijinul interesat al caimacamilor Theodor Balş şi N. Conachi Vogoride – un puternic centru separatist, condus de cărturarul Nicolae Istrati. Momentele dramatice din vara anului 1857, prilejuite de falsificarea listelor electorale de către caimacamul Vogoride, cu concursul direct al consulului austriac la Iaşi, transformând „chestiunea română” într-o piatră de încercare a alianţelor europene, aveau să fie depăşite, succesiv, graţie energiei, lucidităţii şi abilităţii politice a unioniştilor moldoveni, a căror contribuţie, teoretică şi practică, în realizarea marelui obiectiv naţional, Unirea Principatelor, s-a dovedit a fi decisivă şi pe ultima turnantă. Evenimentele şi actele istorice binecunoscute, interne şi externe, care au premers alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859 şi, ulterior, al Ţării Româneşti, la 24 ianuarie acelaşi an, au conferit deplin temei declaraţiilor solemne, voit reconfortante, făcute, mai întâi, de alesul naţiunii, în septembrie 1862: „Nu voi cruţa nimic spre a ridica precum merită oraşul Iaşi, care a fost leagănul Unirii”; apoi, o lună mai târziu, de primul său sfetnic, M. Kogălniceanu: „Dintre toate oraşele României, nici unul n-a făcut cauzei naţionale sacrificii mai mari decât Iaşii, acest leagăn al Unirii”, oraş care pierdea, iremediabil, nu doar statutul secular de capitală, dar şi mulţimea instituţiilor şi a funcţiilor aferente, rolul sau rostul economic, social, politic, strategic şi administrativ. Şi, în pofida preocupărilor cu tentă reparatorie manifestate, cu oarecare cadenţă, în primii ani de existenţă a tânărului stat naţional, pe măsura trecerii timpului şi a insuficienţei mijloacelor materiale, asociate dezinteresului factorilor politici decizionali, Moldova şi fosta-i capitală aveau să suporte, cu mereu sporită amărăciune, costul sacrificiului de sine în favoarea acelui măreţ ideal. Încât, spre a concluziona, aprecierea istoricului A.D. Xenopol făcută la împlinirea a 50 de ani de la Unire, nu doar că îşi păstrează nealterată substanţa, dar dobândeşte noi valenţe şi evidenţe, astăzi, după scurgerea a mai bine de 160 de ani de la fondarea statului naţional român modern.
− Una dintre cărţile de referinţă pe care aţi scris-o se intitulează „Diplomaţii Unirii”, volum distins, în anul 1981, cu Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române. Vorbiţi-ne despre acest volum. Observăm că în spatele Unirii de la 1859 au fost oameni pe care, poate, prea puţin îi pomenim, însă aceştia au trudit la înfăptuirea acestui măreţ act.
− Mă reîntorc, aşadar, la aceeaşi temă, judecată însă din altă perspectivă, predilect externă, focalizată pe acţiunile şi contribuţiile principalilor colaboratori, pe tărâm diplomatic, ai domnitorului Cuza, pe durata mandatului său istoric. Cartea, apărută la Editura Academiei în 1979, s-a dorit a fi (şi a fost) un omagiu adus întregii generaţii paşoptist-unioniste cu prilejul împlinirii a 120 de ani de la Unirea Principatelor. Buna ei primire nu doar de specialişti, ci şi de marele public (cartea fiind difuzată atunci într-un tiraj de 7.500 de exemplare), m-a îndemnat ca, după exact patru decenii de la apariţie, să o reeditez, adăugând textului primar încă un consistent segment, deplin justificat, o ilustraţie superioară şi două rezumate pentru cititorii străini. Provocat fiind de expresia aforistică a unui expert al teoriei şi practicii în domeniu, l-am numit astfel pe Harold Nicolson, precum că „o viaţă de diplomat este o lumină aruncată asupra unei epoci” şi că marile teme conduc la o concentrare deosebită de virtuţi intelectuale, propulsate de un puternic combustibil pasional, am oferit, în cuprinsul lucrării, câteva sugestive evocări ale unor destine umane, identificate, în majoritatea cazurilor, nu în persoana diplomatului de profesie, ci a celui de conjunctură. Dacă în prima ediţie am renunţat voit – din exces de precauţie, generată de primejdia repetiţiei posibile – la cuprinderea unificatorului de ţară, Al.I. Cuza, în suita militanţilor politici moldo-munteni, activând pe durata mandatului şi pe tărâm diplomatic, pentru înfăptuirea obiectivului naţional major, de astă dată, experienţa profesională acumulată în răstimp, asociată plusului de informaţii şi nevoii de a „rotunji” ansamblul, m-a îndemnat să dau Cezarului ce-i aparţine şi să-l includ în rândul celor care au contribuit efectiv, orchestrând în fapt soluţionarea gravelor şi complicatelor probleme interne şi externe cu care tânărul organism naţional s-a trezit confruntat încă de la naştere. Cartea am conceput-o ca o galerie de portrete consacrate atât colaboratorilor diplomatici efectivi ai domnitorului, agenţilor oficiali sau oficioşi acreditaţi pe lângă cabinetele politice europene (în ordinea înfiinţării acestora: Constantinopol, Paris, Belgrad), cât şi împuterniciţilor cu misiuni speciale în Apus, cărora li s-a acordat, în măsură diferenţiată, oarecare independenţă de acţiune. În funcţie de importanţa misiunilor încredinţate şi de contribuţia fiecăruia în transpunerea faptică a obiectivelor politicii externe româneşti în anii Unirii, am urmărit şi evidenţiat trăsăturile distinctive ale personalităţii lui Costache Negri, principalul sfetnic al domnitorului în domeniu, Ion (Iancu) Alecsandri şi Teodor Callimachi, cei trei agenţi oficiali ai Principatelor Unite la Constantinopol, Paris şi, respectiv, Belgrad, ale lui Vasile Alecsandri, Dumitru Brătianu şi Ludovic Steege, nu atât ca miniştri de externe în cabinetele moldo-muntene, ci ca trimişi extraordinari ai lui Cuza la curţile suveranilor Europei (Paris, Londra, Torino, Viena, Berlin), precum şi a lui Ion Bălăceanu, pentru misiunea lui diplomatică în Italia şi Franţa. Structura voit unitară a lucrării, reclamată şi întemeiată pe comunitatea înaltelor comandamente ce stăteau în faţa tinerei diplomaţii româneşti în anii Unirii, a impus demersurilor biografice – ordonate în funcţie de succesiunea în timp a misiunilor sau acţiunilor îndeplinite – accente particularizante, cu evidenţierea antecedentelor, a părţii de contribuţie ce a revenit fiecărui sol oficial sau oficios al intereselor naţionale, cu sublinierea căilor şi mijloacelor de acţiune, a dificultăţilor, a reuşitelor sau eşecurilor, toate racordate, deopotrivă, împrejurărilor interne şi internaţionale, generale şi specifice. Mesajul pe care am dorit să-l subliniez şi să-l transmit cititorului, în afara subînţeleselor şi necesarelor reconstrucţii biografice din perspectivă diplomatică, constă în capacitatea extraordinară de coagulare a energiilor unei generaţii vizionare – unică în analele istoriei naţionale – dispusă a renunţa la orgolii şi interese personale sau de grup în favoarea unui obiectiv devenit cardinal la mijlocul acelui veac: Unirea Principatelor! Vizionarismul foştilor revoluţionari paşoptişti, admirabil ilustrat, bunăoară, în cuprinsul manifestului publicat, sub semnătura lui Dumitru Brătianu, în primul număr al revistei „Republica Română” (Paris, 1851), avea să fie confirmat şi întărit de misionarii diplomatici moldo-munteni trimişi de Cuza la curţile europene pentru a obţine recunoaşterea internaţională a actelor istorice deschise de evenimentele politice din Principate în ianuarie 1859. Raţionali, răbdători şi abili pe parcursul contactelor nemijlocite cu mult mai titraţii şi mai experimentaţii lor interlocutori, solii diplomatici ai lui Cuza au apărat cu vigoare interesele naţionale româneşti, conectându-le adesea celor comune, bilaterale şi/sau europene, spre a le atrage sprijinul, ori, măcar bunăvoinţa. Rememorând, de pildă, episodul întrevederii de la Palatul Tuileries cu Împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, în ziua de 13 februarie 1859, Vasile Alecsandri nota: „Vreme de un pătrar debitai un curs întreg de geografie românească, arătând pe hartă Principatele Unite şi provinciile româneşti aflate sub stăpânire străină, vorbind de omogenitatea poporului ce locuieşte aceste părţi ale Orientului, de rodirea pământului, de desimea pădurilor, de bogăţia minelor, de tăria Carpaţilor, ca punct strategic, de mulţimea râurilor etc. şi sfârşii astfel: vedeţi, Sire, cât e de întinsă adevărata Românie şi ce Regat important ar constitui cu ale sale 9 milioane de români, dacă providenţa ar realiza visul şi aspiraţiile lor? Pus de o mână puternică în cumpăna politicii moderne, el ar hotărî pentru totdeauna soluţia atât de grea a chestiei Orientului”. Existentă şi afirmată până atunci, prin pana cărturarilor, doar ca noţiune lingvistică, România se năştea, astfel, ca stat modern, cu aspiraţii mult mai înalte şi mai generoase, graţie unei echipe de vrednici apărători ai cauzei naţionale, dispusă a acţiona consensual în faţa adversităţilor externe. Deşi menţinute sub suzeranitatea Porţii şi sub regimul garanţiei colective a celor şapte puteri, noul organism naţional, Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, a cutezat şi izbutit să-şi afirme pe cale diplomatică şi în relaţiile sale cu statele deplin suverane o politică externă de sine stătătoare, activă, plină de curaj, dar şi de măsură. Practicată de acei oameni „noi” ceruţi de Kogălniceanu în memorabilul său discurs rostit la înscăunarea lui Cuza, politica externă a Principatelor Unite a purtat mereu pecetea demnităţii naţionale, servind exemplar obiectivelor impuse de însuşi sensul firesc al evoluţiei societăţii româneşti în epoca modernă: desăvârşirea Unirii, prin „legalizarea”, în prima fază, a dublei alegeri şi apoi prin înfăptuirea Unirii administrative; apărarea fermă a autonomiei Principatelor în faţa repetatelor încercări de amestec străin (turcesc, rusesc ori austriac) şi, în perspectivă, asigurarea premiselor pentru dobândirea independenţei naţionale şi pentru realizarea unităţii întregului popor român.
− Mihai Eminescu afirma despre Cuza Vodă că „este o personalitate istorică exemplară”. În ce a constat exemplaritatea lui Cuza? Ce au însemnat reformele domnitorului pentru ţară?/ − Actul de la 11 februarie 1866, atunci când Cuza a fost îndepărtat de la domnie, a fost sau nu o lovitură de stat? Cum comentaţi acest fapt istoric?
− Mihai Eminescu afirma despre Cuza Vodă că „este o personalitate istorică exemplară”. În ce a constat exemplaritatea lui Cuza? Ce au însemnat reformele domnitorului pentru ţară?
− Să spunem, mai întâi, că genialul poet Mihai Eminescu şi-a descoperit vocaţia pentru journalism încă din vremea studiilor la Viena, manifestând predilecţie pentru temele politice, atacate, succesiv în ziarele antidualiste româneşti din Pesta („Albina” şi „Federaţiunea”), ulterior, ca redactor al „Curierului de Iaşi”(1876-1877) şi al cotidianului bucureştean „Timpul” (noiembrie 1877-iunie 1883). Tot la Viena, l-a şi cunoscut pe ex-domnitorul Cuza, în prima zi a anului 1870, când, însoţit de câţiva colegi, i-a făcut o vizită la reşedinţa temporară de la Ober-Döbling, spre a-i prezenta omagiul tinerimii. Iar primirea de către gazdă, consemnată memorialistic, îi va fi sporit emoţia şi întărit sentimentele preexistente faţă de cel pe care avea să-l considere un autentic reper al moralităţii politice şi al demnităţii umane, o personalitate istorică exemplară pentru o epocă definită ca piatră de hotară în evoluţia societăţii româneşti; iar acea epocă fusese deschisă de Adunare-mumă a ţării, care a fost, în opinia sa, Adunarea ad-hoc a Moldovei din 1857. Fără să-şi fi propus a oferi contribuţii originale în materie de cercetare istorică, deşi atât Nicolae Iorga, cât şi George Călinescu, spre a cita doar două autorităţi, i-au remarcat implicaţiile şi valoarea demersurilor, Eminescu a exploatat intensiv producţia istoriografică a vremii, valorizând-o cu neasemuit talent în creaţia artistică, cu rigoare, decenţă şi expresivitate în publicistica politică, dimensiune de neocolit a ansamblului operei sale. Marile înfăptuiri politice, economico-sociale, culturale şi instituţionale datorate întâiului domnitor al Principatelor Unite şi-au aflat un fericit corespondent în actele de întemeiere culturală realizate de poet, la nivelul universalităţii. Acele înfăptuiri ale lui Cuza se constituiau în cerinţele sau necesităţile naţiunii, aplicând conceptele poetului de filosofie a istoriei, de rezonanţă hegeliană, el ca „agent credincios al istoriei”, ele ca parte însemnată din „suma vieţii noastre istorice”. Dintre actele, faptele şi evenimentele circumscrise glorioasei domnii a lui Cuza Vodă, patru au reţinut cu predilecţie atenţia şi judecata poetului: secularizarea averilor mănăstireşti, lovitura de stat de la 2 mai 1864, legiuirea agrară din 14 august acelaşi an şi, îndeosebi, complotul detronării din 11 februarie 1866. În privinţa secularizării, analistul găsea similitudini în Occidentul european, acolo unde biserica catolică era mult mai puternică şi mai unitară decât cea ortodoxă din Orient. Or, „dacă secularizarea s-a îndeplinit în ţări catolice, cu atât mai mult era şi naturală şi justă faţă cu autorităţi ecleziastice străine şi poporului şi statului nostru. (…) Dreaptă sau nedreaptă, bună sau rea, secularizarea – declara sentenţios analistul – s-a aplicat în toate ţările Apusului european”, motiv pentru care respingea, ca neavenit, litigiul creat şi amplificat artificial prin numeroasele ingerinţe externe. Dacă secularizarea l-a preocupat ca o chestiune de ordin politic, privită în reflexele ei interne şi internaţionale, prelungite vreme de aproape două decenii după săvârşire, următoarele două momente istorice majore, aflate în relaţie de cauzalitate, lovitura de stat şi reforma agrară, au prilejuit analistului subtile observaţii asupra aceluiaşi spaţiu, dar din perspectiva relaţiilor sociale aduse la zi. Polemizând mereu cu preopinenţii săi de la „Românul” şi, pe fond, cu realităţile sociale din vremea sa, cărora le contrapunea clarviziunea şi oportunitatea iniţiativelor reformatoare circumscrise actului Unirii, Eminescu constata: „Legea rurală, regulând o mare chestie socială, a pus un capăt şi neobositelor intrigi ale agitatorilor, care izbutiseră a aduce în ţară o anarhie devenită intolerabilă. Onoarea rezolvării acestei mari chestii revine domniei lui Cuza, sub auspiciile d-lui Kogălniceanu. Aplicarea s-a făcut, lucru extraordinar, fără zguduire.” În repetate rânduri el a evidenţiat sensul progresist al reformei agrare, aflându-i corespondent în alte zone ale lumii şi o explica prin necesitatea soluţionării gravelor contradicţii sociale preexistente în lumea satelor îndeosebi. Refuzând, argumentat, eticheta de apologet al loviturii de stat, cu care îl gratulase preopinentul său V. Boerescu, Eminescu se arăta extrem de caustic cu ai săi contemporani, afirmând că „incapabil, absolut incapabil ar fi fost un venetic ca C.A. Rosetti, un bizantin ca [I.C.] Brătianu şi toată seria de stârpituri etnice şi intelectuale ce formează partidul lor, să rezolve măcar una din chestiunile pe care le-a rezolvat Vodă Cuza. Le-a rezolvat, e drept, ca Alexandru [Macedon] nodul gordian, dar a curăţit atmosfera de toate sofismele de temporizare şi na cumpărat nici o reformă dinlăuntru cu concesiuni în afară.” Apreciindu-i mandatul istoric, pe ansamblu şi, evident, din perspectiva moralităţii politice, ca un „răsărit de soare” în spaţiul românesc, nu aceeaşi opinie exprimă analistul asupra epilogului acelei domnii şi a consecinţelor derivate pe acelaşi plan. Eminescu a îndreptat veritabile filipice împotriva făptuitorilor şi a beneficiarilor complotului din 11 februarie 1866, când, în expresia sa, „o samă de natură criminală a ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra domnului ţării (…), a unuia dintre domnii cei mai patriotici dintre câţi au fost vreodată în ţările Dunării române”. Acel nefericit episod al istoriei naţionale, asupra căruia a revenit aproape obsesiv în coloanele „Timpului”, semnifica pentru el o piatră de hotar despărţitor între domniile pământene, „econoame, modeste şi harnice” de după restaurarea lor în urma revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, continuate cu epoca lui Cuza Vodă, pe de o parte, şi ceea ce numea poetul „a doua ediţie a fanarioţilor”, adică regimul politic al monarhiei constituţionale, în care se regăseau cei mai mulţi dintre conspiratorii de la 11 februarie, pe de alta. Desigur, dacă admiraţia poetului, în ipostaza-i de jurnalist şi analist politic, fără a căpăta expresie hagiografică, s-a întemeiat, cu predilecţie, pe momentele mai sus amintite şi apreciate ca fundamentale pentru deplina înţelegere a biografiei şi operei omului politic Alexandru Ioan Cuza, nu lipsite de importanţă sunt proiectele, iniţiativele, măsurile şi acţiunile complementare înscrise în suita largă, parcă nesfârşită, a marilor reforme modernizatoare, înfăptuite – nota bene! – într-un context intern şi internaţional nu tocmai prietenos. Între acestea, amintim sau, după caz, reamintim câteva rămase în conul de umbră al reuşitelor externe, privilegiate istoriografic, precum: înfiinţarea, succesivă, a birourilor de statistică în Ţara Românească şi Moldova; organizarea şi unificarea forţelor armate şi efectuarea primului recensământ modern în Principatele Unite; introducerea grafiei latine în şcoli şi instituţii; introducerea sistemului de măsuri şi greutăţi; înfiinţarea Camerelor de comerţ, a Casei de depuneri şi consemnaţiuni şi a Corpului inspectorilor agricoli; reforma justiţiei prin elaborarea şi promulgarea Codurilor Civil şi Penal; reforma administraţiei şi cea a instrucţiunii publice, prin introducerea – într-o ţară covârşitor analfabetă – a învăţământului primar obligatoriu şi gratuit, a celui secundar şi universitar, fondarea primelor Universităţi la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864); adoptarea legii pensiilor pentru funcţionarii civili şi pentru gradele militare; pachetul de acte şi norme legislative complementare secularizării, începând cu legea călugăriei, sau a „schimei monahiceşti”, legea sinodală, semnificând nu doar „înfăptuirea unificării bisericeşti din România”, ci însăşi afirmarea autocefaliei; înfiinţarea Direcţiei centrale a Poştelor şi uniformizarea sistemului penitenciar; instituirea monopolului statului asupra sării şi a tutunului etc. Privită global, dar şi sectorial, într-o perioadă extrem de scurtă, Cuza, secondat de principalul său sfetnic în politica internă, M. Kogălniceanu, şi de devotaţii colaboratori pe tărâmul politicii externe, a realizat o operă de vaste proporţii, numită construcţie naţională şi semnificând temelia statului român modern. Conduita-i politică ce i-a singularizat traiectul la scara istoriei naţionale, cumulând virtuţile reformatorului, de-a lungul celor şapte ani de domnie, cu cele ale exilatului-pribeag pe durata ultimilor şapte ani de viaţă, avea să-i sporească faima printre proprii concetăţeni şi să-i aureoleze imaginea chiar înainte de a deveni postumă. Rezumând, epoca Unirii, deşi foarte scurtă şi personificată îndeobşte prin numele şi faptele întâiului ales al naţiunii, s-a impus (şi a rămas) în istoria naţională ca etalon pentru ritmul, bogăţia, varietatea şi profunzimea prefacerilor înnoitoare pentru societatea românească, proces din a cărui dinamică nu puteau lipsi disputele, dezacordurile, derapajele sau abuzurile, uneori previzibile, alteori şi regretabile, influenţând diferenţiat, ca durată sau consistenţă, ansamblul împlinirilor.
− Actul de la 11 februarie 1866, atunci când Cuza a fost îndepărtat de la domnie, a fost sau nu o lovitură de stat? Cum comentaţi acest fapt istoric?
− Vă voi răspunde direct, fără a detalia argumentele ştiinţifice invocate deja într-un studiu analitic publicat, în urmă cu aproape trei decenii, în „Anuarul Institutului de Istorie «A.D. Xenopol»” din Iaşi. Dacă în privinţa locului şi a rolului domnitorului Unirii în procesul iniţierii şi dezvoltării structurilor moderne ale statului naţional român opiniile şi judecăţile analiştilor de profesie – mai puţin ale celor de ocazie – converg, nuanţat, spre aceleaşi concluzii, pozitive, dacă nu şi elogioase, în schimb, epilogul acelei scurte, dar rodnice etape evolutive a societăţii româneşti, marcat prin actul abdicării silite a lui Cuza, în noaptea de 10/11 februarie 1866, a prilejuit numeroase comentarii în istoriografia românească şi străină, oferind puncte de vedere diametral opuse, fără excluderea nuanţelor: de la glorificarea acţiunii conspirative, calificată drept revoluţie, ba chiar şi naţională, până la vehementa ei condamnare, sau punerea sub acuzare de înaltă trădare a făptuitorilor. Evident, mare parte din punctele de vedere, pro sau contra, exprimate sunt parazitate de interese politice partizane, menite fie a justifica acţiunea pusă la cale de adversarii domnitorului, grupaţi în faimoasa „monstruoasă coaliţie”, fie a le exacerba vinovăţia şi a le ridiculiza efectele, extinse în timp şi spaţiu. Justificate în epocă, atunci când protagoniştii culegeau roadele propriilor reuşite sau dezamăgiri, astfel de opinii „virusate” politic au continuat să-şi facă loc şi în posteritate, motivate de acelaşi partizanat, străin, desigur, spiritului tacitian, de care trebuie să fie pătruns istoricul de profesie. Este de notorietate faptul că, la începutul anului 1866, Cuza era decis a părăsi tronul, mărturisindu-şi în scris şi prin viu grai intenţia, încă din finalul anului precedent. Hărţuit mereu de agresivitatea unei opoziţii ce unise împotrivă-i toate personalităţile politice proeminente, cu excepţia lui Kogălniceanu, Alecsandri şi Negri, rău consiliat de personaje strecurate în cercul intim, ponegrit printr-o campanie internă şi externă fără de scrupule, dezgustat de machiavelismul unora, ca şi de indiferenţa altora, cu sănătatea serios şubrezită, domnitorul era hotărât a abandona tronul, pe care nu-l visase şi nici căutase, dar pe care i-l încredinţaseră compatrioţii, acceptându-l temporar ca pe o grea povară, cum însuşi se spovedea epistolar împăratului Napoleon al III-lea. Numai că adversarii săi, călăuziţi de interese politice imediate, personale ori de grup, n-au avut răbdare să aştepte retragerea benevolă a lui Cuza de la pârghiile puterii (programată pentru ziua de 8 martie) şi, îngrijoraţi de consecinţele nefavorabile ale gestului voluntar, au organizat acţiunea conspirativă, sau lovitura de Palat, din 10/11 februarie 1866. Răspunzând motivaţiilor sau aprecierilor hilare ale făptuitorilor, potrivit cărora „naţia întreagă şi armata erau indignate de purtarea domnitorului şi doreau a lui răsturnare”, ori că în acea noapte ar fi avut loc „un spectacol sublim al unei naţiuni conduse de drepturile şi datoriile ei”, istoricul A.D. Xenopol, căruia îi aparţine prima şi cea mai importantă (până azi) monografie consacrată lui Al.I. Cuza, face o precizare, pe care o întâlnim mult dezvoltată şi comentată de analistul politic M. Eminescu: „Dacă lovitura a izbutit, s-a întâmplat numai datorită ghibăciei cu care conjuraţii au ştiut să pună mâna, în acea noapte, pe toate elementele cărora domnul încredinţase paza lui personală”. Pe scurt, aşadar, Cuza a fost trădat tocmai de membrii Gărzii Palatului, cei care juraseră credinţă nu doar tronului, ci şi drapelului şi ţării. Deloc revoluţionară în formă, acţiunea conspirativă desfăşurându-se la adăpostul întunericului, fără ştirea, necum participarea maselor, în condiţiile unei discreţii totale (sugerate şi de înfăşurarea cu fân a roţilor tunurilor), a avut finalul dorit, graţie şi reacţiei nonviolente a captivului, îndreptăţind observaţia istoricului american T.W. Riker că Vodă Cuza „era prea mare patriot pentru a nu ceda cu eleganţă”. Îndreptând ascuţişul criticii, împinsă până la aversiune, împotriva celor făcuţi responsabili pentru brutala înlăturare a lui Cuza de pe scena politică şi pentru degradarea morală progresivă a societăţii româneşti, sugerată ca una dintre consecinţe, Eminescu făcea distincţie clară între adversarii politici naturali, cărora le îngăduia oarecari circumstanţe şi trădătorii fostului domn, respectiv militarii implicaţi în complot. Urmărindu-le ascensiunea în cariera publică, gazetarul condamna cu extremă duritate pe toţi eroii nocturni de la 11 februarie şi, mai ales, pe acei cărora Cuza le încredinţase statutul de gardă personală. Or, dintre cei vizaţi, doar unul singur, „având sentiment de soldat” şi cuprins de remuşcări, făcuse pasul înapoi, ca ultim gest reparator şi hotărâse, în aceeaşi expresie, a se sinucide cetăţeneşte: colonelul N. Haralambie, care, potrivit unor informaţii de mai târziu, ar fi mărturisit regretul de a se fi înşelat şi de a fi participat la un act de trădare. Victima, în mărinimia sa, îşi iertase, verbal ori în scris, pe toţi adversarii, cu excepţia unuia, a colonelului D. Lecca, comandantul batalionului de vânători care „asigurase” în acea noapte fatidică garda Palatului domnesc. Încălcarea jurământului de credinţă semnifica, în opinia sa, o crimă pe care nici scurgerea timpului şi nici succesiunea generaţiilor n-o puteau face uitată. „Vor trece veacuri – scria el, la 27 februarie 1882 – şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine ori de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului domn”. Evident, culpabilizarea generală nu se oprea aici, doar la momentul istoric al trădării, 11 februarie 1866, şi nu opera selectiv, doar în rândul făptuitorilor, ci viza pe absolut toţi conaţionalii reprezentând, deopotrivă, societate civilă, armată şi clasă politică. Sintetizând, actul politic de la 11 februarie 1866, realizat prin acţiunea conspirativă a tuturor adversarilor domnitorului Unirii, reuniţi şi organizaţi în acea coaliţie numită chiar de contemporani monstruoasă, cu sprijinul elementelor trădătoare ale Gărzii Palatului, a fost o autentică lovitură de stat, marcând nu doar înlăturarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza de la tronul României, ci şi sfârşitul unei etape istorice de dezvoltare a societăţii româneşti moderne, cea a domniei pământene elective (1822- 1866) şi, respectiv, începutul alteia, a monarhiei străine ereditare (1866-1947).
− Ce a însemnat instaurarea monarhiei pentru România şi pentru viaţa politică ulterioară?
− Deloc revoluţionar în formă, cum au pretins, până târziu, chiar unii istorici cu pretenţii, dar „virusaţi” de monarhism, actul detronării lui Cuza – săvârşit de conspiratori în numele vechiului postulat al Adunării ad-hoc de la Iaşi, care clamase soluţia „prinţului străin” – nu a avut nici în conţinut radicalismul propovăduit de făptuitori. Manevrele politice, interne şi externe, care au urmat imediat după săvârşirea loviturii de stat, au dezvăluit inexistenţa unui proiect viabil comun şi persistenţa combinaţiilor conjuncturale, dominate de multiple interese ascunse, ce au primejduit, deopotrivă, însăşi ideea Unirii şi existenţa statului naţional, ilustrată concludent prin mişcarea separatistă de la Iaşi din 3/15 aprilie 1866. Refuzul, altminteri, lesne de anticipat, al lui Filip de Flandra de a accepta oferta tronului României, făcută de noile autorităţi politice de la Bucureşti, asociat cu falsitatea dovedită a unuia dintre principalele capete de acuzare la adresa lui Cuza, după cercetarea arhivei personale a presupusului „trădător”, în loc să limpezească, tulburase şi mai mult atmosfera politică în ţară. Alternativa, la care se gândeau atunci chiar unii dintre foştii conspiratori, rămânea reîntoarcerea la spiritul Convenţiei din 1858, adică alegerea unui domn pământean, soluţie agreată tacit de nu puţini aspiranţi la tron. „Ţara Românească este a românilor şi numai a românilor”, sublinia cu accente naţionaliste inspirate, parcă, din celebra doctrină Monroe, ziarul „Trompeta Carpaţilor” al lui Cezar Bolliac, ziar ce reproducea şi pasaje interesante din presa europeană. Unul dintre acestea, „L’Europe”, din 16/28 februarie, comentând refuzul principelui belgian, consemna insidios: „Rămâne de văzut ce vor face românii acum. Vor da ei o a doua reprezentaţiune a tristei comedii jucată de către greci, plimbând din Curte în Curte oferirea unei coroane refuzată, lepădată, sau vor avea încredere în propriile lor forţe, ca să urmărească îndeplinirea destinelor lor?” Deşi, nu puţini dintre partizanii soluţiei „prin noi înşine” i-au cerut, epistolar, „grăbitului negociator”, cum l-a numit N. Iorga pe I.C. Brătianu, aflat în misiune la Paris, să renunţe la implicarea străinilor în chestiunea pacificării politice din ţară, acesta din urmă a reuşit, precum se ştie, mai întâi, să obţină consimţământul casei de Hohenzollern şi al principelui Carol pentru tronul refuzat anterior de contele de Flandra şi, apoi, acordul locotenenţei domneşti şi al guvernului provizoriu pentru organizarea plebiscitului naţional. Realizat în manieră şi prin mijloace obişnuite unui asemenea sondaj de opinie în epocă, legale în teorie, dar nelipsite de abuzuri în practică, plebiscitul organizat în prima decadă a lui aprilie 1866, asigurator adeziunii populare la ideea principelui străin, a deschis calea materializării finale: noua Adunare a consacrat oficial proclamarea ca domn al României a Principelui Carol de Hohenzollern, care, ajuns în ţară, a şi depus jurământul de credinţă făcut noii sale patrii, la 10/22 mai acelaşi an. În felul acesta s-a împlinit şi ultimul punct din programul unionist formulat, în 1857, de Adunările ad-hoc ale Principatelor, program la care subscrise însuşi Cuza, fără a se deroba de clauză până în ultima clipă a gloriosului său mandat, instituindu-se astfel monarhia constituţională (reprezentată de Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen), care avea să conducă destinele României vreme de 81 de ani. Evenimentele politice interne din acea primăvară, generate şi motivate – în opinia conspiratorilor – de „fărădelegile” vechiului regim, au avut şi o componentă externă, rezultată din statutul juridic internaţional al Principatelor Unite, subordonat garanţiei colective a puterilor europene, care, în aceeaşi opinie, ar fi fost ignorată de români. Exacerbarea victoriei interne şi „sfidarea” protectoratului european (prin nominalizarea unui principe străin la Bucureşti), cum îşi calificau isprăvile protagoniştii în presa partizană, au îngăduit unor analişti să aprecieze actul de autoritate al românilor, „bine chibzuit, bine executat şi la timp venit” (Al. Lapedatu), sau revolta naţională „hotărâtoare împotriva acestui protectorat în 1866” (T.W. Riker), ori chiar „revoluţia din 1866 consacrată de concertul european” (Gh. Platon). Privită, însă, în afara prejudecăţilor de orice natură, în cel mai pur spirit tacitian, instaurarea monarhiei străine în România, la 10 mai 1866, nu a asigurat şi liniştea promisă, ori numai sperată de protagonişti. Trăsăturile esenţiale ale vieţii politice interne aveau să fie definite, ca şi până atunci, de aceeaşi dispută aprigă pentru putere între „partidele” sau grupările rivale, deloc stânjenite de prezenţa „arbitrului” străin, ori de rigorile autoimpuse ale noului cadru constituţional. Moraliştii, adversarii şi criticii domnitorului înlăturat, beneficiind şi de lipsa oricărei forme de rezistenţă din partea acestuia, ori a foştilor săi apropiaţi colaboratori, au transformat deîndată – potrivit observaţiei unui contemporan – războiul principiilor într-un război al portofoliilor, cu rezultatele cunoscute în planul mult trâmbiţatei stabilităţi politice. Păcate mai vechi aveau să fie săvârşite, în noile condiţii, tocmai de cei care le condamnaseră cu mai multă vehemenţă, diferenţa între discursul şi practica politică se va adânci, iar alianţele strategice vor întregi învolburatul tablou politic general în anii imediat următori. Criza politică declanşată la începutul anului 1866 nu numai că n-a fost stinsă, dar s-a adâncit şi prelungit încă un lustru, până în 1871, culminând cu iniţierea unor acţiuni antimonarhice şi exprimarea unor opţiuni politice republicane (cazul „Republicii” de la Ploieşti), pe fondul proiectului de abandon, mărturisit scriptic de nou numitul domnitor, în corespondenţa cu personajul fictiv Auerbach. Nici din perspectivă politică externă, situaţia nu s-a schimbat, chiar dacă, pentru moment, evenimentele de la Bucureşti au tulburat raporturile României cu puterile garante, generând adversităţi declarate, proiecte coercitive, dar şi atitudini duplicitare sau complice. Garanţia colectivă europeană, măcinată cu timpul de interesele, orientările şi acţiunile disjuncte ale puterilor alcătuitoare, a continuat să rămână şi după 1866 instanţa politică tutelară, de exigenţa şi de rolul căreia, în formularea propriului discurs, românii au trebuit să ţină cont. Este drept, prin abila exploatare a contradicţiilor lăuntrice din cadrul numitei garanţii, ei au şi continuat să-i submineze autoritatea, în profitul programului naţional, în manieră şi prin mijloace consacrate deja de domnul Unirii. Dar, s-au menţinut limite peste care, oricât de curajoasă va fi fost angajarea noilor forţe şi factori politici, nu s-a putut trece. Imixtiunea externă a continuat să prejudicieze interesele naţionale româneşti, garanţia colectivă dovedindu-se la fel de păgubitoare pentru români ca şi „tradiţionala” suzeranitate otomană. Abia după consumarea noii ediţii a crizei orientale (1875-1878) şi desfăşurarea războiului ruso-turc, cu participare românească, după cucerirea şi recunoaşterea independenţei de stat, instituţia monarhică şi-a putut afirma atribuţiile specifice şi rolul de mediator în viaţa politică din România, consolidându-şi poziţia şi prestigiul odată cu transformarea ţării în Regat, la 14 martie 1881.
− Domnule Profesor, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, dar mai ales după aceea s-a constituit ideea de patrie în cultura noastră. Sub acest crez s-au jertfit generaţii întregi pentru unitatea ţării. Astăzi, din păcate, dacă vorbim de patrie, patriotism se crede că suntem naţionalişti. Ce ne puteţi spune despre acest subiect?
− Ideea de patrie este mult mai veche în cultura română, îngăduind analiştilor să-i sesizeze chiar permanenţa, atestată fiind printr-o bogată literatură din perspectiva celor mai variate domenii: antropologie, istorie, sociologie, filozofie, politologie, artă etc. Începuturile ei coboară în timp, chiar în antichitate, traversând apoi Evul de mijloc şi modernitatea, spre a ajunge până la noi, în perpetuă metamorfoză, generată de evoluţia firească a sensibilităţii umane şi a mentalităţilor. Fără a-i urmări geneza, ori a face apel la „seria” de cugetări privitoare la noţiunea şi rostul patriei, deschisă încă la începutul secolului XVI de cărturarul Nicolae Olahus (care-l apostrofa pe Erasmus din Rotterdam: „cum poţi fi fericit şi cum te poţi bucura că eşti sănătos, câtă vreme trăieşti departe de patrie?”) şi continuată de cronicarii de mai târziu, se cuvine – pentru un răspuns mai sintetic – să mă opresc asupra câtorva reflecţii ale generaţiei „începutului de drum”, formulate în contextul unui interes mai larg pentru problematica naţională şi pentru definirea spiritului românesc. Potrivit corifeilor generaţiei paşoptiste (N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, Al. Russo, V. Alecsandri, I. Ghica, Al.I. Cuza, Fl. Aaron, G. Bariţiu, S. Bărnuţiu ş.a.), evoluţia patriotismului s-ar fi identificat cu însăşi afirmarea duhului naţional: de la eroica exprimare în vremea domniilor glorioase ale lui Mircea, Ştefan, Vlad, Iancu, sau Mihai, la o controversată amorţire în secolul fanariot, spre a cunoaşte o puternică revitalizare după 1821. Am în vedere, desigur, şi observaţia lui A.D. Xenopol, care, definind patriotismul prin iubirea neamului, a ţării şi a trecutului, s-a detaşat oarecum de clişeele istoriografice lansate de paşoptişti şi validate de N. Iorga, care, ulterior, şi-a nuanţat opinia, apreciind că ideea de patrie s-a născut la români tocmai „într-un moment de aparentă stingere a sentimentului naţional”, cum a fost veacul luminilor. Prezenţa ideii în climatul spiritual al epocii fanariote se vădeşte, bunăoară, în cuprinsul anaforalelor domneşti, dar şi al memoriilor, al proiectelor de reformă sau scrisorilor boiereşti, care invocau patria comună, ori datoriile către ea, ilustrându-le ambiţia de a se raporta nu la o simplă vocabulă, ci la un concept acoperitor realităţii înconjurătoare. Dacă la începutul veacului al XIX-lea boierul Lupu Balş amintea semenilor săi din Divanul ţării, aflată sub ocupaţie ţaristă, că „fiecare patriot trebuie să-şi servească patria în mod adevărat”, juristul Andronache Donici consacra, în prefaţa unei importante culegeri de pravile din 1814, că „a sluji cineva patriei sale şi a păzi dreptăţile ei şi a iubi pe patrioţii săi este una din datoriile cele neapărate”. Prin urmare, patria şi patriotismul, nu reprezentau inovaţii lexicale, ci idei sau concepte flexibile, izvorâte din preocupările cotidiene, dar şi din frământările politice, sociale şi spirituale ale societăţii, fără a avea un caracter teoretic unitar. De reţinut ar fi că, sub impulsul evenimentelor din 1821, noţiunea de patrie a cunoscut o accepţiune socială mai largă, consacrată prin cunoscuta declaraţie-sentinţă a lui Tudor Vladimirescu: „Patria este norodul, iar nu tagma jăfuitorilor”. Iar în deceniile care au premers revoluţiei paşoptiste şi, apoi, Unirii Principatelor, idealul comun al unei singure patrii, promovat tot mai stăruitor prin presă, corespondenţă, publicaţii, societăţi de cultură sau prin viu grai, s-a transformat în prezenţă obsesivă în concepţiile şi trăirile afective ale marilor vizionari şi patrioţi mai sus-amintiţi. Nemărginita iubire de ţară a lui N. Bălcescu nu l-a părăsit nici în ultimele clipe de viaţă, când, într-un efort contagios, formula datoria propriei generaţii: „De om vedea că nu putem fi patriei folositori, slujind-o în politică, i se adresa, epistolar, lui Al.G. Golescu, ne vom întoarce cu mulţumire, eu la ocupaţiile mele istorice, tu la cele de filosofie morală şi tot vom putea fi folositori şi ne vom putea mângâia”. Iar lui V. Alecsandri, dezolat de pierderea Elenei Negri, îmbărbătându-l, îi scria: „De ce să nu întoarcem dragostea noastră toată asupra unui obiect mare şi nepieritor? Şi ce e mai mare pentru om decât ţara? România va fi iubita noastră. Cântă-mi dar, iubite prietene, cântă-mi România ca Kollar, bohemul, patria sa!”. Apoi, aflat în mijlocul tulburărilor şi al deziluziilor, nu puţine şi nici repede trecătoare, C. Negri, care, în expresia unui congener, „era mereu gata să se sacrifice pentru patria sa”, avea să-i insufle curaj şi bărbăţie hărţuitului Al.I. Cuza, ajuns domn, când acesta se gândea să demisioneze, scriindu-i să abandoneze ideea, pentru că „aparţine ţării sale mai mult decât lui însuşi, urmând să dea seama de un asemenea act în faţa istoriei”. Şi ca să închei seria mult prea scurtă, evident selectivă, a exemplelor mai semnificative de dăruire şi credinţă patriotică a acestei generaţii vizionare, reamintesc pe „arhitectul” României moderne, M. Kogălniceanu, pentru care patria însemna „toată acea întindere de pământ unde se vorbeşte româneşte”, dar care nu uita să invoce şi dimensiunea socială a patriotismului militant: „numai acolo unde este răspândită iubirea pământului este răspândită şi iubirea patriei. Astăzi însă, se întreba retoric tribunul, pentru ce ţăranul şi-ar iubi şi şi-ar apăra o patrie, unde el n-are niciun drept, ci numai îndatoriri şi sarcini?”. Nu s-a oprit la vorbe, ci, împreună cu domnitorul Cuza şi cu apropiaţii săi colaboratori, a trecut la fapte, iar rezultatele marilor reforme înfăptuite sub guvernarea sa, între care s-a regăsit şi reforma agrară din 1864, aveau să fie ilustrate atât prin dăruirea şi spiritul de jertfă a ostaşului român pe câmpul de luptă din Balcani, în vremea războiului pentru independenţă, cât şi prin devoţiunea, răbdarea şi capacitatea de sacrificiu ale celor rămaşi acasă, cu toţii pătrunşi de dragostea de ţară, fără de care neatârnarea ar fi rămas o simplă şi frumoasă năzuinţă. Procesul de modernizare a structurilor societăţii româneşti a coincis, aşadar, cu primenirea gândirii şi ideologiei naţionale, pe parcursul căruia, discursul patriotic a exprimat nu numai un motiv cu sporită audienţă la nivelul conştiinţelor, ci chiar un model de slujire a procesului în cauză. Deplin fundamentat conceptual în peisajul cultural şi spiritual reprezentat de generaţia paşoptist-unionistă, acelaşi proces avea să fie preluat şi extins, de la o generaţie la alta, prin noile înţelesuri, nuanţe şi semnificaţii, puse în circulaţie de M. Eminescu, B.P. Haşdeu, I.L. Caragiale, B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, I. Slavici ş.a., care nu au ocolit accentele critice ale discursului patriotard, dimpotrivă. Ceea ce Kogălniceanu ironizase prin sintagma „patriotism de clopotniţă”, se va regăsi la Eminescu biciuit în percepţia sa întemeiată pe principii etnice: „Patrioţii, virtuoşii, ctitori de aşezăminte/ Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte (…) Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii/ Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii” (Scrisoarea a III-a). Multiplele semnificaţii ale conceptului de patriotism, apărute şi difuzate către sfârşitul veacului al XIX-lea, au reprezentat apoi sursa din care elitele politice şi culturale ale României s-au inspirat în secolul al XX-lea, fie prin recursul direct la precursori, fie prin adaptări sau prelucrări originale, în funcţie de varii orientări, conjuncturi, cerinţe sau interese, proprii noilor generaţii. Astăzi, ca să închei, totuşi, răspunsul la întrebarea dumneavoastră, după ce am traversat paranteza „democraţiei populare” şi etapa socialistă de dezvoltare a ţării, cu accentele naţionaliste atribuite aceluiaşi concept sub regimul ceauşist, noţiunile de patrie şi de patriotism tind, parcă, să fie excluse din vocabularul curent al limbii române. Preceptele globalizării, prea repede răspândite după evenimentele din decembrie 1989 şi mult prea lesne acceptate tale quale, fără necesarul filtraj, de factorii politici decizionali de la noi, au avut şi au efecte perverse pe multiple planuri. Cel mai dramatic şi mai expus malformaţiilor este, în opinia mea, domeniul învăţământului şi al educaţiei şcolare, tot mai afectat de marginalizarea disciplinelor umaniste în frunte cu istoria, care, chipurile, a trebuit rescrisă în spiritul „adevărului”, adică al noilor cerinţe, devenite imperative. Or, istoria, care, alături de limba şi literatura română, ca şi de geografie, contribuie în mare măsură la formarea şi dezvoltarea sentimentelor patriotice, a dragostei de ţară, de pământul şi poporul căruia îi aparţii, a „beneficiat”, de-a lungul anilor de libertate postdecembristă de un tratament cel puţin inadecvat, ca să nu spun vitreg: din suita manualelor alternative de istorie, care a invadat piaţa cărţii didactice, au fost scoase, ori comprimate excesiv, evenimentele şi faptele marilor personalităţi ale istoriei naţionale din cele mai vechi timpuri până la al doilea război mondial, spre a face loc unor personaje obscure şi comentarii „originale”, voite a ilustra noua paradigmă didactică şi virtuţile ideologiei globaliste. Concomitent, programele de învăţământ, la toate nivelurile, au înregistrat o diminuare contraproductivă şi evidentă a orelor de istorie în şcoală, iar facultăţile de profil, respectând legislaţia în vigoare şi reducând durata studiilor de licenţă de la patru, la trei ani, au contribuit la degradarea continuă a calităţii învăţământului istoric şi la scăderea tot mai accentuată a interesului pentru o disciplină consacrată cândva de Cicero ca magistra vitae (învăţătorul vieţii). Iar soluţiile recuperatoare, menite a asigura, chipurile, înalta specializare în domeniu, masteratul şi doctoratul, urmând trendul descendent al studiilor de licenţă, s-au transformat, din păcate, printr-o extensie necontrolată, lipsită de necesara exigenţă ştiinţifică la nivelul „magiştrilor”, într-o tolerată şi păgubitoare rutină. Încât, nu mai este de mirare faptul că noţiunile de patrie şi patriotism au devenit, prin contribuţia directă şi decisivă a contemporanilor noştri, desuete, iar împrejurările politice şi sociale specifice celor trei decenii de libertate postdecembristă au metamorfozat dragostea de patrie, atât de frumos cântată, slăvită şi slujită de generaţiile care au înfăptuit România modernă, independentă şi Mare, în deviza îndeobşte cunoscută a emigranţilor, preluată lexical fie de la dramaturgul grec Aristofan, fie de la poetul latin Pacuvius: Ubi bene, ibi patria (Unde este bine, acolo e patria)!
− Cum ar trebui să ne raportăm la valorile trecutului? Care sunt reperele de mâine? Întrebăm, pentru că, astăzi, din păcate, vorbim, spre exemplu, din ce în ce mai puţin despre Cuza, Kogălniceanu, Haşdeu, Iorga, Petru Caraman. Cum plantăm sămânţa, pentru ca tinerele generaţii să cunoască trecutul?
− Ca să ne raportăm, firesc, la valorile trecutului este nevoie, ca, mai întâi, să le cunoaştem. Iar ca să le cunoaştem, trebuie să apelăm la istorie, nu doar în sens cognitiv, ci şi atitudinal. Or, atitudinea faţă de trecut a evoluat considerabil în ultima vreme, pe linia unor multiple reacţii nu doar de tip hermeneutic. „Istoria – aprecia marele savant Nicolae Iorga – nu numai că ne lasă în mijlocul vieţii, dar o lărgeşte prin perspectiva imensă a trecutului, prin presimţirea viitorului fără capăt”. Năzuind să recompună şi să restituie evenimente, figuri, stări de spirit, idei şi mentalităţi, adică tot ceea ce poate dimensiona un popor sau o cultură, un personaj ori o epocă, el îşi mărturisea generoasa intenţie în paginile finale ale uriaşului proiect numit Istoriologia umană: „M-am oprit asupra oricărui eveniment, oricărei situaţii, oricărei psihologii, ca şi cum întâia oară ar fi fost vorba de dânsele. Am căutat a convorbi cu ele şi cu şi fără interpret şi astfel socot că nu o dată le-am smuls măcar o parte dintr-o taină pe care, întreagă, n-o vor destăinui nimănui. Chiar dacă m-am oprit la părerea obişnuită, ea s-a înnoit prin aceea că am căutat să aflu ceva nou întrânsa”. Trecutul, nota nu de mult istoricul şi omul de cultură Alexandru Zub, oferind răspuns propriei interogaţii (cum să-l privim?), nu este numai complex, imprevizibil, ci şi multiplu, sursă continuă de nelinişti identitare. Iar dacă orice criză în sfera umanului implică o maladie a memoriei, consemna acelaşi cărturar preluând expresia lui Pierre Chaunu, „datoria istoricilor, ca gestionari ai memoriei colective, este să vegheze la buna rânduială în domeniul respectiv” (Clio sub semnul interogaţiei). S-a afirmat, cu deplin temei argumentativ, că pătrunderea românilor în modernitate a fost rezultatul germinării şi dezvoltării unui complex de factori, dominat de ideea naţională, care, pe durata unui secol şi mai bine, a asigurat contururi ferme conştiinţei naţionale româneşti într-un climat resurecţional extins asupra întregului spaţiu geopolitic central şi est-european. Pentru definirea acelui climat au fost invocate, precumpănitor, istoria şi literatura, dar, la fel de importante sau eficiente s-au dovedit textele politice, care au luat forma cunoscutelor memorii şi proiecte de reformă boiereşti, puse în valoare de regretatul istoric Vlad Georgescu. Numai că tendinţelor de exaltare a sentimentului naţional, desigur justificate şi circumstanţiate politic nu numai în cazul reprezentanţilor generaţiei romantice, ci şi mai târziu, riscând a transforma istoria întrun panaceu universal, sau în Biblie (în expresia lui Haşdeu), le-a fost opus primatul adevărului, de sorginte tacitiană, imperativ necesar fiecărui domeniu. Istoric şi om politic fără egal între congeneri, Kogălniceanu îşi îndemna camarazii de idei şi fapte, spre sfârşitul unei cariere fabuloase, să nu înceteze a lupta pentru apărarea intereselor şi drepturilor ţării, spre a fi pildă celor care veneau din urmă: „aceşti puţini ce am mai rămas să murim cum am trăit în tinereţile noastre, să dăm ultimul exemplu generaţiunii viitoare, ultimul consiliu, că primele condiţiuni de izbutire sunt calităţile care le-am avut noi în tinereţe: patriotismul, energia, entuziasmul şi încrederea în stela României”. În acelaşi timp, cărturarul a respins maniera de interpretare a istoriei prin prisma intereselor (politice) de moment, apreciind, bunăoară, că în estimarea oricărui individ sau comunitate, nu obârşia, ci meritele se cuvin să primeze. Acelaşi principiu, meritocratic, avea să fie invocat şi de Eminescu, consonant cu A.D. Xenopol şi împărtăşind punctul de vedere al mentorului său, exprimat în cel de al doilea volum din Critice: „Secolul al XIX-lea – nota Maiorescu – se va numi în istorie cu drept cuvânt secolul naţionalităţilor. În el s-a lămurit şi se realizează ideea că popoarele sunt chemate a se întări în cercuri etnografice, deosebindu-şi fiecare misiunea istorică după propria sa natură. Pe lângă tezaurul comun al popoarelor civilizate, mai are fiecare tărâmul său aparte în care îşi dezvoltă în mod special individualitatea şi, separându-se aici de toate celelalte, îşi constituie naţionalitatea sa. Astfel se cere ca poporul modern să aibă o formă de stat naţională şi, mai ales, o literatură şi o limbă naţională…”. Celor câteva spicuiri aflate la îndemână, sugerând şi/sau ilustrând înţelepciunea şi alesele virtuţi patriotice, cărturăreşti şi civice ale înaintaşilor noştri, indiferent de profesia lor şi de partea baricadei politice pe care s-au situat într-un moment sau altul, putem adăuga încă o mostră de cugetare ce le devoalează concepţia misionară şi le prezumă perenitatea faptelor: „În mâinile noastre, li se adresa Kogălniceanu unioniştilor munteni în 1859, stă ca să ni se înscrie numele pe tabelele de bronz ale istoriei, în mâinile noastre stă ca să facem să zică posteritatea că, sub chetrele sub care avem a fi culcaţi, zac inimi mari şi nobile. În mâinile noastre stă ca, deşi împlinindu-ne misia pe pământ, deşi morţi, dar încă din morminte, să dăm urmaşilor noştri sfaturi de mântuire şi să dictăm legi generaţiilor viitoare”. Iată de ce întoarcerea la istorie, la cunoaşterea marilor personalităţi sau valori ale vieţii politice, economice, ştiinţifice, artistice sau culturale din trecutul mai îndepărtat ori mai apropiat constituie nu doar o opţiune pentru tinerele generaţii, ci o datorie sfântă, o obligaţie elementară pentru actualul şi viitorul cetăţean al României, derivând din admirabila axiomă eminesciană: „Fără cultura trecutului nu există dragoste de ţară!” Iar întoarcerea la istorie, imperativ necesară, este posibilă prin educaţie, prin şcoală şi lectură, prin promovarea şi cultivarea tradiţiilor naţionale, printr-o politică culturală adecvată, sustrasă mimetismelor şi feluritelor ispite extraculturale, care au invadat, odată cu progresul tehnologic, peisajul românesc postdecembrist.
− În contextul unor relaţii internaţionale destul de agitate în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, se prefigurează Independenţa de stat şi Marea Unire de la 1918. Am ştiut să profităm de aceste convulsii pentru a pune cărămidă peste cărămidă întru realizarea unui stat puternic la gurile Dunării?
− Într-un studiu de dată recentă, consacrat jubileului prilejuit de centenarul Marii Uniri, afirmam şi argumentam că destinul istoric al statelor mici a stat mai mereu în cumpăna jocului de interese, ori al strategiilor marilor puteri; reuşitele sau eşecurile politice ale celor dintâi au depins, în bună măsură, uneori chiar decisivă, de ştiinţa sau neputinţa compatibilizării propriilor interese naţionale, prin mijloace diplomatice în esenţă, dar şi militare, cu obiectivele granzilor. Însă nici hazardul, configurat de contextul internaţional, nu poate fi ignorat din asemenea ecuaţie, iar „cazul” românesc se constituie într-un sugestiv şi convingător reper în acest sens. Spre exemplificare, observam, mai întâi, că statul naţional român modern a luat naştere la mijlocul veacului al XIX-lea, ca urmare a strădaniilor desfăşurate pe parcursul mai multor generaţii, strălucind prin cea paşoptist-unionistă, dar pe fundalul crizei orientale şi al războiului Crimeii (1853-1856), care, prin jocul schimbător al intereselor dintre puterile europene, devenite garante pentru Principate, au înlesnit, dacă nu şi asigurat, materializarea unui ideal naţional, unirea, ce putea fi – în lipsa convulsiilor externe – încă multă vreme amânat. Al doilea obiectiv politic major al statului român modern, neatârnarea, a fost atins nu ca urmare imediată a eforturilor diplomatice desfăşurate cu vigoare, pricepere şi consistenţă mereu sporită atât înainte, cât şi după Unirea Principatelor, ci pe fondul izbucnirii şi desfăşurării noii ediţii a crizei orientale (1875-1878), ilustrată prin războiul ruso-turc – cu participare românească – încheiat prin tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin în 1878. Pentru România, atât cedarea sudului Basarabiei, cât şi recompensa teritorială primită la schimb, Dobrogea, acţiuni ce au însoţit epilogul războiului, s-au efectuat în pofida protestelor (oficiale) vehemente ale părţii considerată vătămată, în primul caz, dar şi privilegiată, în cel de al doilea, chiar dacă încorporarea provinciei dintre Dunăre şi Mare semnifica şi primul pas pe calea desăvârşirii unităţii naţionale. Iar proclamarea independenţei de stat a României, la 9 mai 1877, putea rămâne un act politic intern, lipsit de efectele sale fireşti în plan internaţional, fără recunoaşterea (fie şi condiţionată a) neatârnării sale de către conclavul diplomatic berlinez. În sfârşit, al treilea mare obiectiv românesc, configurat în acelaşi „secol al naţionalităţilor”, dar temeinic cristalizat şi propovăduit la începutul celui următor, desăvârşirea unităţii naţionale, s-a materializat în împrejurările binecunoscute astăzi – după mai bine de un veac de la consumarea evenimentelor – circumscrise Marelui Război. Ştim bine că atât în perioada premergătoare conflagraţiei, cât şi în vremea neutralităţii, cu atât mai mult după decizia înregimentării alături de puterile Antantei, clasa politică românească şi factorii decizionali au optat pentru soluţia dătătoare de speranţe în direcţia aducerii la matcă a românilor din cuprinsul Imperiului Austro-Ungar, dar nu şi a confraţilor basarabeni! Schimbarea de macaz în politica externă românească către sfârşitul secolului XIX, prin abandonul Triplei Alianţe, urmat de orientarea către puterile Antantei, incluzând alianţa cu Rusia, excludea din start orice iluzie, ori speranţă, în această direcţie, chiar dacă voci singulare din interior (precum Constantin Stere ori N. Basilescu), sau din afară (fostul ambasador american la Bucureşti, Horace Knowless) apreciau ca posibil un astfel de epilog, anticipând, probabil, victoria Triplei Alianţe, cu abandonul firesc al visului transilvan. Or, în chip paradoxal, faţă de grelele încercări prin care a trecut ţara în vremea războiului, culminând cu înrobitoarele condiţii impuse României prin pacea separată de la BufteaBucureşti, finalul acestuia s-a dovedit apoteotic pentru românii înstrăinaţi, deopotrivă, în teritoriile stăpânite anterior de foştii adversari sau aliaţi, sfidând, parcă, cele mai optimiste proiecte, năzuinţe sau aşteptări ale autorităţilor politice de la Bucureşti. Logica elementară nu îngăduia, la începutul anului 1918, anticiparea dublului câştig teritorial (şi naţional) spre vest, ca şi spre est. Şi totuşi, fără a-i ignora contribuţia şi sacrificiile din vremea războiului, prin concursul fast al împrejurărilor, parafat ulterior de marile puteri ale vremii, micul Regat de la Dunărea de Jos – apreciat îndeobşte ca stat de rang secund la începutul conflagraţiei – a putut deveni România Mare din finalul aceluiaşi an.
− În războiul ruso-turc din 1877-1878, Domnule Profesor, ni s-a solicitat ajutorul, iar Carol I nu a stat pe gânduri şi a intervenit. Solicitarea a fost făcută prin intermediul unei telegrame, expusă astăzi la Bucureşti, în incita Arhivelor Naţionale. De ce vorbim atât de puţin despre eroismul armatei noastre? De ce unii nu vor să recunoască faptul că, la un moment dat, au primit ajutor? De ce această telegramă, mai târziu, după anul 1945, s-a dorit a fi distrusă?
− Deşi există o foarte bogată şi diversificată literatură istorică consacrată războiului, pe care noi, românii, îl numim de independenţă, dar pe care istoriografia generală îl identifică, deplin motivat, rusoturc, au rămas suficiente spaţii albe în explicarea unor aspecte, acţiuni, stări de spirit sau conduite, circumscrise evenimentelor din acei ani, de către analiştii profesionişti, fie aceştia istorici sau diplomaţi, politologi sau jurişti, militari ori civili, generatoare de tot atâtea controverse, dezacorduri şi nuanţe, menite, parcă, a descumpăni pe cititorul mai puţin avizat. Între chestiunile ce reclamă un spor de atenţie şi de limpezime analitică pe marginea evenimentelor politico-diplomatice care au prefaţat operaţiunile militare din Balcani în anii 1877-1878, se înscriu, evident, obiectivele majore ale viitorilor cobeligeranţi, i-am numit pe români, raportate, firesc, năzuinţelor imperiale ale Rusiei ţariste, spre deplina înţelegere nu doar a circumstanţelor şi a condiţiilor cooperării ruso-române pe teatrele de luptă, ci şi a consecinţelor în plan naţional, zonal şi continental. Fără a detalia momente, aspecte, atitudini, iniţiative sau acţiuni focalizate pe direcţiile deja enunţate, asupra cărora am stăruit în cuprinsul mai multor studii analitice, precum şi într-un volum de sinteză (Lumea românească şi Balcanii în reportajele corespondenţilor americani de război, 1877-1878) publicat la Junimea, în anul 2005, voi rezuma doar câteva dintre concluziile desprinse, cuprinzând, sper, răspunsurile punctuale la întrebările dumneavoastră. În ipostaza de mare putere europeană, păgubită în urma războiului Crimeii, era absolut firesc pentru Rusia să urmărească, în împrejurările politice deschise de noua etapă a crizei orientale, a-şi redobândi vechile posesiuni pierdute în 1856, care-I blocaseră accesul la gurile Dunării, respectiv, cele trei judeţe sud-basarabene: Cahul, Bolgrad şi Ismail. Evoluţia raporturilor internaţionale după 1871, ilustrată şi prin cunoscuta alianţă a celor trei împăraţi din 1873 (Rusia, Austro-Ungaria şi Germania), sau prin înţelegerea secretă ruso-austriacă de la Reichstadt (1876), consacrând primatul forţei în detrimentul dreptului, asigura Imperiului ţarist cadrul optim pentru materializarea obiectivului strategic. De acest lucru, atât media (în speţă, „Românul”), cât şi diplomaţia românească erau deplin conştiente, iar primul ministru Ion C. Brătianu avusese chiar prilejul de a se convinge personal în privinţa deciziei gazdelor, după întrevederea de la Livadia (august, 1876) cu ţarul Alexandru II şi cu cancelarul A.M. Gorceakov. În plus, conflictul iminent cu Imperiul Otoman transforma România în zonă de trecere a armatelor ţariste spre Balcani, motiv de îngrijorare pentru autorităţile de la Bucureşti, care au încercat din răsputeri să prevină ambele primejdii: pierderea judeţelor sud-basarabene (deşi li se avansase ideea schimbului teritorial cu Dobrogea) şi violarea teritorială, după declanşarea operaţiunilor militare. Cum toate eforturile diplomatice româneşti vizând câştigarea puterilor occidentale, încă garante, de partea unei râvnite şi necesare neutralităţi a ţării în acel conflict au eşuat şi cum ideea potenţialului schimb teritorial era respinsă principial de guvern şi domnitor, s-a ajuns, finalmente, la semnarea acelei Convenţii bilaterale româno-ruse din 4/16 aprilie 1877, act politic heteroclit lipsit de valoare practică, acceptat de imperiali doar pentru a menaja orgoliile partenerilor; de altfel, acea convenţie, semnată din partea rusă doar de consulul D. Stuart, nicidecum de cancelar, ori măcar de un ambasador, „garantând” integritatea teritorială a României, n-a mai apucat să fie validată de Duma de Stat a Rusiei, nici de Parlamentul de la Bucureşti, pentru că armata ţaristă a şi pătruns în ţară, mărşăluind către Dunăre, în pofida perplexităţii şi a protestelor oficiale ale oficialităţilor române, rămase fără rezultat. Cum ideea cooperării trupelor române cu cele ruse fusese respinsă din start de Înaltul Comandament al armatei ţariste, situaţia critică în care s-a aflat aceasta pe frontul balcanic, în vara lui 1877, ar fi constituit un bun prilej, pentru guvernul Brătianu, de negociere profitabilă a sprijinului militar solicitat, în regim de urgenţă, de marele duce Nicolae şi acordat, cu prea mare grabă, de România. Flatat, pe semne, de oferta ce i-a fost făcută, în cadrul întâlnirii de la Gorni-Studen, de către ţarul Alexandru II, de a i se încredinţa comanda tuturor forţelor militare concentrate la Plevna, Carol I n-a forţat şansa de a obţine avantaje politice pentru ţară, în perspectiva negocierilor de pace. În plus, n-a pretins încheierea unui document oficial, a unei convenţii militare scrise, mulţumindu-se doar cu un formal „gentleman’s agreement”, lipsit de elementarul suport juridic. Decizia asumării conducerii operaţiunilor ofensive ruso-române la Plevna, întemeiată nu pe experienţa necesară în arta războiului, ci doar pe calcule înguste şi pe orgolii, s-a dovedit profund greşită, generând serioase rezerve sau nelinişti chiar în rândul colaboratorilor apropiaţi, care, spre lauda lor, nu au dezavuat viciul de „procedură” şi au acceptat, respectat şi susţinut termenii acelei înţelegeri ad-hoc. În plus, Carol I şi-a făcut iluzii disproporţionate, atunci, în legătură cu statutul României la viitoarele negocieri de pace. Ce a urmat se ştie: amintita lipsă de experienţă l-a determinat să opteze pentru soluţia contraindicată a asaltului la Plevna, soldată cu respingerea atacurilor şi cu pierderea miilor de vieţi omeneşti; a trebuit să fie rechemat de urgenţă bătrânul strateg de la Sevastopol, din timpul războiului Crimeii, generalul Eduard Totleben, care, aplicând tactica asediului, a izbutit să cucerească Plevna şi să încline balanţa victoriei finale în favoarea aliaţilor. Şi chiar dacă, după căderea Plevnei, trupele române – care-şi dovediseră vitejia, dăruirea şi spiritul de jertfă, cu asupra de măsură, în asaltul redutelor turceşti – au continuat să execute misiuni de luptă pe direcţii secundare ale frontului balcanic, la încheierea armistiţiului şi, apoi, la negocierile de pace, autorităţile politico-diplomatice româneşti nu au avut reprezentanţi. Ceea ce era şi de aşteptat, de vreme ce războiul a fost şi a rămas în analele istoriei ca un conflict militar între cele două Împărăţii: Rusia şi Turcia. Interesele româneşti, ca de altfel şi ale popoarelor balcanice antrenate în conflict, au fost „apărate”, aşa cum anunţaseră, în ajun, învingătorii, desigur, în limitele îngăduite de statutul imperial, implicit de promovarea propriilor obiective politicostrategice. Nemulţumirile, protestele şi cererile punctuale prilejuite de cele două momente ale epilogului războiului, culminând cu admirabila prestaţie diplomatică a lui M. Kogălniceanu în timpul şi cadrul „conclavului” berlinez (1/13 iulie 1878), acutizând raporturile bilaterale între foştii aliaţi, nu au modificat optica iniţială a învingătorului, rămânând soluţia nuanţată şi validată de foştii garanţi europeni, după ce interesele fiecăruia fuseseră satisfăcute. Iar dacă Imperiului ţarist i se va reproşa mereu şi justificat, din partea română, raptul teritorial săvârşit, în dauna Moldovei, în 1812 şi, apoi, în dauna României, în 1878, în schimb, nu i se va recunoaşte nicicând contribuţia efectivă în dobândirea de către statul român a Dobrogei, act istoric şi politic deopotrivă, atribuit în exclusivitate Europei; exact aceleiaşi Europe care validase pretenţia Rusiei asupra sudului Basarabiei, la Congresul de la Berlin, după ce tot ea o „văduvise” de acelaşi teritoriu cu 22 de ani în urmă. La 15 septembrie 1878, corpurile legiuitoare de la Bucureşti luau act de verdictul Congresului de la Berlin, care hotărâse, încă de la începutul lunii iulie, ca, pe lângă recunoaşterea condiţionată a independenţei naţionale a României, Delta Dunării cu insula Şerpilor şi Dobrogea, de la Rasova la Silistra şi la sud de Mangalia, să intre în componenţa, statului român, deposedat de cele trei judeţe sud-basarabene: Cahul, Bolgrad şi Ismail. Momentul istoric, recuperator şi păgubitor, din perspective preferate de comentatorii evenimentelor politico-diplomatice şi militare asociate, a semnificat cu certitudine primul pas pe calea întregirii naţionale, desăvârşită la 1918.
− După toate aceste perioade zbuciumate, ajungem la un moment crucial pentru suflarea românească, Marea Unire de la 1918. Pentru cititorii noştri, vă rugăm să ne prezentaţi documentele, prea puţin cunoscute (prea puţin promovate), care au stat la baza certificării statului modern român.
− Fiind vorba de un moment cardinal al istoriei naţionale, consumat în împrejurările convulsive ale primei conflagraţii mondiale, despre care s-au scris, poate, tone de cărţi de către autori aparţinând multor profesii şi generaţii, nemailuând în calcul studiile analitice, publicaţiile periodice şi neperiodice, comentariile, notele şi documentele risipite în cuprinsul acestora de-a lungul timpului, presa cotidiană sau ocazională şi, desigur, sub ochii noştri, internetul, nu m-aş hazarda să mă pronunţ că un document sau altul – dintre cele considerate fundamentale, desigur – este puţin, sau mai puţin, cunoscut cititorului ispitit de istorie şi de cunoaşterea trecutului, în ansamblu. Asta nu înseamnă că toţi, ori măcar o parte, ştim totul, pentru că istoria a fost, este şi va rămâne o ştiinţă dinamică, adică un domeniu de necuprins chiar şi pentru profesionişti. Nu întâmplător, un clasic al istoriografiei româneşti, luând ca exemplu ilustrativ pe cel supranumit „arhitect” al României moderne, afirma, deplin îndreptăţit, că „noutatea oamenilor mari nu se mântuie niciodată. Ceilalţi sunt o picătură, ei un izvor”. Un izvor, pentru că fiecare generaţie are propria-i percepţie asupra trecutului mai îndepărtat, ori mai apropiat. Dar, nu doar oamenii mari, incluzând atitudinile, ţelurile, moravurile şi faptele lor, perpetuează interesul şi demersul istoric, ci şi cadrul sau împrejurările în care se manifestă, cu atât mai mult în vremea evenimentelor de largă rezonanţă naţională şi internaţională. Despre Marea Unire, nu doar ca act istoric sau ca eveniment politic, ci ca proces încheiat prin desăvârşirea unităţii naţionale româneşti la 1 decembrie 1918, există, aşadar, o imensă bibliografie, din care nu lipsesc colecţiile de izvoare documentare apărute, deopotrivă, în perioada interbelică şi postbelică, până la zi, cu limitele impuse de cenzura comunistă în etapa „democraţiei populare”. Dar şi acele limite, neutralizate prin accesul celor interesaţi la sursele externe de informare, s-au cantonat, îndeobşte, pe problematica basarabeană sau bucovineană, cu statut de teme tabù în aceeaşi etapă, dispărând definitiv pentru istorici după 1989. Încât, astăzi, dacă ne raportăm la momentul istoric al cărui jubileu de un secol tocmai l-am depăşit cu mult prea puţin fast decât ar fi meritat, putem afirma că recolta istoriografică românească şi străină se întemeiază pe cunoaşterea actelor şi documentelor fundamentale prin care a luat naştere România Mare şi că nelipsitele sau falsele controverse ce i se circumscriu sunt reductibile la nuanţe şi la interpretări. Pentru cele dintâi provincii româneşti reunite la Patria-mamă, Basarabia şi, respectiv, Bucovina, istoriografia românească, văduvită în vremea parantezei comuniste de contribuţii mai substanţiale din motive lesne de înţeles, a recuperat cu sporită consistenţă în deceniile postdecembriste, graţie eforturilor individuale, dar şi unor iniţiative de colaborare transfrontalieră ale istoricilor români din Chişinău, Cernăuţi, Iaşi, Bucureşti, Suceava, Cluj-Napoca, Târgovişte ş.a., încât, astăzi, putem afirma că, prin strădania restitutivă comună, istoriografia se îmbogăţeşte mereu pe seama sporului documentar, a extensiei de orizont epistemic şi, nu în ultimul rând, a primenirii metodologice. Am lăsat la urmă Transilvania, pentru că trecutul acestei vetre a românismului, incluzând momentul apoteotic al Marii Uniri, a stat mereu în atenţia istoricilor clujeni, care au adunat şi publicat de-a lungul anilor o întreagă suită de colecţii şi volume de documente, de studii monografice sau tematice, articole şi note ştiinţifice consacrate luptei pentru emancipare socială şi naţională a românilor ardeleni. Desigur, şi în acest caz, ca şi în precedentele, cercetătorul de profesie, recte istoricul, sfidând primejdia discursului monoton şi repetitiv generată, uneori, de asemănarea situaţiilor ori tipologiilor aferente, caută mereu surse alternative de informaţii documentare, fiind convins că poate descoperi adevăruri şi sensuri noi, ori măcar nuanţe observaţiilor anterioare, fără sacrificarea elementelor de continuitate şi permanenţă. Iar în acest travaliu, orice informaţie, orice document, oricât de lipsit de importanţă, în aparenţă, nu poate fi ignorat de analist. O menţiune specială aş face, totuşi, în final, pentru documentele cartografice aferente fiecărei provincii istorice, ilustrând mobilitatea fruntariilor pe etape – în raport direct cu statutul lor politic, juridic şi etnic – şi înlesnind astfel percepţia superioară, de către cititorul mai puţin avizat, a semnificaţiei şi consecinţelor desăvârşirii unităţii naţionale româneşti la 1918.
− În anul 2018, în „Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei”, prestigioasă publicaţie ştiinţifică, aţi publicat studiul „Centenarul Marii Uniri (1918-2018). File de epopee”. Am constatat că aţi cercetat arhive din întreaga lume şi aţi prezentat documente inedite în ceea ce priveşte înfăptuirea unirii teritoriilor locuite de români. Conturaţi-ne, succint, o imagine a României şi a „Marelui Război”, cu accent pe recuperarea Basarabiei, Unirea Bucovinei cu Patria-mamă şi Unirea Transilvaniei cu România.
− În momentul declanşării Marelui Război, cum a mai fost definită prima conflagraţie mondială, România era, în expresia juristului şi universitarului Nicolae Basilescu, singura putere europeană care nu punea în discuţie simple pretenţii teritoriale, ci drepturi istorice întemeiate pe evidenţe. Invocând principiul libertăţii popoarelor, apelat cu predilecţie de statele antantiste, către care se îndreptau cvasitotalitar simpatiile româneşti în ajun, el se dovedea printre puţinii oameni politici şi de spirit din ţară pătrunşi de necesitatea aplicării celebrului principiu al Codului Justinian, Restitutio in integrum, spre a legitima astfel drepturile sacre ale statului român asupra tuturor provinciilor înstrăinate. Pentru că, este ştiut, la 4/17 august 1916, primul-ministru român Ion I.C. Brătianu şi miniştrii Franţei, Angliei, Rusiei şi Italiei la Bucureşti semnau, după anevoioase negocieri, Tratatul de alianţă şi Convenţia militară privind intrarea României în război alături de Antanta şi recunoaşterea dreptului statului român de a reuni la Patria-mamă toate provinciile româneşti din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare, nu şi pe cea de dincolo de Prut, rămasă sub stăpânirea… aliatului ţarist! Pe temeiul acelor documente, ratificate de Consiliul de Coroană, întrunit la Cotroceni în ziua de 14/27 august acelaşi an, au fost reglementate şi urgentate condiţiile participării României în război. Declanşată într-un moment neprielnic militar pentru armata română, dar extrem de oportun pentru aliaţi, operaţiunea ofensivă din Transilvania, din noaptea de 14 spre 15 august 1916, în pofida eroismului şi a spiritului de jertfă dovedit de ostaşi şi a solidarizării cofraterne a localnicilor, a trebuit să fie foarte curând oprită, pentru a încerca organizarea rezistenţei pe fronturile nou deschise de forţele inamice în Dobrogea şi Muntenia, unde acestea dispuneau de o covârşitoare superioritate numerică şi tehnică. Din motive binecunoscute şi anume: nerespectarea angajamentelor asumate de aliaţi de a declanşa concomitent operaţiunile ofensive pe fronturile din Galiţia (generalul Brussilov) şi Salonic (gen. M. Sarrail), dotarea tehnică necorespunzătoare, insuficienta pregătire a rezerviştilor, greşelile de comandament ş.a., până la sfârşitul anului, România a pierdut aproximativ 2/3 din suprafaţa ţării şi acelaşi procent din efectivul combatant. Acest tragic bilanţ al campaniei militare din primele patru-cinci luni ale războiului n-a putut ucide, nici zdruncina speranţa poporului român în victoria cauzei sale naţionale. De la tribuna Parlamentului, în presă, în diferite întruniri publice, personalităţi de frunte ale spiritualităţii şi ale vieţii politice româneşti, au combătut resemnarea şi defetismul, au îmbărbătat opinia publică, menţinându-i trează încrederea în izbândă. În acel cadru s-a procedat la reorganizarea armatei române, la refacerea efectivelor, completarea armamentului şi echipamentului şi o instruire corespunzătoare, sub directa coordonare a Misiunii militare franceze condusă de generalul Henry M. Berthelot. Reintrarea în luptă a trupelor astfel refăcute a avut loc în prima decadă a lunii iulie 1917, când bravii ostaşi ai armatei române au înscris acea pagină de epopee pe care tradiţia a preluat-o sub numele de „triunghiul eroic MărăştiMărăşeşti-Oituz”. Elogiindu-le spiritul de jertfă, Marele Cartier general reafirma încrederea fermă în înfăptuirea idealului naţional: „Vom avea Ardealul, vom avea Bucovina, vom avea Banatul. Vom fi încă o dată România de sub Mihai Viteazul şi slava ţării va străluci de-a pururi”. Temeinicia încrederii în realizarea acelui obiectiv, pe când războiul şi suferinţele erau încă departe de a se fi încheiat, izvora nu doar din legitimitatea istorică a cauzei apărate, ci şi din prefacerea sufletească a soldatului-ţăran după victoriile din acea vară. Dar, împrejurările politico-militare de la sfârşitul anului 1917 şi începutul celui următor aveau să complice datele problemei, pentru aliaţi, în general şi pentru România, în special. Izbucnită la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, revoluţia bolşevică de la Petrograd a îngăduit noului regim să adopte, între altele, celebrul Decret asupra păcii, document în virtutea căruia Rusia a încheiat, în scurt timp, la Brest-Litovsk, pacea separată cu Germania, lăsând astfel România descoperită în faţa armatelor inamice. În acele împrejurări critice, Consiliul de Coroană, întrunit la Iaşi, la finele lui noiembrie, a hotărât, după dezbateri aprinse, iniţierea tratativelor de armistiţiu, la Focşani, urmate de încheierea păcii de la Bucureşti, în primăvara anului 1918. Condiţiile înrobitoare impuse României prin acel dictate, sau „pace punică”, ştirbeau grav suveranitatea de stat, raţiune pentru care regele Ferdinand a refuzat să sancţioneze tratatul, deşi Parlamentul nou ales îl ratificase, iar reprezentanţii puterilor antantiste, acreditaţi la Iaşi, i-au apreciat clauzele ca „nule şi neavenite”. Ajuns a fi confruntat cu primejdia destrămării, statul român a primit o infuzie de energie şi speranţă de la fiii săi basarabeni, uitaţi până atunci din raţiuni… strategice. Angajaţi într-un admirabil efort emancipativ, pe fondul convulsiv al revoluţiei bolşevice din Rusia, Congresul ostaşilor moldoveni de la Chişinău, reunind circa 800 de delegaţi, reprezentând aproape 250.000 de ostaşi (majoritatea ţărani) de pe toate fronturile, a proclamat, în octombrie 1917, autonomia teritorială şi politică a Basarabiei şi a hotărât convocarea Sfatului Ţării, ca reprezentanţă naţională, care să imprime acelei autonomii pecetea legitimităţii. La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească şi pe Ion Inculeţ preşedinte al ei, puterea executivă fiind încredinţată unui Consiliu sau Sfat al Directorilor, avându-l în frunte pe Pantelimon Erhan. Cum după semnarea armistiţiului ruso-german de la BrestLitovsk, armata rusă inundase în retragere Basarabia, comiţând tot felul de abuzuri, jafuri şi asasinate, Consiliul Directorilor a cerut, la 8 decembrie, prin mijlocirea unei delegaţii trimisă la Iaşi, sprijinul guvernului român şi al reprezentanţilor Antantei, dublat de concursul militar, pentru stăvilirea anarhiei bolşevice din ţară. În situaţia critică în care se afla, guvernul român, prezidat de Ionel Brătianu, a dispus, cu oarecare întârziere, trimiterea unei divizii peste Prut, sub comanda generalului Broşteanu, care, în ziua de 13 ianuarie 1918, restabilea calmul şi încrederea în zonă, fiind întâmpinat la Chişinău cu toate onorurile şi entuziasmul localnicilor. Dar, în aceeaşi zi, guvernul provizoriu bolşevic de la Petrograd a hotărât, în replică la acţiunea militară românească, ruperea relaţiilor diplomatice cu România, arestarea reprezentanţilor ei acreditaţi în Rusia şi sechestrarea întregului tezaur depus spre păstrare în depozitele Kremlinului. La 24 ianuarie, Sfatul Ţării a adoptat Declaraţia de independenţă, document prin care semnatarii consfinţeau că, „începând cu ziua de astăzi (…) nu ne mai socotim ca până acum: ardeleni, basarabeni, bucovineni ş.a. m.d. şi nu ne mai socotim numai ca fiii aceluiaşi popor, ci ca cetăţenii aceluiaşi stat unitar românesc, ca cetăţeni ai României nouă a tuturor românilor, cu aceleaşi datorii de fiecare parte a ei şi cu aceleaşi drepturi”. După proclamarea independenţei, convingerea celor mai mulţi dintre patrioţii moldoveni era că noua formulă statală constituia doar un expedient vremelnic, nu şi soluţia definitivă a chestiunii basarabene. Văzută şi înţeleasă din start de către elita intelectuală, sprijinită constant de cărturarii români din Regat, Ardeal şi Bucovina, soluţia logică era unirea Basarabiei cu vechea Moldovă, din trupul căreia fusese desprinsă cu peste 100 de ani în urmă. Parcurgând, apoi, etapele preparatorii ale acestei recuperări istorice, petrecute concomitent, pe de o parte, cu presiunile Radei ucrainene asupra Basarabiei şi, pe de alta, cu negocierile acelei oneroase păci (din fericire, vremelnice) de la Buftea-Bucureşti, întâlnirile şi dezbaterile fruntaşilor moldoveni de peste Prut cu guvernanţii şi cărturarii români, la Iaşi, i-au prilejuit marelui savant N. Iorga sugestiva observaţie inclusă în cuvântul de întâmpinare: „Aţi venit la o mare durere a noastră şi ne-aţi adus o mare mângâiere.” Pentru că hotărârea solemnă adoptată de Sfatul Ţării, la Chişinău, în ziua de 27 martie/9 aprilie 1918, consfinţea că Basarabia, „de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu mama sa, România”. Se repara astfel o mare injustiţie, ce dăinuia de peste un secol şi se înfăptuia un pas la fel de mare pe calea împlinirii supremului ideal naţional: reunirea românilor la matcă. Următorul pas l-au făcut românii din Bucovina, acolo unde autorităţile imperiale habsburgice, îngrijorate de intensificarea mişcării naţionale îndeosebi prin cultură, au impus, după izbucnirea războiului, regimul unei crunte dictaturi militare. Furia austriacă împotriva românilor – chiar dacă numeroşi tineri aparţinând acestei etnii fuseseră înrolaţi în armata austro-ungară – era sporită de faptul că nu puţini intelectuali bucovineni, profesori, învăţători, preoţi, magistraţi, studenţi şi chiar ţărani îşi părăsiseră vetrele şi plecaseră în Regatul liber, unde au găsit teren fertil pentru propagarea, prin scris ori numai prin viu grai, a unităţii naţionale şi a eliberării Bucovinei de sub ocupaţia străină. În plus, ostaşii români din armata austro-ungară, căzuţi prizonieri pe frontul rusesc, începuseră să se organizeze în vederea sprijinirii luptei pentru unitate naţională. Apelul ferm subscris de ei la Darniţa (lângă Kiev), în ziua de 13/26 aprilie 1917, a fost urmat de constituirea primului detaşament de voluntari bucovineni şi transilvăneni, în număr de 1500 de oameni, care a ajuns la Iaşi, la 26 mai/8 iunie, unde i s-a rezervat o primire entuziastă. Şi chiar dacă întregul context militar şi politic era extrem de primejdios pentru provincia bucovineană, intrată în varii proiecte fanteziste de reorganizare, sau „amanetată” Ucrainei de ministrul austriac de externe, deputaţii români din parlamentul de la Viena s-au organizat într-un Club, în frunte cu Constantin Isopescu-Grecul, afirmând răspicat necesitatea soluţionării chestiunii bucovinene în comun cu cea a românilor transilvăneni. Acel Club al parlamentarilor români din Viena s-a transformat, apoi, în Consiliul Naţional Român, decis a începe preparativele pentru „a uni într-un teritoriu naţional toate provinciile româneşti din Austria şi Ungaria”, comunicând Parlamentului vienez voinţa compatrioţilor ca „Bucovina să fie restituită patriei”. Ulterior, acelaşi organism, la iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi a lui Iancu Flondor, a convocat la Cernăuţi o adunare a reprezentanţilor poporului român din Bucovina, în ziua de 14/27 octombrie 1918 Desfăşurată într-o atmosferă solemnă şi proclamându-se Constituantă, Adunarea a hotărât „unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti, într-un stat naţional independent şi va purcede, în acest scop, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”. Totodată, a fost ales un Consiliu Naţional lărgit, în frunte cu Iancu Flondor, investit cu responsabilitatea guvernării Bucovinei. Respingând ferm încercările secesioniste, Moţiunea de unire prezentată de Flondor, exprimând disponibilitatea convieţuirii în bună înţelegere cu aparţinătorii altor etnii, a fost votată în unanimitate. După adoptarea documentului, Consiliul Naţional a trimis la Iaşi mai multe delegaţii, spre a găsi, împreună cu autorităţile politice româneşti, căile şi mijloacele cele mai potrivite pentru înfăptuirea obiectivului comun, unirea cu patria-mamă. Prezenţa acestora în vechea reşedinţă a domnilor Ţării Moldovei a generat nu doar interes major, ci şi o stare euforică în rândul tuturor localnicilor, reţinută în memorialistica şi presa vremii. Concomitent, I. Flondor a respins propunerea secesionistă a guvernatorului Josef von Ezdorf, comunicându-i că, pentru a apăra drepturile românilor împotriva oricăror încercări de uzurpaţie şi pentru a asigura liniştea în ţară, solicitase guvernului de la Iaşi intervenţia armatei române. Contracarând, apoi, gestul de compromis al lui Aurel Onciu în privinţa viitorului provinciei, autorităţile române au răspuns apelului Consiliului Naţional, trimiţând o divizie de infanterie sub comanda generalului Iacob Zadic, care, la 29 octombrie/11 noiembrie, intra în Cernăuţi, întâmpinată fiind cu entuziasm de populaţia oraşului. În ziua imediat următoare, acelaşi organism adopta Legea fundamentală provizorie asupra ţării Bucovinei, iar ulterior, după vizita şi dezbaterile comune cu autorităţile guvernamentale de la Iaşi, Sextil Puşcariu, Ion Nistor şi alţi câţiva refugiaţi bucovineni, au elaborat, împreună cu Iancu Flondor, planul concret de acţiune pentru materializarea generosului proiect naţional. În ziua de 15/28 noiembrie 1918, în sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, sub preşedinţia acestuia din urmă, s-au desfăşurat lucrările Congresului General al Bucovinei, în cadrul căruia, I. Flondor a prezentat cunoscuta moţiune, consacrând în esenţă următoarele: „…noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României.” Atât delegatul Consiliului Naţional al polonezilor, cât şi cel al germanilor, s-au pronunţat clar pentru unire, fapt ce a asigurat apoi unanimitatea voturilor Congresului pentru adoptarea moţiunii. Congresul a desemnat apoi membrii delegaţiei care avea să prezinte la Iaşi Actul de Unire, primit, nu doar de destinatari, ci şi de întreaga suflare românească, cu un entuziasm şi însufleţire specifice doar marilor victorii obţinute prin grele sacrificii şi jertfe de sânge. Încă un pas hotărât şi ferm pe calea desăvârşirii unităţii naţionale româneşti era astfel înfăptuit. Despre momentul apoteotic al Marii Uniri, cel consumat la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, voi reaminti doar câteva repere cronologice şi factuale, întrucât tema, privilegiată istoriografic chiar şi sub regimul comunist, este mult mai bine cunoscută cititorilor şi iubitorilor de istorie. Pe când ţara încă nu intrase în război, un reprezentant de seamă al Ligii pentru unitate politică a tuturor românilor (fosta Ligă culturală) aflat la Iaşi, N. Filipescu, oferea sieşi răspuns întrebării: „Ce este Regatul român fără Ardeal? O absurditate geopolitică (…) În graniţele actuale suntem o ţară fără viitor (…) De aceea, aţintim către cetatea naturală a Ardealului, către Acropolea românismului”. Ca el gândea întreaga elită politică românească, susţinută cu arma scrisului şi prin viu grai de elita intelectuală, obiectiv suprem ce a însufleţit apoi pe ostaşii şi ofiţerii români pe fronturile de luptă din Transilvania, defileul Jiului şi Oltului, Dobrogea şi Turtucaia, Nămoloasa, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz ş.a. Revoluţia burghezo-democratică din februarie 1917 din Rusia şi implicaţiile ei asupra evoluţiei ulterioare a ostilităţilor pe frontul oriental au condus la o radicalizare a acţiunilor în spatele frontului din ambele tabere. Iar Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia, proclamată de guvernul sovietelor, a contribuit la impulsionarea acţiunilor în direcţia autodeterminării nu doar în Basarabia, ci şi în Bucovina şi Transilvania. De mare însemnătate şi cu implicaţii profunde asupra evoluţiei evenimentelor politice la scară generală s-a dovedit a fi declaraţia, în 14 puncte, a preşedintelui american Woodrow Wilson, din 8/21 ianuarie 1918, document în cuprinsul căruia organizarea lumii postbelice era condiţionată, între altele, şi de necesitatea unei dezvoltări autonome a popoarelor asuprite din Austro-Ungaria. Modificarea politicii SUA în raport cu Viena şi adoptarea, la 24 iunie 1918, a Memorandului asupra politicii Statelor Unite faţă de naţionalităţile din cadrul Imperiului austro-ungar, document care recunoştea, de astă dată, necesitatea abolirii monarhiei dualiste, a favorizat lupta naţională a românilor. Sub raport organizatoric, un rol important a revenit membrilor emigraţiei române în Apus, care, la sfârşitul lui august 1918, întruniţi la Paris, au hotărât organizarea Consiliului Naţional Român (provizoriu), cu misiunea de a apăra interesele majore ale ţării, pe lângă guvernele aliate. Peste puţin timp, acel organism s-a transformat Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, având ca preşedinte pe Take Ionescu, iar ca vicepreşedinţi pe Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Jean Th. Florescu şi dr. Constantin Angelescu. Recunoscut oficial şi succesiv de cabinetele politice ale puterilor Antantei, Consiliul a desfăşurat o susţinută activitate în profitul cauzei naţionale, menţinând o strânsă şi permanentă legătură cu fruntaşii mişcării de eliberare a românilor din Bucovina şi Transilvania, combătând, totodată, încercările disperate de federalizare ale Imperiului austro-ungar, ori de conservare a aşa-numitei „Ungaria Mare”. La 29 septembrie/12 octombrie, Comitetul executiv al Partidului Naţional Român (PNR), întrunit la Oradea, în deplin acord cu Partidul Social Democrat (PSD), a adoptat o Declaraţie, prin care era proclamată independenţa naţiunii române din cadrul Imperiului bicefal. Cu acelaşi prilej, a fost ales un comitet de acţiune, ce-şi avea sediul la Arad, în componenţa căruia intrau: Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, Teodor Mihali ş.a. Declaraţia, marcând intrarea mişcării de eliberare naţională în faza sa decisivă, a stat la baza tuturor acţiunilor întreprinse de românii din Transilvania până la Adunarea istorică de la Alba Iulia. La 17/30 octombrie 1918 s-a constituit la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central (CNRC), în care au intrat şase reprezentanţi ai PNR şi şase ai PSD, sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop. Noul organism de conducere şi-a asumat deîndată sarcina de unic for decizional într-o problematică complexă: organizarea administraţiei cvasiinexistentă în urma alungării primarilor, pretorilor, notarilor şi jandarmilor maghiari, soluţionarea statutului militarilor români aflaţi în varii regiuni ale Imperiului, încetarea tulburărilor şi liniştirea spiritelor în focarele unde izbucniseră violenţe etc. Iar imediat după reintrarea armatei române în acţiune, alături de statele Antantei, la 27 octombrie/9 noiembrie 1918, CNRC a remis guvernului maghiar de la Budapesta o Notă ultimativă, cerându-i să predea guvernarea teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească, în virtutea dreptului la autodeterminare şi în scopul apărării ordinii publice. Cum tratativele între delegaţii români şi reprezentanţii Consiliului Naţional Maghiar şi ai guvernului de la Budapesta au eşuat, contactele cu capitala de război a României, Iaşii, s-au intensificat, iar soluţia proclamării imediate a unirii cu Regatul devenise iminentă. Spre a face cunoscut opiniei publice mondiale voinţa nestrămutată a românilor, la 5/18 noiembrie Marele Sfat Naţional din Transilvania şi Ungaria (denumire luată în răstimp de Consiliul Naţional Român), a adresat un manifest Către popoarele lumii, în cuprinsul căruia era afirmat şi legitimat dreptul populaţiei româneşti de a înfiinţa, pe teritoriul locuit, propriul stat liber şi independent. Concomitent, a fost publicat textul pentru convocarea Marii Adunări Naţionale a românilor şi Regulamentul pentru alegerea deputaţilor. Convocarea Adunării, pentru ziua de duminică, 18 noiembrie/1 decembrie 1918, s-a făcut cu zece zile înainte, prin mijlocirea presei, deşi n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice, cum preciza unul dintre participanţi, Lucian Blaga: „Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani.” În ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, pe „Câmpul lui Horea” din Alba Iulia, oraş cu o populaţie de 10.000 de suflete, s-au adunat peste 100.000 de români din toate ţinuturile transilvane, bănăţene, bihorene, maramureşene şi ungurene, spre a susţine, prin prezenţa lor, voinţa liber exprimată a celor 1228 de delegaţi împuterniciţi a-i reprezenta în sala mare a Cazinoului, unde fuseseră invitaţi şi reprezentanţii provinciilor istorice deja unite cu Regatul român, Basarabia şi Bucovina. După cuvântul de deschidere rostit de Ştefan Cicio Pop şi desemnarea ca preşedinte a lui Gheorghe Pop de Băseşti, discursul solemn a aparţinut lui Vasile Goldiş, care, în final, a supus aprobării cunoscutul document istoric: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.” Teritoriilor respective li se rezerva autonomia provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe bază de vot universal. Totodată, Adunarea saluta eliberarea naţiunilor subjugate din monarhia austroungară şi se înclina cu smerenie în memoria românilor care îşi dăduseră viaţa pentru înfăptuirea idealului naţional. După acele cuvântări, Gh. Pop de Băseşti a supus spre aprobare textul rezoluţiei pentru unire, document ce a fost adoptat în unanimitate. Se înfăptuia astfel Unirea cea Mare, act care a concentrat eforturile, speranţele, dar şi sacrificiile a zeci de generaţii. Făcând elogiul poporului român de pretutindeni, Nicolae Iorga aprecia că actul săvârşit la Alba Iulia n-a fost „un act politic ieşit dintr-o chibzuire rece, după cum nici războiul nostru, al celor de aici, n-a fost rezultatul unui calcul îngust. A vorbit atunci voia elementară a veacurilor de avânt zdrobit şi de speranţe împiedicate”. În ziua imediat următoare, a fost ales Marele Sfat Naţional, al cărui preşedinte a fost desemnat Gh. Pop de Băseşti. Iar la propunerea lui Alexandru Vaida-Voevod, a fost aprobată componenţa unui guvern provizoriu, sub titulatura de Consiliu Dirigent, sub preşedinţia lui Iuliu Maniu, menit a gestiona treburile administrative până la deplina integrare a noilor teritorii la Regatul Român. În istoria naţională, Unirea cea Mare nu poate fi şi nu trebuie apreciată doar prin modificarea dimensiunilor teritoriale ale ţării; ea a făcut necesare, a determinat şi impus transformări adânci, de structură, în acord cu stadiul specific de dezvoltare a societăţii româneşti în fiecare dintre provinciile istorice, dar şi în raport cu noua situaţie internaţională, cu nevoia de omogenizare administrativă şi socială, de democratizare a vieţii politice, creând condiţii pentru dezvoltarea forţelor de producţie în cuprinsul pieţei naţionale unice. Din păcate, România Mare sau dodoloaţă, în fericita expresie a unui copil din Lancrăm, n-a rezistat ca entitate atât cât au dorit şi au promis făptuitorii, adică o veşnicie, ci doar 22 de ani; pentru că, în fatidicul an 1940, pierderile teritoriale înregistrate, cumulate cu degringolada politică generată de cea de a doua conflagraţie mondială, au impus ţării – odată cu dramatica restrângere a fruntariilor – un cu totul alt regim decât cel visat de vrednicii noştri înaintaşi. Mai trist este faptul că astăzi, după mai bine de un secol de la Marea Unire şi după trei decenii de pretinsă democraţie, autorităţile politice centrale se jenează, parcă, a aminti de tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, act care a consfinţit, la nivel juridic internaţional, ceea ce românii din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş au hotărât, în ziua de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia: unirea cu Patria-mamă. Este şi acesta un reper de conduită morală şi politică pentru o altă generaţie, ce va fi supusă, indubitabil, judecăţii timpului şi istoriei.
− Pe fondul înfrângerilor succesive ale armatei române din toamna anului 1916 şi a înaintării armatelor Puterilor Centrale spre Bucureşti s-a pus problema retragerii administraţiei centrale la Iaşi. Descrieţi-ne această perioadă întunecată pentru români. Prezentaţi-ne şi rolul Iaşilor, „capitală de război”, din acele vremuri.
− La foarte bogata şi diversificata bibliografie deja existentă pe această temă, s-a adăugat, în ultima vreme, lucrarea coordonată de venerabilul istoric şi dascăl ieşean Ion Agrigoroaiei şi la care însumi am colaborat, Oraşul Iaşi – „capitala rezistenţei până la capăt” (1916-1917), apărută la Editura Junimea, în 2016, marcând centenarul intrării României în Marele Război. Evoluţia dramatică, pentru români, a operaţiunilor militare din toamna anului 1916, când trupele Puterilor Centrale, după deschiderea celui de al doilea front în sudul ţării, se apropiau ameninţător de capitală, a impus guvernului Brătianu să decidă, în ziua de 11/24 noiembrie, evacuarea în Moldova, la Iaşi, mai întâi, a Ministerului Afacerilor Străine şi a celui de Război cu arhivele aparţinătoare (unele ministere păstrându-şi anumite servicii în Bucureşti), a Parlamentului, a tezaurului Băncii Naţionale şi a principalelor valori artistice, urmând ca Regele şi miniştrii să părăsească ultimii capitala, fapt petrecut exact o săptămână mai târziu. Între timp, valuri de călători, locuitori din Bucureşti, dar şi din alte localităţi ale Olteniei şi Munteniei, folosind trenuri de persoane, de marfă sau militare, camioane şi căruţe, s-au îndreptat spre Moldova şi, îndeosebi, spre Iaşi, copleşind cu numărul lor pe cel al localnicilor şi depăşind cu mult posibilităţile de găzduire ale acestora din urmă. În lipsa unei statistici oficiale, informaţia oferită de N.A. Bogdan, autorul cunoscutei monografii a Iaşilor, cum că Moldova a primit, atunci, 1,5 milioane de civili şi militari români, circa 1 milion de militari ruşi, plus miile de prizonieri şi internaţi civili, pare credibilă. Numai în fosta capitală, deloc privilegiată economic şi edilitar după Unire, populaţia a sporit de la 70-75.000 de locuitori, la aproximativ jumătate de milion de suflete, în condiţiile extrem de critice ale unei ierni aspre, asociată cu lipsa alimentelor, a medicamentelor, a combustibilului şi a mijloacelor de transport. Supraaglomeraţia urbană, care a impus autorităţilor să raţionalizeze toate resursele, a condus la izbucnirea molimelor, a febrei recurente şi a tifosului exantematic, luând proporţiile unui flagel. Potrivit mărturiilor contemporane, zilnic se înregistrau la Iaşi 400-500 de decese, iar în restul Moldovei, 2.000, ajungând ca numărul total al victimelor provocate de tifos să depăşească, în acea iarnă cumplită, cifra de 300.000. Tabloul sumbru al suferinţelor şi jertfelor comune, militari şi civili, este zugrăvit memorialistic în imagini apocaliptice: de două-trei ori pe zi, nota acelaşi autor, o căruţă căra cadavrele la cimitire. Acolo, trupurile celor morţi erau depuse unul lângă altul, în şanţuri lungi; nu ajungeau sicriile, lipsind scândurile. Iar Iorgu Iordan completa că însuşi văzuse pe strada Lăpuşneanu camioane enorme încărcate cu cadavre, puse claie peste grămadă şi acoperite cu prelate, de sub care spânzurau mâini sau picioare peste marginea lăzii camionului. Mai trebuie ştiut faptul că, în condiţiile retragerii masive în Moldova, s-a pus şi problema ca Parlamentul, Guvernul, Înaltul Comandament al Armatei, câteva instituţii şi întreprinderi mari, plus o parte a populaţiei, să fie evacuate în Rusia, alternativă susţinută de autorităţile ţariste, dar respinsă de şeful Misiunii militare franceze, generalul Berthelot. În acele împrejurări extreme de critice, administraţia locală a trebuit să găsească soluţii, mai întâi, pentru găzduirea şi funcţionarea autorităţilor politice centrale şi, apoi, pentru adăpostirea refugiaţilor. Astfel, Palatul Creditului Funciar Urban (actualul Muzeu al Unirii), Teatrul Naţional, Universitatea, Palatul Mitropolitan, localurile Şcolii Militare, ale unor hoteluri, clădiri publice sau case particulare au asigurat sediile instituţiilor reprezentative ale statului român şi au găzduit, după caz, pe înalţii demnitari, începând cu Familia regală, Înaltul Comandament Militar, Parlament, Guvern, miniştri şi încheind cu diplomaţii acreditaţi în România. Apoi, numeroase imobile şcolare şi spaţii aparţinând unor culte, instituţii sau persoane particulare au fost transformate în spitale, infirmerii, săli de triaj etc., în încercarea disperată de a limita efectele epidemiei de tifos, operaţiune în care corpul medical românesc a primit un generos sprijin profesional din partea misiunilor sanitare străine (îndeosebi, cea franceză a dr. Clunet) şi moral, prin implicarea Reginei Maria şi a unor mari artişti sau oameni de cultură (precum George Enescu). După trei zile de la constituirea, la 11 decembrie 1916, a unui guvern de colaborare, sau naţional, prezidat de Ionel Brătianu, a avut loc, în sala Teatrului, şedinţa istorică a Camerei, în cadrul căreia discursurile memorabile rostite de premier, de Take Ionescu şi de N. Iorga au relevat spiritul de rezistenţă până la capăt şi de solidaritate românească, cu foarte larg ecou în timp şi spaţiu. Încrezător în şansele armatei române, deşi realitatea părea să-l contrazică, ultimul dintre oratori îşi încheia discursul, în aclamaţiile asistenţei, prin cuvintele puse în seama lui Petru Rareş: „Vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât!” Când s-a aşezat – nota I.G. Duca, în memoriile sale – a fost „un adevărat delir, aproape toată lumea plângea (…) N. Iorga a reuşit să întrupeze gândul şi simţirea unui întreg neam crunt lovit de soartă. Din punct de vedere emotiv, este cea mai puternică senzaţie istorică ce mi-a fost dat să resimt.” Fără a mai relua firul cronologic al evenimentelor politico-diplomatice şi militare din cursul anului 1917, implicând cele mai înalte autorităţi găzduite la Iaşi, se cuvin reamintite doar: legăturile permanente întreţinute cu factorii şi personalităţile politice româneşti rămase în teritoriile ocupate (Oltenia, Muntenia şi Dobrogea); înfiinţarea la Iaşi a Comitetului Naţional al românilor emigraţi din Austro-Ungaria; primirea entuziastă făcută de localnici batalioanelor de voluntari transilvăneni şi bucovineni veniţi din Rusia şi semnificând (prin simbolica horă jucată în jurul statuii lui Cuza Vodă) preambulul desăvârşirii unităţii naţionale; modificarea Constituţiei şi anunţarea marilor reforme, care au însufleţit curajul şi dăruirea ostaşilor români în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz; neutralizarea şi dezarmarea trupelor ruseşti din preajma Iaşilor, apoi şi din restul Moldovei, după degringolada provocată întregului front răsăritean de revoluţia bolşevică de la Petrograd. Iar în primele luni ale anului 1918, în atmosfera extrem de tensionată a negocierilor şi a încheierii păcii separate cu Puterile Centrale, toţi factorii politici răspunzători de destinele ţării, aflaţi la Iaşi, au izbutit, în pofida preţului uriaş acceptat prin tratat, să conserve existenţa statală şi, în acelaşi timp, să influenţeze decisiv evoluţia sau desfăşurarea evenimentelor din Basarabia şi, ulterior, din Bucovina şi Transilvania. Din oraş al „rezistenţei până la capăt”, vechea capitală a Ţării Moldovei s-a impus, circumstanţial, ca participant activ, în etapele decizionale, la ampla mişcare naţională românească care a asigurat, finalmente, înfăptuirea Marii Uniri.
− Împreună cu istoricii Dumitru Ivănescu şi Cătălin Turliuc, în anul 2002, aţi publicat, la Editura Junimea, lucrarea Modernizare şi construcţie naţională în România. Rolul factorului alogen (1832-1918). Ce-şi propune să scoată în evidenţă această lucrare colectivă?
− Constituind tema unui grant academic, angajat în cadrul Institutului de istorie „A.D. Xenopol” la început de secol şi mileniu, lucrarea menţionată, alcătuită dintr-o suită de studii analitice grupate pe câteva direcţii (teoretice şi practice) asumate, reliefează corespondenţa şi/sau compatibilitatea căilor şi a factorilor de afirmare a ideologiei politico-naţionale în procesul anevoios al modernizării societăţii româneşti, prin raportare la paradigma generală a evoluţiilor europene din aceeaşi etapă istorică în care au luat naştere şi alte state naţionale, precum cel italian sau german. Am convenit să ne focalizăm atenţia pe condiţia socială, pe statutul şi rolul alogenilor – în ipostaza lor de potenţiali sau chiar reali agenţi modernizatori – în procesul complex al cristalizării şi dezvoltării structurilor instituţionale specifice societăţii româneşti, începând de la prima legiuire cu caracter constituţional şi unitar pentru Principatele Române, Regulamentul Organic, până la desăvârşirea construcţiei naţional-statale, înfăptuită prin Marea Unire din anul 1918. Şi întrucât structura plurietnică a societăţii româneşti cuprindea, în epocă, alături de românii majoritari, un important coeficient de populaţie evreiască (dominând covârşitor celelalte elemente etnice: greci, armeni, ţigani, ucraineni, turci ş.a.), am socotit firesc să punem accentul pe esenţa fenomenului participativ al acestei etnii la îmbogăţirea şi diversificarea problematicii naţionale în cadrul amintitului program de modernizare. Statutul evreilor, începând cu cel juridic, a fost subsumat, firesc, obiectivelor, uneori imperativelor impuse de strădania majoritarilor în direcţia construcţiei şi afirmării atributelor identitare româneşti. E de înţeles, totodată, că, fiind percepuţi multă vreme ca străini, deşi foarte mulţi dintre ei trăiau pe pământ românesc din moşi-strămoşi, au avut de suportat efectele germinării şi consolidării naţionalismului, fenomen strâns legat de procesul modernizării. Iar intensificarea eforturilor lor de emancipare politică şi socială în spaţiul românesc, îndeosebi după adoptarea Constituţiei din anul 1866, sprijinit, chiar amplificat prin intervenţia unor factori externi (am în vedere Alianţa Israelită Universală, dar şi Ordinul Independent B’nai B’rith din S.U.A.) n-a dat roadele aşteptate atunci nu din pricina xenofobiei şi antisemitismului, ci din cauza inexistenţei condiţiilor economice, sociale şi politice favorizante întregii populaţii, incluzând aşadar şi pe majoritari. Când acestea au devenit realităţi materiale, Constituţia României din anul 1923 avea să consfinţească, în cuprinsul ei, toate drepturile fireşti pentru întreaga populaţie a ţării, eliminând discriminările economice, sociale şi politice de până atunci. În egală măsură, autorii lucrării, călăuziţi de nevoia înlăturării unor prejudecăţi ori stereotipii interpretative, mai vechi sau mai recente, puse în circulaţie prin studii partizanale, centrate de regulă pe exacerbarea până la generalizare a atitudinilor xenofobe sau antisemite, generate de ascensiunea motivantă a naţionalismului (neşovin) în societatea românească modernă, au rezervat spaţii ample fie lămuririi unor aspecte precumpănitor teoretice, conceptuale şi terminologice, fie abordării unor chestiuni punctuale pe un larg evantai problematic: politic, economic, social, demografic, juridic şi diplomatic, în cuprinsul celor patru secţiuni ale sumarului. În ce mă priveşte, pot preciza faptul că istoria minorităţilor etnice, în speţă cea a evreilor, m-a preocupat de mai multă vreme, constituind o direcţie constantă de cercetare, după 1990. Drept dovadă, am subscris imediat iniţiativei colegului şi prietenului dr. Silviu Sanie de a fonda împreună la Iaşi, încă din 1996, revista de profil „Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae” (SAHIR), din care au apărut până acum 13 numere (al 14-lea fiind în curs de tipărire) şi la care am colaborat cu regularitate, iar recent, sub egida Editurii Tehnopress, mi-a apărut lucrarea, sugestiv intitulată, Evreii în societatea românească modernă. Repere juridice, demografice, economice, sociale, politice şi culturale, însumând peste 400 de pagini. Cartea, ilustrează în manieră convingătoare, sper, raţiunile determinante ale imigranţilor evrei de a-şi alege ca patrie de adopţie, precumpănitor, Moldova, statutul lor juridic, preocupările organizatorice şi instituţionale ale celei mai numeroase comunităţi evreieşti, cea ieşeană, geneza şi emergenţa „problemei evreieşti” în România în a doua jumătate a secolului XIX şi la începutul celui de al XX-lea, confruntările de opinii şi actorii politici implicaţi şi, nu în ultimul rând, intruziunile politico-diplomatice externe prilejuite de fenomenul migrator spre America, dominând ultima etapă evolutivă a acestei chestiuni.
− În 2015, la aceeaşi editură din Iaşi, sub semnătura dumneavoastră, a văzut lumina tiparului volumul Precursori ai modernizării societăţii româneşti: Carol Mihalic de Hodocin. Cum s-a născut ideea acestei cărţi? Care a fost orizontul intelectual al lui Carol Mihalic de Hodocin şi, foarte interesant, îl găsim „ctitor al primei şcoli de arte şi meserii din Moldova”. Cum comentaţi?
− Aşa cum pofta vine mâncând, ca să invoc o cunoscută butadă, ideea oricărui proiect ştiinţific vine cercetând documentele. Lucrând multă vreme (măsurabilă în ani) în arhive, la Iaşi, dar şi la Bucureşti, pentru pregătirea tezei de doctorat, am întâlnit, deloc întâmplător, extrem de multe documente cuprinzând informaţii despre acest personaj polispecializat, slovac prin naştere, adus în Moldova de domnitorul Mihail Sturdza, la recomandarea cărturarului Gheorghe Asachi, în anul 1838. Perceput îndeobşte ca un deschizător de drum al modernităţii româneşti, alături de alte câteva spirite alese, Carol Mihalic s-a impus în deceniile premergătoare Unirii Principatelor drept unul dintre cei mai lucizi, mai energici ori mai dinamizanţi factori în procesul restructurării şi valorizării feluritelor domenii tehnico-economice ale societăţii şi ţării de adopţie, începând cu oraşul-capitală Iaşi, în care a trăit şi activat vreme de aproape un sfert de veac, până la prea timpuria-i săvârşire din viaţă (1862). Orizontul larg al cunoştinţelor sale teoretice poate fi desprins şi comentat pe temeiul celui livresc, ilustrat prin actul de donaţie (incluzând lista-inventar) a propriei biblioteci, făcut, imediat după moartea sa, prin soţie, Bibliotecii principale a oraşului Iaşi, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Mihai Eminescu”. Aproape în totalitate, cărţile sunt de limbă germană, tipărite în marile oraşe europene şi achiziţionate la scurtă vreme după apariţie, în condiţiile în care circulaţia mărfurilor, în ansamblu, implicit a tipăriturilor, era vădit afectată de puţinătatea şi de precaritatea căilor şi a mijloacelor de transport. Conţinutul lor dezvăluie cu precădere interesul şi preocupările sale tehnico-economice: organizarea moşiilor şi a construcţiilor agricole, construcţia morilor, a pivniţelor, a articolelor de uz casnic, a velniţelor şi a cărămidăriilor, a unor fabrici (de lumânări, praf de puşcă, oţet), sau informaţii din domeniile chimiei, silviculturii, matematicii, geologiei, mineralogiei etc. Asta dovedeşte un orizont informativ rar întâlnit printre contemporani, ilustrativ totodată pentru pasiunea, rigoarea, abilitatea şi tenacitatea care i-au fundamentat şi însoţit întreaga pregătire sau evoluţie profesională. În practică, numele său este organic legat, în primul rând, de fondarea primei şcoli profesionale din Moldova, în anul 1840, funcţională din anul următor, Şcoala de Arte şi Meserii din Iaşi, unde aveau să fie instruiţi, sub propria-i supraveghere, câteva promoţii de tineri strungari, lăcătuşi sau dulgheri, atât de necesari economiei ţării. Ca geolog, sau „montanist”, a explorat sistematic munţii Moldovei, descoperind şi coordonând valorificarea unei bune părţi din avuţiile solului şi subsolului Carpaţilor orientali, iar ca inginer, a iniţiat şi înfăptuit, în primii ani ai deceniului al V-lea amplul proiect vizând alimentarea cu apă a capitalei, prin înlocuirea vechilor conducte de ceramică, inadecvate timpului, cu ţevi de fier, mult mai rezistente şi mai economice. Direcţiile sale de acţiune, acoperind o foarte largă paletă de iniţiative, au vizat, totodată: stimularea preocupărilor practice înnoitoare şi folositoare variilor comunităţi locale; promovarea civilizaţiei urbane ca dimensiune indispensabilă a progresului social; reorganizarea exploatării ocnelor de sare; ameliorarea căilor şi mijloacelor de transport, spre a înlesni astfel libera circulaţie a mărfurilor, implicit a ideilor; încurajarea industriei, agriculturii şi apiculturii, domenii pe care le-a slujit şi îmbogăţit mereu atât prin profilul şi ofertarea propriilor osteneli, cât şi prin efectele generate în direcţia asigurării bazelor organizatorice şi instituţionale adecvate cerinţelor vremii. Concluzionând, epoca în care a trăit şi s-a afirmat inginerul, geologul, economistul, proiectantul, ecologistul, hidrologul, dascălul şi/sau întreprinzătorul Mihalic de Hodocin, acoperind cronologic deceniile premergătoare constituirii statului naţional român modern, reclamă încă sondaje şi analize parţiale, spre o mai corectă percepţie şi poziţionare în plan istoriografic, iar protagoniştii ei, acei „oameni ai începutului de drum”, prin conduita şi faptele lor, îndeamnă la răbdare şi prudenţă pe cei grăbiţi a le surprinde şi a le cuprinde întreg ansamblul manifestărilor, în speranţa deşartă a epuizării resurselor informative şi interpretative. Or, lumea de ieri, percepută îndeobşte la nivelul şi prin mijlocirea elitelor implicate în travaliul modernizării sau al europenizării societăţii româneşti şi al construcţiei naţionale, merită cu prisosinţă ceva mai mult decât reluarea sau actualizarea şi, eventual, cosmetizarea unor modele analitice, să le spunem, „clasice”; optimizarea procesului cunoaşterii în domeniu reclamă, de bună seamă, extinderea şi adâncirea continuă a anchetelor ştiinţifice dincolo de lumea privilegiată a primplanurilor, acolo unde pot fi aflate repere, elemente şi nuanţe întregitoare oricăror aserţiuni sau afirmaţii sentenţioase.
− Gheorghe Asachi a fost „până spre 1840 cel mai activ factor în stimularea şi dezvoltarea culturii româneşti moderne”. Prezentaţi-ne personalitatea acestui cărturar, prea puţin mediatizat, şi rolul acestuia în dezvoltarea culturii în spaţiul moldovenesc.
− Cărturarul de factură renascentistă, reperul inconfundabil al spiritualităţii româneşti de la cumpăna celor două lumi, premodernă şi modernă, Gheorghe Asachi s-a născut în vechiul târg moldovenesc Herţa (azi în Ucraina) în anul 1788, în familia preotului Lazăr Asachi, care i-a asigurat o aleasă educaţie, începută acasă şi continuată (cumva paradoxal pentru un nativ ortodox) la Universităţile catolice din Lvov, Viena şi Roma. În Polonia a studiat filozofia şi logica, matematica, istoria naturală, fizica şi metafizica, plus un curs special de arhitectură. Anii petrecuţi la Viena i-a consacrat studiului astronomiei, matematicilor superioare şi picturii, pentru ca la Roma să se orienteze spre domeniul umanistic, ilustrat prin cele dintâi încercări poetice. Poliglot desăvârşit, acumulând o cultură enciclopedică şi iluministă cum puţini compatrioţi ar fi fost în stare, s-a dovedit apt a reprezenta, cu egală autoritate, profesii şi domenii multiple: inginer şi profesor, diplomat şi grafician, ziarist şi pictor, tipograf şi arhivist, dramaturg şi poet, fiind greu de integrat, cum s-a mai încercat, unui curent, unei specii sau vreunei grupări, menite a-i surprinde şi cuprinde totalitatea elementelor definitorii ale personalităţii sale. Activând o vreme ca agent diplomatic al domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza în capitala Imperiului Habsburgic, a revenit la Iaşi, în 1827, pentru a desfăşura, în următoarele două decenii, partea cea mai rodnică a activităţii sale reformatoare, consacrate jurnalismului şi şcolii. Reamintim doar că lui Asachi – apreciat îndeobşte ca deschizător de drum, alături de Heliade Rădulescu, al modernităţii culturale româneşti, i se datorează apariţia, la Iaşi, a primului ziar naţional „Albina românească”, în 1829, urmat apoi de suplimentul literar „Alăuta românească”, de „Foaia sătească a Principatului Moldovei” sau de „Icoana lumii”, precum şi organizarea învăţământului artistic şi politehnic, înfiinţarea Institutului pentru educaţia fetelor (1834), iniţierea „clasului de zugrăvie” la noua Academie Mihăileană (1835), deschiderea Conservatorului Filarmonic-dramatic (1836), popularizarea muzicii şi artelor vizuale şi, desigur, contribuţia sa la fondarea, de către Carol Mihalic de Hodocin, a Şcolii de Arte şi Meserii din capitala Moldovei (1840-1841). Acelaşi Asachi – al cărui univers formativ n-a rămas cantonat, precum am menţionat, în spaţiul predilect al umanismului şi al artelor frumoase, s-a ilustrat ca autentic om al cetăţii, atent „încotro suflă vântul veacului”, spre a utiliza expresia unui contemporan de aceeaşi stirpe şi preocupat, în măsură incomparabilă, a reduce decalajul valoric, conştientizat, între civilizaţia occidentală şi lumea românească mult prea vitregită de marasmele Orientului. În acest efort, Asachi s-a dovedit fermentul iniţiativelor şi al acţiunilor practice de natură să-i inspire, ori să-i motiveze stihurile teologului-dascăl Vasile Fabian-Bob, ardelean adus tot de cărturarul ieşean la Academia Mihăileană: „S-au întors maşina lumii/ S-au întors cu capu-n gios/ Şi merg toate dimpotrivă/ Anapoda şi pe dos…”. Perspectiva, aparent nostalgică a teologului transilvan, situat parcă de cealaltă parte a baricadei, în lumea veche, ilustra o realitate decriptată altfel de reprezentanţii generaţiei june, pentru care, sub aspectul trăirii istorice, deceniile III-V ale „secolului naţionalităţilor” devansaseră, în opinia lui Alecu Russo, suma realizărilor din ultima jumătate de mileniu. Evident exagerată, constatarea, definind mai curând o stare de spirit euforică specifică vârstei, va fi „contabilizat”, între altele, şi preocupările, proiectele şi înfăptuirile asachiene: culturale, ştiinţifice, didactice, artistice, tehnice sau urbanistice, supuse cu timpul inevitabilelor examene critice, predilect segmentare, din pricina marii diversităţi a temelor, domeniilor şi spaţiilor de exprimare, greu de cuprins în formule sintetizatoare. De altfel, epoca însăşi reclamă încă foraje şi analize parţiale, spre o mai corectă percepţie şi poziţionare în plan istoriografic, iar protagoniştii ei, de talia lui Asachi, îndeamnă la prudenţă pe cei hotărâţi a-i cuprinde întreg ansamblul şi a-i epuiza ofertele sau resursele interpretative. Pentru că, chiar dacă repet, publicistul Asachi poate fi întâlnit în ipostazele cele mai diverse: istoric şi arheolog, poet, jurnalist, dramaturg, nuvelist, traducător, fabulist şi, oricât ar părea de ciudat, chiar lingvist, recomandând împrumuturile din limbile latină, italiană şi franceză, precum şi revalorificarea arhaismelor autohtone din textele bisericeşti, care, laolaltă, ar fi stimulat consolidarea unităţii de neam prin limbă şi ar fi pus stavilă ereziilor lingvistice ale epocii. Prin urmare, ar fi dificil pentru istoricii sau criticii literari, în evaluarea cărora precumpănitoare în opera lui Asachi rămâne producţia culturală şi artistică, cu toate formele ei de expresie, să cuantifice – în egală măsură şi cu aceeaşi autoritate – meritele juristului, diplomatului, întreprinzătorului, tehnicianului, arhivistului, consilierului domnesc şi, nu în ultimul rând, ale omului politic Asachi, câtă vreme abordările analitice serioase pe aceste direcţii sunt destul de răzleţe sau inconsistente, exceptând, desigur, contribuţiile cărturarului N.A. Ursu şi ale altor câţiva. Să mai adăugăm însă că, dacă, din perspectivă lingvistică, opera sa scrisă nu-l recomandă ca pe un creator de limbă literară (este opinia specialiştilor în domeniu), nici atitudinea sa politică, favorabilă principial solidarizării prin cultură a românilor de pretutindeni, nu-l plasează în rândul cunoscutei partide naţionale, ci dimpotrivă, în tabăra separatiştilor moldoveni, dar nu fără motive oarecum îndreptăţite, pe care le-am comentat în cuprinsul unui studiu special. În legătură directă cu acest aspect stă şi proiecţia statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare, din faţa Palatului Culturii din Iaşi, realizată de acelaşi Asachi, în vremea căimăcămiei lui Teodor Balş (1856), menită a induce, în conştiinţa ieşenilor şi a moldovenilor în ansamblu, ideea apărării propriei identităţi, pentru care luptase şi se dăruise marele Ştefan, identitate periclitată, chipurile, prin unirea Moldovei cu Ţara Românească. Aşadar, statuia, care avea să fie finalizată abia în 1883, a fost concepută, iniţial, ca un simbol al separatismului moldav, reprezentat la vârf de caimacam, de cărturarul Nicolae Istrate şi, evident, de Asachi. Nu întâmplător, prin urmare, cititorii interesaţi de viaţa şi opera celui care a manifestat interes major şi pentru artele figurative precum: litografia, sculptura, pictura, arhitectura ş.a. exprimate fizic prin monumente publice sau privat-funerare, prin universul de coloane sau frontoane romane, urne şi ghirlande, medalioane cu chipuri imperiale şi statui cu lei sau obeliscuri, vor întâlni şi imagini deformate ale personalităţii sale: fie ca „prea puţin dotat cu talent literar”, ori pastişator al poeţilor vechi, fie ca „bătrân retrograd”, depăşit de vremuri, în evaluările sau expresiile unor critici excesivi. Asachi, însă, a contrapus aprecierilor răuvoitoare ale denigratorilor, virtuţile autentice ale unui spirit enciclopedic şi mereu dinamic, bântuit adesea de frământări şi decepţii, dar mereu convins că drumul spre idealul suprem – servirea Patriei – reclamă devotament şi acţiune constructivă.
− Un alt volum care poartă semnătura dumneavoastră, în spatele căruia sunt mii de ore de muncă, este George Enescu în spaţiul artistic americano-canadian (Iaşi, Junimea, 2007). De unde apropierea de geniul enescian? Conturaţi-ne un cadru al prezenţei operei enesciene atât în SUA, cât şi în Canada.
− Cartea pe care aţi pomenit-o reprezintă o nouă ediţie, revăzută şi mult adăugită, a lucrării George Enescu în spaţiul artistic american, tipărită în 1994 la Iaşi, în versiune bilingvă şi distinsă, în anul următor, cu premiul cultural al revistei „Cronica”. Apropierea tematică s-a datorat mai curând hazardului, decât propensiunii artistice, chiar dacă aceasta din urmă n-a lipsit cu desăvârşire autorului. Ca beneficiar al unei burse de studii Fulbright în Statele Unite ale Americii, în 1980, extinsă ulterior, pe durata a doi ani, în calitate de „Visiting Scholar” (1983- 1984), am avut şansa de a lucra în câteva dintre marile biblioteci de pe Coasta de Est, între care: faimoasa Bibliotecă a Congresului din Washington D.C., Biblioteca Publică din New York City, Biblioteca Publică din Boston, Biblioteca Universităţii Harvard ş.a., precum şi în depozitele Arhivelor Naţionale ale SUA din marea metropolă americană. Consultarea prealabilă a cataloagelor, fişierelor şi inventarelor acelor instituţii, ca operaţiune imperativ necesară oricărui demers ştiinţific, mi-a relevat, pe lângă aşteptatele indicii documentar-informative circumscrise temelor ori subiectelor preocupante şi de imediată perspectivă, desprinse din istoria politico-diplomatică şi a evoluţiei relaţiilor româno-americane în epoca modernă, o surprinzătoare frecvenţă a numelui lui George Enescu, care nu m-a lăsat indiferent. Profesia de istoric, cumulată cu obârşia geografică comună (Ibăneştii mei fiind în apropierea Livenilor lui Enescu) mi-au sensibilizat patriotismul local – altfel trăit în depărtări – şi mi-au îndreptat atenţia către acest reprezentant celebru al culturii şi spiritualităţii româneşti în Lumea Nouă, despre care, în ajun, aveam doar vagi cunoştinţe. Să mai adaug faptul că, în taxiul care mă aducea de la Aeroportul Internaţional Logan din Boston, spre hotel, cu prilejul celei de a doua „expediţii” americane, mi-a fost dat să ascult, la radio, Rapsodia Română nr. 1 a lui Enescu şi să constat că şoferul auzise de compozitor, dar ştia că e american! Acest complex de factori mi-a îmbogăţit, firesc, lista priorităţilor în domeniul rezervat cercetării, pentru că, precizez, în această a doua etapă a prezenţei mele pe pământ american, principala îndatorire a fost de natură didactică, îndeplinită succesiv la Emerson şi Boston College. Dacă în prima mea vizită la Washington şi New York, în 1980, consacrată exclusiv cercetării, am adunat doar informaţii bibliografice despre Enescu, fără a intra în detalii, în cea de a doua, petrecută covârşitor în „Atena Americii”, cum este supranumit Bostonul, am realizat un control sistematic al surselor documentare, începând cu presa timpului, publicistica şi continuând cu corespondenţa, memorialistica şi fondurile arhivistice, în limita semnalelor dobândite pe parcurs. Adunând, în cei doi ani, un material bogat, variat şi extrem de sugestiv pentru ipostaza americană a personalităţii lui George Enescu, revenit în ţară, intenţia mea a fost să-l ofer unui profesionist autentic, ori, măcar, să-mi asociez un colaborator muzicolog, spre valorificare, pentru a evita stângăciile inerente unui începător, sau unui „braconier” într-un domeniu ceva mai pretenţios. Astfel, l-am contactat pe Mircea Voicana, pe atunci director al Centrului de Studii „George Enescu” din cadrul Academiei Române şi coordonator al celor două volume monografice dedicate marelui muzician (Bucureşti, 1971), premiate de Academia franceză, căruia i-am arătat întregul material informativ, sub formă de fişe şi xeroxuri, oferindu-i-l necondiţionat. Dar, spre cinstea şi onoarea Domniei Sale, după ce a văzut rodul activităţii mele consacrate lui Enescu şi sesizând potenţialul câştig pentru domeniu prin antrenarea unui istoric în acoperirea unei faţete mai puţin cunoscută a personalităţii marelui muzician, m-a sfătuit ca însumi să finalizez proiectul, oferindu-se a-mi consilia travaliul. În plus, mi-a lansat invitaţia de a face o prezentare sintetică a întregului material, în cadrul Centrului de studii enesciene, de pe urma căruia m-am ales cu sugestii şi recomandări ce s-au dovedit extrem de utile în imediată perspectivă. Se înţelege că, în această situaţie, a trebuit să mă pun la curent cu tot ceea ce s-a scris despre Enescu, la noi şi aiurea, să mă apropii cât mai mult de domeniul muzicologiei, apelând din când în când la sfaturile celui care mi-a devenit mentor şi, în final, a avut gentileţea de a scrie un prea frumos Cuvânt înainte la prima ediţie a cărţii. Cum încă din etapa documentării aflasem de turneele concertistice făcute de marele muzician şi în Canada, menţionând în paginile lucrării doar anii şi localităţile în care au avut loc, am aşteptat un prilej potrivit pentru a afla detalii privitoare la repertoriu şi la modul cum a fost receptată, de către publicul meloman, prezenţa artistică enesciană în ipostazele de compozitor, interpret şi dirijor. Acel prilej avea să se ivească abia în anii de sfârşit ai secolului şi mileniului, când, profitând de stagiul doctoral al fiului meu, Adrian, petrecut la Universitatea din Toronto, mi-am făcut timp de studiu în bogata Bibliotecă a Universităţii, unde am găsit foarte preţioase informaţii documentare şi de presă, de natură a completa şi rotunji, astfel, imaginea americanocanadiană a celui mai strălucit sol al spiritualităţii româneşti peste Ocean, în perioada interbelică şi în primii ani de după a doua conflagraţie mondială. Reluând, firesc, întregul material informativ utilizat în prima ediţie şi adăugând, apoi, noile surse, fără a ignora contribuţiile de specialitate apărute în răstimp, am pregătit şi încredinţat tiparului, practic, o nouă carte dedicată celui care, în opinia lui Dinu Lipatti, întruchipa modestia contrapusă celebrităţii, „un amestec fascinant de plenitudine şi de smerenie, de spiritualitate, de ironie, de lirism şi senzualitate. (…) Un om cuceritor şi puternic, un zeu ascuns într-o făptură umană”. Fără a mai detalia cuprinsul lucrării în ambele versiuni, altminteri neaşteptat de bine primit de muzicologi, care m-au şi „aclimatizat” în interiorul breslei, invitându-mă la două prestigioase manifestări enesciene cu caracter comemorativ (la Pella-Iowa, în 1997 şi, respectiv, New York City, în 2005), precizez că legăturile de suflet ale marelui artist cu lumea de dincolo de Ocean îşi au explicaţia (mărturisită epistolar) în maniera în care i-a fost receptată imaginea: dacă europenii i-au admirat şi preţuit, cu precumpănire, talentul interpretativ (violonist, pianist, sau dirijor), în Lumea Nouă, melomanii i-au iubit harul componistic, ceea ce pentru el a însemnat „voluptatea supremă”. În plus, de America s-a legat sufleteşte şi prin mijlocirea activităţilor didactice, începute prin ciclul de prelegeri susţinute la Universitatea Harvard, în 1928, continuate, ca profesor asociat la Şcoala de muzică „David Manes” din New York, în anii 1946-1949 şi încheiate la Facultatea de Muzică a Universităţii Urbana-Illinois, în anul 1950. Din rândul numeroşilor discipoli pe care i-a format, s-a desprins, precum se ştie, marele muzician, colaborator şi prieten de suflet Yehudi Menuhin. Frecvenţa şi intensitatea sentimentelor reciproce, a trăirilor artistice înscrise pe firul nevăzut al memoriei celor doi mari artişti, vreme de trei decenii de cunoaştere profundă şi cooperare, au generat suita nesfârşită a declaraţiilor de respect, stimă şi admiraţie, împinse până la veneraţie, din partea acestuia din urmă. Preţuirea sinceră şi constantă a maestrului din partea celebrului discipol, până la părăsirea acestei lumi, s-a vădit mereu, ori de câte ori numele lui Enescu a prilejuit vreo manifestare culturală, artistică sau ştiinţifică undeva pe mapamond. Iar legăturile afective, înfiripate şi apoi cimentate de-a lungul anilor între cei doi „monştri sacri” ai muzicii, George Enescu şi Yehudi Menuhin, dobândind aură de legendă, prin efectele lor purificatoare şi înălţătoare spiritului omenesc, recomandă, substanţializează şi înveşnicesc caracterul umanist al artei.
− Am putut constata că, în arhivele pe care le-aţi cercetat, aţi găsit şi ne-aţi adus, prin intermediul volumelor dumneavoastră, foarte multe informaţii despre evenimente istorice din teritoriile locuite de români. Sunt în aceste arhive documente care, poate, şi astăzi, dacă ar fi cercetate, ar aduce noutăţi despre naţiunea română?
− Cercetarea extrem de bogată a fondurilor arhivistice, în general, ale celor cu profil şi de interes istoric, în speţă, constituie nu doar pentru profesionişti, ci şi pentru amatori, un izvor nesecat de informaţii, care pot contribui, în măsură diferenţiată, la aprofundarea cunoştinţelor într-un domeniu sau altul, la adnotarea, rectificarea ori numai nuanţarea concluziilor formulate anterior şi, nu o dată, la aflarea unor noutăţi ce exced cadrului tematic urmărit, sugerând astfel noi direcţii, subiecte şi preocupări. Mi s-a întâmplat ca, în urmă cu decenii, studiind materialul arhivistic, mai întâi la Iaşi, pentru elaborarea tezei de doctorat consacrată unei teme de istorie economică a Moldovei preunioniste, să găsesc în sutele, dacă nu chiar miile de dosare, aparţinând numeroaselor şi variatelor fonduri de documente adăpostite în depozitele Direcţiei Judeţene locale a Arhivelor Naţionale (în trecut, instituţia se numea, simplu, Arhivele Statului Iaşi), sumedenie de informaţii străine de tematica urmărită, dar nu lipsite de interes, în perspectivă, pentru asumarea altor proiecte ştiinţifice, cu tematică socială, politică, diplomatică ori culturală, care aveau să vină. La fel s-au petrecut lucrurile şi mai târziu, când a trebuit să cercetez fondurile de arhivă din depozitele centrale, de la Bucureşti şi, cu atât mai mult, în cazul arhivelor externe, din Est sau Vest, acolo unde, multă vreme, accesul cercetătorilor a fost limitat şi/sau condiţionat. Nu-i mai puţin adevărat faptul că, graţie unor iniţiative salutare, asociate negocierilor diplomatice şi instituţionale, au fost microfilmate şi achiziţionate numeroase fonduri arhivistice, de interes pentru români, din multe capitale ale lumii (Moscova, Paris, Londra, Roma, Washington ş.a.), menite a înlesni accesul neîngrădit al specialiştilor la informaţii şi a asigura, astfel, completarea bazei documentare proiectelor care au nevoie de aşa ceva. Din păcate, multă vreme rolele cu acele microfilme n-au prea fost solicitate de cei cărora le erau destinate, din varii motive, asupra cărora n-aş vrea să insist. Cum întrebarea dumneavoastră vizează diaspora românească şi, îndeosebi, cea din Statele Unite ale Americii, despre care am şi scris un subcapitol din ultimul tratat de Istoria românilor (vol. VII/2, Editura Enciclopedică, 2015) răspunsul nu poate fi altfel, decât cel formulat mai sus. Arhivele rămân surse de primă mână pentru istoric. Este drept, informaţiile se cuvin mereu coroborate cu alte surse bibliografice, în cazul acesta, cu presa locală şi centrală, cu corespondenţa, memorialistica şi, în general, cu tot ceea ce poate arunca un fascicul de lumină spre acele direcţii unde mai persistă încă – dacă nu întuneric – umbre interpretative sau îndoieli concluzive. Şansa istoricului modern de a găsi cele mai adecvate răspunsuri oricărei teme preocupante, afirma nu de mult un strălucit reprezentant al breslei, este dependentă de cunoaşterea cât mai deplină a faptelor, în lumina unor presupoziţii teoretice şi cu ajutorul unor metode capabile să evidenţieze elementele definitorii sub numeroase aspecte, astfel încât ansamblul restituţiei să fie nu numai verosimil, ci şi veridic.
− Ştim că aveţi în lucru un interesant proiect dedicat Iaşilor: Amurgul unei capitale. Oraşul Iaşi între anii 1856 şi 1862. Care este statutul, astăzi, al fostei capitale, pentru că trăieşte într-un continuu „amurg”, ignorată mai mereu de clasa politică, rămasă în urmă în ceea ce priveşte realizarea unor proiecte de anvergură…
− Este, într-adevăr, un proiect ştiinţific, ale cărui temelii sunt mai vechi, aşezate într-o lucrare colectivă, cu profil tematic şi limite cronologice mai ample, la care am colaborat şi în ipostaza de coordonator, alături de foştii colegi de breaslă Gheorghe Buzatu şi Aurel Kareţchi, Aspecte ale luptei pentru unitate naţională. Iaşi, 1600-1859-1918, apărută la Junimea, în 1983. Respectivul text, cantonat pe evidenţierea rolului jucat de fosta capitală moldavă în evenimentele care au premers şi consacrat momentul istoric al Unirii Principatelor, revizuit şi actualizat, a fost cuprins şi în volumul-album, coordonat de profesorul Gheorghe Iacob, cu prilejul împlinirii a 600 de ani de atestare documentară a oraşului, Iaşi – memoria unei capitale, apărut la Editura Universităţii, în 2008. Numai că proiectul ştiinţific pe care îl am pe masa de lucru, e drept, cam de multă vreme, l-am conceput într-o altă paradigmă; este ceva mai complex, depăşind cadrul vieţii politice, spre care îmi focalizasem anterior atenţia. Indiscutabil, aceasta rămâne o dimensiune majoră a viitoarei lucrări, pentru că din ea derivă toate celelalte aspecte pe care le am în vedere şi pe care nu le voi divulga aici şi acum. Ceea ce vă pot spune, însă, este că programul de lucru din ultimii ani mi-a fost constant afectat de mult prea numeroasele întreruperi, cauzate fie de factori obiectivi, fie, mai ales, de cei subiectivi. În rândul acestora din urmă aş înscrie deturnările sistematice de la propriile obiective ştiinţifice, prin acceptul necenzurat al unor propuneri, chiar insistenţe, de colaborare ocazională, care îmi parazitează timpul, devenit, odată cu înaintarea în vârstă, tot mai preţios. Revenind, însă, la întrebarea dumneavoastră, după cum bine aţi sesizat şi după cum orice ieşean poate să constate, observaţia marelui savant A.D. Xenopol, formulată în Aula Academiei, după scurgerea a numai un demisecol de la Unirea Principatelor (1909), în legătură cu destinul trist al fostei capitale a Ţării Moldovei, contrapus rolului decisiv pe care aceasta l-a avut în procesul constituirii statului naţional român modern, îşi păstrează nealterată actualitatea, ba chiar o reconfirmă, adăugându-i argumente şi nuanţe noi, după mai bine de un veac de la rostire. Leagănul Unirii, cum a fost eternizat chiar de făptuitorii cei mai reprezentativi ai măreţului act istoric: Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu, a fost jertfit cu bună ştiinţă pe altarul unităţii naţionale, riscând, la rându-le, nu doar atacurile, altminteri aşteptate, din partea vechilor şi noilor adversari politici, ci şi rezerva, împinsă până la ură şi ameninţări, din partea multor concitadini, unionişti ori simpatizanţi, afectaţi direct de pierderea statutului de capitală a oraşului lor. Au existat, e drept, în primii ani de existenţă a noului organism naţional, serioase preocupări din partea guvernanţilor în direcţia compensării pierderilor suferite de oraşul Iaşi, după transferul funcţiei de capitală la Bucureşti, printr-o suită de măsuri menite „a-i reda, măcar în parte, vechea splendoare”, numai că toate acestea – în pofida promisiunilor şi a bunelor intenţii – au trenat, din motive economico-financiare, în primul rând, transformându-se cu timpul din simple iluzii, în triste realităţi. Sinceritatea declaraţiei solemne a domnitorului, cum că „România este destul de mare şi de bogată spre a putea răsplăti sacrificiile ce acest oraş nobil a făcut cauzei naţionale”, navea să-şi găsească acoperirea faptică în cei doar şapte ani de mandat politic, cu atât mai puţin în deceniile şi (iată!) secolele care au urmat, confirmând dureros previziunea fostului mare economist, mare logofăt şi mai mare frustrat Nicolae Suţu, statornic aspirant la scaunul voievodal şi vremelnic colaborator al lui Cuza. În cuprinsul Memoriilor sale, publicate postum la Viena, în 1899, poziţionându-se de partea foştilor separatişti, el consemna că „Moldova întreagă suferă de părăsirea în care a fost lăsată în urma Unirii. De fapt, nu a fost decât o anexare şi o nimicire a fiinţei sale, din lipsă de prevedere (…) Aceasta e situaţia, neatenuată de cea mai mică speranţă de ameliorare…”. Neîmpărtăşindu-i soluţia preconizată, nu pot să-l contrazic şi să nu fiu de acord cu justeţea observaţiei sale formulată în chiar prima propoziţie, întemeiată pe realităţile istorice traversate de bătrânul logofăt în cele doar câteva decenii de viaţă petrecute sub drapelul comun, naţional. Secolul şi deceniile suplimentare care s-au scurs după el, până azi, în pofida unor alte vremelnice preocupări reformatoare şi a multor promisiuni „electorale” specifice, îndeosebi, perioadei postdecembriste, confirmând constatările înaintaşilor, oferă suficiente motive de reflecţie în privinţa faptelor trecute, prezente şi de perspectivă pe această temă, de interes mult mai larg decât, poate, o sugerează actualul titlu al viitoarei mele cărţi.
Dumitru Vitcu s-a născut la 2 martie 1940 în
localitatea Ibăneşti din judeţul Botoşani, fiind absolvent, în anul 1962, al Facultăţii de Istorie-FilologieFilozofie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi. A parcurs toate treptele profesionale, ca cercetător ştiinţific, în cadrul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” al Academiei Române (1962-2012), fiind între 1986 – 2006, şeful sectorului de istorie modernă. Este doctor în Istorie al aceleiaşi universităţi, din anul 1974,
efectuând stagii de documentare în U.R.S.S., S.U.A., Canada şi Israel, activând ca „Visiting Professor” la Emerson College şi Boston College. Între anii 1995 şi 2010 a fost profesor titular în cadrul Facultăţii de Istorie şi Geografie a Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, conducător ştiinţific de doctorat (din 2000) şi profesor consultant (din 2011).
Amintim volumele monografice semnificative:
– Diplomaţii Unirii (Bucureşti, 1979 – distinsă cu Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei) cu versiune în limba engleză (1989);
– George Enescu în spaţiul artistic american (Iaşi, 1994 – Premiul revistei „Cronica”);
– Între Revoluţie şi Unire. Pagini de istorie socială (Iaşi, 1997);
– Relaţiile româno-americane timpurii. Convergenţe-divergenţe (Bucureşti, 2000);
– Lumea românească şi Balcanii în reportajele corespondenţilor americani de război (Iaşi, 2005);
– George Enescu în spaţiul artistic americano-canadian (Iaşi, 2007);
– Precursori ai modernizării societăţii româneşti: Carol Mihalic de Hodocin (Iaşi, 2015);
– Caleidoscop istoriografic. Note, observaţii şi sugestii doctorale (Iaşi, 2017).
– Cofondator al revistei „Studia et Acta Historiae Judaeorum Romaniae” (din 1996) tom I-XIII.
