Preocupările ştiinţifice ale domnului profesor, doctor în istorie, Cătălin Turliuc, includ studiile cu privire la naţionalism şi etnicitate, istorie modernă şi contemporană, procesul modernizării, istoria dreptului şi istoria construcţiei europene, teoria şi istoria relaţiilor internaţionale, subiecte pe care le găsim reflectate în lucrările pe care le-a scris şi ni le creionează în următorul dialog.
‒ Domnule profesor, pentru început, vă invităm să ne amintiţi când a fost prima întâlnire cu istoria? Care este cel important eveniment din istoria acestor ţinuturi care v-a determinat să urmaţi acest drum?
− Prima întâlnire cu istoria a fost în mediul familial şi în ciclul primar când am fost fascinat de legendele şi povestirile având drept subiect trecutul. Multe dintre ele se refereau la luptele noastre cu năvălitorii şi la personalităţi ale istoriei noastre care m-au fascinat. Mai apoi, cred că pasiunea mea pentru istorie care a fost marcată nu doar ca sentiment, stare afectivă intensă, ci ca o realitate confirmată s-a manifestat prin participarea mea, când eram elev în clasa a VIII-a, în anul 1978, la Olimpiada Naţională de Istorie de la Alba Iulia. Practic, de atunci a început să se materializeze o dragoste care s-a născut mai demult, şi anume încă din intrarea mea în şcolaritate. Aşadar, istoria m-a fascinat dintotdeauna, fiind o pasiune, simţind încă de la început că acesta este drumul pe care vreau să-l urmez. Astfel se şi explică faptul că am participat la toate olimpiadele naţionale de istorie din perioada studiilor gimnaziale şi liceale. Am absolvit Liceul de Filologie Istorie „Mihai Eminescu” din Iaşi, fiind singura instituţie de învăţământ din acest areal al ţării care, în acea perioadă, avea o astfel de secţie. Apoi, în urma concursului de admitere în învăţământul superior am fost declarat primul admis, încorporabil, la Facultatea de Istorie Filosofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, concretizându-se, astfel, opţiunea mea mai veche pentru studiul istoriei.
‒ Ce ne puteţi spune despre perioada facultăţii? Amintiţi-ne câţiva dintre profesorii care au jucat un rol major în formarea dumneavoastră ca istoric. Relataţi-ne câteva situaţii aparte din timpul studenţiei, trăite de dumneavoastră, bineînţeles care au avut legătură cu istoria.
− Dacă ar fi să-mi amintesc de cei pe care i-am avut ca magiştri şi de la care am învăţat foarte multe ar trebui să înşir foarte multe nume. Mulţi dintre ei, din păcate, nu mai sunt printre noi. Încep prin a-i aminti pe profesorii Gheorghe Platon, Vasile Cristian, Vasile Rusu, Ion Ciupercă oameni care au ştiut să cultive şi un discurs oral foarte frumos în prelegerile dumnealor şi să insiste asupra unor teme care, fără îndoială, au preocupat istoriografia românească, în special înainte de 1989, dar şi mai apoi. Toţi aceştia, dar şi cei pe care-i voi mai aminti au avut un rol major în formarea mea ca istoric. Trebuie să-l amintesc deopotrivă pe Mircea Petrescu Dâmboviţa, dar şi pe cei care susţineau seminariile Domniei Sale, domnii profesori Mihai Vasilescu şi Dinu Marin. Plăcut impresionat am rămas de tinerii, pe atunci, asistenţi universitari, care astăzi sunt profesori consacraţi: Gheorghe Cliveti, Mihai Cojocaru, regretatul Gheorghe Pungă. Toţi aceştia şi mulţi alţii pe care nu i-am amintit au reprezentat o adevărată pleiadă de magiştri, care a avut un rol extrem de important în formarea unui grup restrâns de tineri. Ştiut este faptul că în acea perioadă eram doar 20 studenţi în tot anul. Suntem, aşadar, în anul 1981, atunci când am intrat la facultate, iar rigorile regimului au impus desfiinţarea a două facultăţi de istorie (din Suceava şi Sibiu). Pe 18 locuri, în acel an, au fost înscrişi circa 630 de studenţi, iar două locuri erau rezervate pentru două studente originare din Grecia, care ni s-au alăturat. Fiind puţini, profesorii au avut posibilitatea să ne cunoască foarte bine, situaţie valabilă şi pentru noi, tinerii, să interacţionăm, să dialogăm extrem de fertil şi interesant, nu doar asupra unor aspecte profesionale, ci şi în orizontul mai larg al culturii generale. Acest lucru a contribuit foarte mult la formarea multora dintre absolvenţii Facultăţii de Istorie. În acea perioadă exista o dublă licenţă, istoriefilosofie, şi era rigoare politică în a prezenta „într-un anume fel” trecutul şi „a interpreta” realitatea din perspectiva materialismului-dialectic, dar dincolo de această chestiune exista şi foarte multă stricteţe în ceea ce priveşte admiterea în învăţământul superior. Ştiut este faptul că Facultatea de Istorie, pe lângă cea de Drept, era situată în „zona” care trebuiau să producă, nu doar profesori sau specialişti în domeniu, ci şi propagandişti, oameni activi ai regimului. Aceste „obiective” trebuiau îndeplinite de către cei care se înscriau la asemenea facultăţi, iar mulţi dintre colegii mei veneau din mediul rural, cu „origini sănătoase”. În istoria facultăţii pe care am terminato, sunt puţine excepţii de tineri care au provenit din familii de intelectuali, din familii de universitari – Florin Platon cred că este un exemplu, iar eu sunt următorul. Atât pentru cei veniţi în Iaşi, cât şi pentru cei ai locului, facultatea a avut rolul de a-i forma în direcţia de dobândire a unei culturi generale, fără de care nimeni nu se poate considera istoric, pentru că istoria este aluvionară, sedimentară, încât presupune acumularea a multor fapte, date, evenimente, fenomene şi procese care dau măsura înţelegerii în timpul real în care lucrurile s-au întâmplat, iar toate acestea se petrec doar dacă ai capacitatea de a înţelege spiritul vremii. Dacă ai puterea să renunţi la realităţile prezentului şi să te cobori în trecut pentru a înţelege cum se desfăşurau lucrurile, pentru a înţelege ce se întâmpla, de fapt, în societate sau în microgrup, numai, astfel, puteai să filtrezi ceea ce este elocvent, normal, pentru societatea în care trăieşti. Altfel spus, aşa cum ne spunea Cicero – „Historia magistra vitae” –, trebuie să fii capabil să înţelegi, să înveţi, să descoperi ceea ce este valid, iar ceea ce este redundant trebuie îndepărtat, pentru că numai astfel poţi înţelege evoluţia şi destinul unei societăţi sau naţiuni.
‒ Titlul lucrării dumneavoastră de licenţă se intitulează: Evoluţia situaţiei din Orientul Apropiat între anii 1917-1948. Atitudini şi reacţii pe plan internaţional. Conturaţi-ne, în câteva fraze, subiectul pe care l-aţi tratat în lucrarea de licenţă, un subiect deloc uşor…
− A fost o preocupare inedită, pentru că literatura de specialitate din România şi nu mă refer doar la istoriografie, a ocultat, în general, această temă. Era un subiect fierbinte, un subiect care a rămas, şi astăzi, de interes. Se ştiu foarte bine problemele legate de ceea ce în antichitate se numea „Semiluna Fertilă”, mai târziu „Orientul Apropiat”, „Orientul Mijlociu”, astăzi „Marele Orient”, zonă care a constituit întotdeauna o preocupare pentru mediul internaţional. M-a pasionat şi interesat să cercetez un astfel de subiect din punct de vedere istoric şi în România, pentru că de foarte multe ori orice temă legată de Orientul Apropiat, de Orientul Mijlociu, era puternic politizată, instumentalizată. Se ştie foarte bine că România a avut o poziţie distinctă în perioada postbelică şi faţă de crearea statului Israel – în 1948- apoi în Criza Suezului (1956), „Războiul de şase zile” (1967), ş.a.m.d. în fine, sunt foarte multe situaţii conflictuale – extrem de interesante – cărora le trebuie explicate originile. Trebuie găsit răspunsuri la întrebările: Cum s-a ajuns la această situaţie? Ce s-a întâmplat în această zonă miraculoasă a întâlnirii a trei continente şi a unor mari civilizaţii? Aceasta este o zonă de o importanţă geopolitică şi strategică extraordinară, care trebuie înţeleasă din perspectiva modului în care au reacţionat marile puteri faţă de ea, o zonă apropiată nouă, spaţiu cu care noi am avut interferenţe puternice şi acest lucru a constituit o provocare pentru mine. Provocarea era, fără îndoială, mai înainte de toate capacitatea de a aduna informaţii despre un asemenea subiect. Tocmai precizam că literatura, care era publicată la noi în acea perioadă, era „săracă”, lipsind traducerile din marile istoriografii ale lumii. Având acces la mai multe limbi străine şi provenind dintr-o familie care şi-a permis să-mi sprijine pasiunea, am putut achiziţiona carte, am putut discuta cu oameni care la rândul lor au putut face rost de carte, şi, astfel, mi-am început cercetarea. De aceea, am căutat să aflu originile acestui diferend uriaş care, iată, continuă până în ziua de astăzi, creând tensiuni în mediul internaţional. Chiar dacă s-au propus multe planuri de pace, s-au acordat premii Nobel, ştim foarte bine că situaţia nu-i calmă nici astăzi, iar în viitorul previzibil lucrurile nu vor fi liniştite. Aceasta a fost una din motivaţiile pentru care am abordat o asemenea temă, care-mi permitea oarecum să ies şi din canonul istoriografic al vremii, atât prin maniera de abordare, cât mai ales prin sursele de documentare, pentru că ţara noastră, în acea perioadă, avea o poziţie distinctă în lagărul socialist faţă de ceea ce se întâmpla în Orientul Mijlociu.
‒ Aţi absolvit mai multe cursuri postuniversitare în străinătate. Cum suntem percepuţi de către celălalt/de către ceilalţi?
− În general am fost priviţi ca o „plantă exotică”, pentru că nimeni nu ştia foarte multe lucruri 109 despre noi. România, în general, nu a atras atenţia marilor şcoli istoriografice decât tangenţial, mai exact în legătură cu marile conflicte care s-au desfăşurat în zonă. Există încă, din păcate, şi astăzi, atunci cu atât mai mult, o perspectivă în care necunoaşterea şi stereotipiile au funcţionat în ceea ce priveşte scrierea textelor istorice care au avut drept subiect ţara noastră şi trecutul ei. Au fost puţini cei care s-au aplecat – din interes real – asupra istoriei noastre. În acest context, trebuie amintit programul Fulbright al cărui prim reprezentant, venit din Statele Unite ale Americii în România, a fost profesorul Keith Hitchins, de la University of Illinois din Urbana-Champaign. Domnia Sa a fost unul dintre cei care au încercat să înţeleagă şi să fie coerent în ceea ce priveşte discursul istoriografic despre chestiunea românească, lucru devenit important mai târziu. În acest context, trebuie să-i amintim pe cei care au avut prilejul ca după anul 1989 să călătorească – fie cu burse de studii, fie cu granturi de cercetare, fie să aibă calitatea de „visiting professor” – în marile universităţi occidentale, descoperind o anume curiozitate şi un anume interes ale celor cu care au intrat în contact vizavi de România, de chestiunile româneşti. Concret, au fost cercetate şi publicate subiecte legate de începuturile anilor 90, de schimbarea de regim din 1989, de ultima etapă a dictaturii comuniste, de modul în care ea a fost înţeleasă de lumea occidentală. În general, însă, cred că foarte mulţi din cei care au reprezentat şcoala istorică românească în străinătate au făcut o figură bună, pentru că am avut mulţi specialişti din Statele Unite ale Americii, acolo unde există o societate de studii româneşti, care s-au ocupat de teme româneşti şi „altfel” decât din perspectivă strict politică. Istoriografia occidentală nu a găsit puncte extrem de importante cere s-o intereseze şi pe care să le abordeze în desfăşurările legate de istoria noastră, aşa cum ea s-a raportat la marile evenimente din Europa şi din lume. Am fost într-o zonă de periferie, nu numaidecât din punct de vedere geostrategic, ci din perspectiva istoriei noastre şi a manierei în care am fost priviţi de către lumea occidentală. Ştiut este faptul că în secolul al XVIII-lea Europa se oprea la Viena, astăzi, în secolul XXI, Europa se sfârşeşte la Iaşi, pentru că suntem la 15 kilometri de graniţa Uniunii Europene. Fireşte, istoria noastră va trebui, probabil, redescoperită. Am avut o perioadă bună la sfârşitul secolului al XIX-lea cu bursieri ai statului român care au realizat studii serioase, dar acest lucru a încetat datorită lipsei resurselor financiare. În perioada interbelică, din păcate, nu am fost capabili să continuăm demersul amintit, deşi a fost o perioadă extrem de fastă din punct de vedere al culturii. După al doilea război mondial lucrurile s-au schimbat cu totul prin venirea stăpânului de la Moscova cu realitatea ideologică, în care a încadrat, aproape în întregime, societatea românească, a schimbat-o, a transformat-o, iar demersul occidental nu a mai fost accesibil, fapt care a creat hiatusuri, rupturi, discontinuităţi, creionând o „altfel” de imagine a României. Dacă ne referim la secolul în care trăim, aş spune că lucrurile s-au schimbat, iar lumea occidentală a descoperit valenţele, nuanţele, care individualizează istoria românilor, dincolo de chestiunile exotice şi paradoxale pe care le ştim cu toţii. Pentru că am amintit de chestiunile exotice, între care – „că suntem o insulă de latinitate într-un ocean de slavi”, „că suntem singurul popor ortodox de origine neolatină”… – acestea fac, de regulă, subiectul unor intervenţii de tip jurnalistic sau care atrag atenţia la rubrica „fapt divers”.
− Din anul 1999 sunteţi doctor în istorie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” cu lucrarea Organizarea României moderne. Statutul naţionalităţilor 1866-1918. Am putut constata că aţi întreprins o cercetare asiduă, folosind o vastă bibliografie. Creionaţi-ne o imagine a subiectului pe care l-aţi abordat în lucrare.
− Preocuparea mea pentru subiecte mai puţin cercetate în demersul istoriografic românesc a continuat, în sensul în care tema statutului naţionalităţilor, după anii 90 ai secolului trecut, m-a preocupat din ce în ce mai mult. În contextul conflictelor de natură etnică, naţionalistă, de exemplu din fosta Iugoslavie sau din alte spaţii europene, am fost preocupat de resurgenţa etno-naţionalismului, de geneza şi evoluţia sa în arealul geopolitic căruia îi aparţinem. Acest fapt, ca şi încercările de explicare din literatura de specialitate occidentală a situaţiilor generate de-a lungul istoriei de aceste evoluţii din spaţiul fostului lagăr socialist au generat, în cercetările mele, un interes sporit. Atunci când am abordat acest subiect, fireşte, am avut o preocupare legată de modul în care în istoriografia noastră a existat o preocupare secundă faţă de ceea ce s-a numit „chestiunea evreiască”, faţă de maniera în care cea mai importantă minoritate etnică la vremea aceea (pentru că puţină lume face distincţia între minorităţi etnice şi minorităţi naţionale) a avut un rol, o influenţă în societatea noastră. Se ştie foarte bine, etnicii evrei au fost cel mai numeros grup alogen în Vechiul Regat. Aceştia au fost investigaţi istoriografic, cel mai adesea, din posturi cu „parti-pris”. Pe de o parte, fie de etnicii evrei care au scris despre propria istorie cu subiectivismul clar şi necesar scopurilor urmărite de ei, încât în multe cazuri, chiar dacă istoria este despre investigarea „sine ira et studio”, au încercat să prezinte realităţile într-o anumită manieră, de cele mai multe ori lipsită de obiectivitatea generată de înţelegerea „celuilalt”, fiindcă au aruncat umbre asupra societăţii româneşti sau au manifestat neînţelegere în raport cu aşa numitul contratimp în care noi ne-am aflat în această chestiune cu lumea occidentală, iar pe de altă parte întâlnim istorici români care au abordat marginal acest subiect şi, evident, au încercat să justifice o serie întreagă de decizii politice, cu precădere în raport cu legislaţia, cu dezvoltarea instituţională a statului român, cu prezenţa activă a acestei minorităţi. Istoricii evrei au vorbit bunăoară despre minoritatea evreiască de la noi în timpul Vechiului Regat ca fiind o clasă de mijloc, ştiute fiind preocupările comerciale ale acesteia, dar şi meseriile liberale practicate de mulţi dintre reprezentanţii acestui grup etnic, aceasta şi datorită legislaţiei noastre care interzicea deţinerea de proprietăţi funciare, mai târziu sistemul arendăşesc a fost cel care a spart acest mecanism, ca urmare subliniind mai ales aspectul rolului modernizator al prezenţei coreligionarilor lor în societatea noastră şi poziţionând implicit pe evrei în avangarda dezvoltării ei. În contextul unei asemenea abordări, eu afirm că, de fapt, această minoritate a fost o clasă de intermediari, nu o clasă de mijloc în sensul clasic al cuvântului, pentru că valorile pe care ea le-a cultivat, modul în care s-a putut manifesta în viaţa societăţii româneşti nu sunt cele specifice unei clase de mijloc. Cred că acest lucru este important şi trebuie judecat în această perspectivă, aşa cum şi constituţia noastră de la 1 iulie 1866 – care excludea pe necreştini de la dreptul de cetăţenie, de la împământenire – avea raţiunile ei în epoca adoptării sale legate nu doar de minoritatea evreiască, ci de faptul că la acea vreme, aşa cum bine se ştie, România se afla sub regimul garanţiei colective al marilor puteri şi sub suzeranitate otomană. Or, raporturile noastre cu lumea islamică erau de aşa natură încât în procesul modernizării, sfârşitul perioadei Tanzimatului din Imperiul Otoman genera un potenţial pericol asupra noastră. Puţini ştiu poate că România şi Egiptul vor ajunge să fie considerate „provincii privilegiate” ale Imperiului şi, de aici, potenţialul unor consecinţe negative greu de evaluat asupra destinului statutului nostru. Astfel de măsuri legislative, condamnabile din perspectivă contemporană, trebuie înţelese în contextul epocii, nu în mod neapărat ca fiind îndreptate împotriva unei minorităţi, ci în încercarea de a conserva un anumit grad de autonomie internă şi de a favoriza elementul autohton în apriga competiţie a capitalismului triumfător. De altfel, lucrurile devin mult mai clare atunci când avem capacitatea să le contextualizăm în epocă, să le înţelegem impactul, relevanţa, maniera în care ele au influenţat modul în care societatea noastră a evoluat, deoarece „chestiunea evreiască” nu a fost doar una internă, ci a fost o chestiune cu amplă rezonanţă internaţională. Această situaţie poate fi pusă în contrapondere imediată cu ceea ce numim astăzi libertatea conştiinţei, libertatea de a practica o confesiune, principii afirmate încă din secolul al XIX-lea. Din punctul de vedere al istoriografiei pe această temă a prezenţei minorităţii evreieşti de la noi se vede foarte bine că nu există doar antisemiţi şi filosemiţi, ci există ceea ce academicianul Nicolae Cajal, plecat dintre noi, numea foarte frumos „realsemitism”, adică o abordare clară, reală, o distincţie care se face şi nu o afirmaţie generalizatoare faţă de destinul unei minorităţi sau vizavi de modul în care o societate reacţionează în faţa unor elemente care sunt din punct de vedere etnic diferite. Titlul lucrării de doctorat poartă denumirea de „naţionalităţi” pentru că termenul de minoritate s-a născut mai târziu. „Naţionalitate” era un termen general care se folosea în epocă cu sensuri diferite însă şi trebuie să amintim că în această perioadă evreii din România au fost primii care au stabilit o colonie pe teritoriul actualului stat Israel, că aici au fost sionişti activi, aici s-a militat pentru drepturi naţionale, pentru fondarea unui stat al evreilor. Aceştia şi-au dorit întotdeauna reîntoarcerea la Ierusalim, aşa cum era firesc, fapt petrecut, în cele din urmă, prin crearea statului Israel în siajul celei de-a doua conflagraţii mondiale.
− La Radio România Iaşi realizez emisiunile Viaţa Rromilor şi Comunităţi Etnice/ Ruşi Lipoveni. Observăm că, în lucrarea dumneavoastră de doctorat ne vorbiţi despre termenul de etnicitate. Conturaţi-ne semnificaţia acestuia.
− Trebuie să facem această distincţie pornind de la modul în care „etnicitatea” se deosebeşte de modul în care a fost instrumentalizat politic termenul de „minoritate naţională”. Etnicitatea este o modalitate „de dicto”, şi nu e o modalitate „de re”. Ce vrea să însemne asta? Etnicitatea este asumată şi îmbrăcată de fiecare dintre noi în funcţie de dorinţa sa. Eu mă pot declara la orice recensământ ca aparţinând oricărui grup etnic cu care mă identific în mod subiectiv. Pe de altă parte, dacă sunt „bantu”, recenzorul în vremea modernă este obligat să treacă această etnicitate pentru că aşa mă simt şi doresc eu. Deci, eu îmi declar etnicitatea, mi-o asum şi acest lucru nu are legătură directă cu originea etnică. Astăzi, aşa cum ştiţi, în actele noastre de identitate nu mai avem rubrica „naţionalitate” şi rubrica „cetăţenie”, ci doar pe aceasta din urmă. Schimbarea în acest sens, intervenită la noi după 1989, nu a fost întâmpinată de toţi cu cea mai mare bucurie. Încercaţi să vă imaginaţi cum s-ar fi simţit românii la mijlocul secolului al XIX-lea să fie consideraţi oficial ca fiind otomani, habsburgi sau ţarişti în funcţie de statul de zona în care locuiau.
− Domnule Profesor, în acelaşi volum, am constatat că prezentaţi şi termenii de naţionalism versus capitalism, naţionalism – stat, naţionalism – modernizare, naţionalism – religie, naţionalism – societate civilă. Ce reprezintă naţionalismul?
− Există o pletoră de definiţii ale naţionalismului şi nu există nici astăzi o majoritate a specialiştilor care să aibă o părere convergentă asupra uneia sau alteia dintre definiţii. Există, pe de altă parte, o mulţime de variante ale naţionalismului şi nu avem o taxonomie limpede asupra acestuia. „Naţionalismul” şi „naţionalitatea” îmbracă şi o altă conotaţie, conotaţia aceasta este evident de ordin politic, de ordin instituţional şi ea aparţine lumii moderne în bună măsură, atunci când se nasc şi naţiunile, aşa cum le cunoaştem noi astăzi, ele fiind „cărămizile” fundamentale ale sistemului internaţional. „Etnicitatea” a fost studiată mai profund începând de la jumătatea secolului trecut iar termenul acesta concept a avut la începuturile sale o conotaţie peiorativă. În anii 60 ai secolului al XX-lea au fost scrise câteva studii importante asupra acestui subiect, Frederic Barth fiind unul dintre primii care au investigat etnicitatea, aceasta trecând din domeniul sociologiei în domeniul istoriei, făcându-se, astfel, o distincţie mai limpede între etnicitate şi naţionalism, naţionalitate. Pentru că aţi amintit de rromi, aceştia sunt o minoritate etnică, însă nu sunt o minoritate naţională, pentru că nu există un stat-naţiune care să confere, să reprezinte un ideal politic, o ţintă pentru această minoritate, de altfel răspândită la nivel global. Încă nu există în mod evident, clar, sigur nu putem generaliza, dar nu putem vorbi de o mişcare profundă la nivelul populaţiei rrome de a crea un stat naţiune „Rroma” sau de a se reîntoarce – ştiindu-le originile etnice şi aşezarea lor geografică de unde au plecat – după cum susţine atât Nicolae Gheorghe (n.n., filosof, sociolog de etnie rromă), cât şi alţi cercetători, în zona Punjab din India. Ceea ce ştim este că această populaţie a fost împinsă de valurile de migraţie şi a ajuns – în cele din urmă – şi în spaţiul românesc, încă în medievalitatea timpurie. Lucrul acesta este important în măsura în care putem face distincţii, precizări conceptuale care să lămurească modul în care folosim termenii, modul în care înţelegem realitatea acelei vremi de acum mai bine de un veac şi jumătate. De ce demersul meu nu s-a ocupat de rromi? Pentru că rromii au fost „tăcuţi” n-au avut o poziţie în sens instituţional. Ei au fost emancipaţi, eliberaţi din sclavie la mijlocul veacului al XIX-lea, după cum se ştie. Rromii nu s-au manifestat în sensul politic, în timp ce minoritatea evreiască a început să cultive ideea emancipării sale juridice, sociale şi politice să formuleze ideea necesităţii creării unui stat evreu, pentru că, nu-i aşa?… condiţiile în care a evoluat ea, aici, în spaţiul est-european, unde erau foarte mulţi evrei aşkenazi, au impus odată cu emanciparea, odată cu Haskalah, aşa cum s-a numit iluminismul evreiesc şi o idee naţională care a prins aripi şi în rândul acestui grup etnic. Aşadar, avem de-a face cu situaţii particulare care reflectă modul în care au fost formalizate drepturile celor de altă origine etnică, confesiune şi limbă, aşa cum se scria în tratatele de la Paris, care au pus bazele unei noi ordini internaţionale după primul război mondial. Ştim foarte bine că dreptul de autodeterminare naţională a fost înscris în documentele internaţionale, în dreptul public, având de-a face cu o situaţie paradoxală în care avem acest drept fundamental, dar, pe de altă parte nu avem o definiţie a naţiunii, fiind în faţa unui paradox. De multe ori îl numim „paradoxul pietrei”: am o piatră, două, am trei pietre, de când am o grămadă de pietre? Pentru că în lume sunt peste 6000 de comunităţi care revendică un „homeland”, o vatră de formare, ştiind foarte bine că sunt doar 195 de state independente. Cine are voie să invoce acest drept la autodeterminare? Sunt îndreptăţiţi, astăzi, kurzii – care au o tradiţie, o cultură, o limbă proprie, un spaţiu geografic bine delimitat în care au trăit şi trăiesc – la un stat naţional? Aceştia se află în aceeaşi situaţie, precum am mai întâlnit în anumite realităţi geo-politice construite la sfârşitul Războiului rece, prin aşa numitele „conflicte îngheţate” din Transnistria, Osetia, Abhazia, Nagorno Karabak. Este aceeaşi situaţie? Cum putem valida acest drept la autodeterminare? Iată, un exerciţiu s-a şi făcut în acest sens, prin crearea statului Kosovo, stat pe care România nu-l recunoaşte. Un stat kosovar care este o realitate politică, care este locuit de către albanezi. Fără îndoială, acolo, mai devreme sau mai târziu se va dori crearea Albaniei Mari, pentru că, fireşte, aceste legături de ordin etnic, de ordin naţional capătă o astfel de instrumentalizare politică. Avem de-a face cu astfel de situaţii care încă, la nivel global, creează tensiuni. Problema este că modul în care aceste lucruri au fost tratate în secolul al XIX-lea diferă total de modul în care ele au fost tratate în perioada interbelică şi în perioada actuală. Naţionalismul de secol al XIX-lea, în bună parte, a fost unul de tip „Risorgimento”. El a fost asociat cu liberalismul, a fost asociat cu propulsarea individului în avanscena istoriei, având o componentă progresistă şi mai puţin o latură xenofobă. Evident, în a doua jumătate a secolului al XIXlea, atunci când s-au dezvoltat teoriile rasiale, atunci când cercetările lucrărilor lui Darwin au început să fie privite altfel, în perspectiva teoriei evoluţioniste, când avansul pe care Europa îl avea în raport cu celelalte continente ale lumii, a început să se justifice colonialismul şi imperialismul. S-au pus atunci bazele social-darwinismului, o viziune care a marcat de atunci până astăzi destinele umanităţii. Naţionalismului i s-a ataşat această latură antropologică, care v-a deveni dominantă în secolul al XX-lea, un secol al extremelor, al sârmei ghimpate, al totalitarismului, al excluziunii, al „curăţirii etnice”, un exemplu fiind războaiele din fosta Iugoslavie. Complexul acesta ne pune în faţa unei situaţii în care trebuie să judecăm lucrurile din perspectiva ideologizării societăţilor, constatând din acest punct de vedere că naţionalismul s-a combinat cu toate celelalte mari ideologii ale lumii şi le-a transces. Avem o doză de naţionalism, sau naţionalismul s-a combinat cu liberalismul, conservatorismul, socialismul, comunismul, iată, azi se manifestă într-o combinaţie foarte periculoasă cu populismul. Naţionalismul le-a transgresat, naţionalismul este o realitate transgeneraţională şi este o dimensiune fundamentală a lumii în care trăim, de aceea trebuie bine înţeles şi contextualizat istoric. Patriotismul a devenit, mai nou, la noi, o realitate desuetă. Încercările acestea de manipulare, de fapt de afectare a unei ramuri fundamentale din existenţa noastră şi anume dimensiunea identitară, creează astfel de probleme. Lucrurile pentru secolul al XIX-lea şi mai ales pentru a doua lui jumătate, în ceea ce priveşte spaţiul românesc, mi s-au părut extrem de interesante, încât m-am oprit asupra acestui subiect, având înţelegerea şi coordonarea academicianului Gheorghe Platon, care a fost conducătorul tezei mele de doctorat, şi în felul acesta am putut să scriu ceea ce eu am crezut despre acest subiect şi continui să cred. În bună măsură, multe dintre afirmaţiile pe care le-am făcut sunt valide şi pot fi confirmate şi documentar.
− Avem în faţă un alt proiect editorial al dumneavoastră, volum dedicat activităţii de dinainte de a fi domnitor Cuza, dar şi epocii sale. Vă invităm să ne vorbiţi despre activitatea lui Alexandru Ioan Cuza… înainte de a fi domnitor, o imagine puţin cunoscută publicului larg.
Cătălin TURLIUC,
ALEXANDRU IOAN I ŞI EPOCA SA.
Iaşi: Junimea, 2020. 190 p.
− E unul din personajele care ilustrează foarte bine afirmarea spiritului naţional şi meliorismul social al epocii, respectiv maniera în care elita românească din acea vreme s-a format. Alexandru Ioan Cuza, ca şi alte personalităţi ale epocii sale nu s-au dus în Occident pentru a veni înapoi cu o diplomă, ci s-au dus pentru a învăţa, pentru a deprinde ritmurile epocii în care trăiau, pentru a acomoda realitatea de la noi cu cea la care, în mod legitim, aspirau. De altfel, la vremea respectivă nici astfel de diplome obţinute în străinătate nu erau puternic validate în Principate, în lipsa afirmării unei meritocraţii la nivel social. Despre Domnitorul Unirii au scris A.D. Xenopol, Constantin C. Giurescu, foarte mulţi alţi istorici şi nu numai, întorcându-se către figura sa emblematică, pentru că o perioadă destul de îndelungată acesta nu şi-a găsit bine locul în panteonul naţional. Figura şi memoria sa au fost puternic instrumentalizate de clasa politică şi regimurile vremii. Această lucrare pe care dumneavoastră aţi amintit-o este un florilegiu de articole şi studii, de valoare şi extindere inegale, publicate pe parcursul mai multor ani. Nu este o monografie şi nu mi-am propus un astfel de demers, ci doar o scriere ocazională prilejuită de cei două sute de ani scurşi se la naşterea lui Alexandru Ioan Cuza, personaj în faţa căruia se cuvine o reverenţă. Un studiu din volum face trimitere chiar la perioada tinereţii lui Alexandru Ioan Cuza şi cred că el este destul de elocvent şi informativ pentru ei care vor să ştie mai mult din această etapă a vieţii sale. Îndemn deci curioşii să-l citească şi astfel, cred eu, vor afla mai multe lucruri despre anii tinereţii sale. Alexandru Ioan Cuza a fost o personalitate fascinantă pentru că el deschide într-un mod aparte, evident împreună cu principalii lui sfetnici şi nu-i mai înşir aici pe toţi, e de ajuns să spun numele lui Mihail Kogălniceanu, pe care toată lumea îl cunoaşte, o epocă a modernizării, o epocă în care puterea statului s-a instituţionalizat, o perioadă în care începe prima noastră integrare europeană, o epocă în care albia modernităţii şi-a croit drum, o perioadă în care intrăm în sincronie treptată cu Europa, o perioadă în care occidentalizarea va lăsa loc treptat modernizării. Occidentalizarea este o teorie a dependenţei, modernizarea este o teorie a dezvoltării, iar între cele două există acest raport care trebuie bine înţeles şi analizat. Alexandru Ioan Cuza este cel care marchează acest debut spectaculos al tânărului stat naţional modern român în lume. El marchează o întreagă generaţie. Nu este un erou care moare strivit de ftizie, boală a epocii, asemenea lui Nicolae Bălcescu, tânăr şi marcat de recluziunea impusă de autorităţi pentru ideile sale reformatoare. Personajul nostru este singurul rănit la picior în evenimentele de la 27 martie 1848 din Iaşi, apoi cunoaşte exilul asemenea întregii generaţii a părinţilor fondatori ai României Moderne. El este un personaj extrem de interesant şi pe mine mă supără de multe ori faptul că sunt mulţi, care astăzi încearcă să vadă latura sa privată, personală, caută detaliile „de alcov”, caută să-l coboare de pe soclul acesta, pe care îl merită, de fapt, de la naţiunea noastră. Domnitorului i se reproşează căderile morale, faptul că-i plăcea biliardul, că a avut o amantă, că a avut o viaţă dezordonată, sarcasmul, lucruri care n-au nici o legătură cu moştenirea sa istorică lăsată naţiunii române. Nu cele amintite mai sus trebuie să le judecăm cu grila moralei de astăzi, întrucât nu există om fără păcate, ci, în spiritul epocii, trebuie să înţelegem că el era conectat la deschiderea acesteia, pentru că, de altfel, toată generaţia sa a procedat la fel. Evident că nu avem de-a face cu nişte oameni care nu şi-au înţeles rolul şi destinul în planul larg al istoriei naţionale. Ceea ce rămâne semnificativ pentru Alexandru Ioan Cuza este faptul că a pus mai presus de interesele sale, interesele ţării. El n-a fost un corupt, chiar dacă la un moment dat a fost înconjurat de corupţi, de o camarilă. Nu fost un iubitor de putere, nu s-a cramponat de ea, ci şi-a înţeles locul, destinul, a avut măsura modului în care îşi putea exercita autoritatea. Alexandru Ioan I a fost un „demofil”, de aceea avem atâtea legende. După Ştefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza este cel de al doilea personaj istoric pe care poporul l-a gratulat cu astfel de povestiri, cu legende, l-a ridicat pe un soclu înainte ca oamenii politici şi istoricii să-l pună acolo unde trebuie. Avem toate aceste dimensiuni pe care le-am creionat, care sunt extrem de relevante şi care fac din Alexandru Ioan Cuza un model, pentru că, iată, şi astăzi, trăim o epocă a reformelor, reforme care sunt costisitoare şi, astfel, au fost şi în cazul administraţiei lui. În momentul când a fost îndepărtat – la 11 februarie 1866 – în visteria ţării rămăseseră bani foarte puţini, dar puţină lume ştie că acest om, acest Domnitor al Unirii, a avut capacitatea de a returna partea de salariu care i se cuvenea pentru luna februarie, pentru zilele care au urmat momentului 11 februarie. Aşadar, a fost un om extrem de onest, înţelegându-şi rolul. Apoi, a fost ales deputat. În perioada în care Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, noul Principe al României se urcase pe tron, Alexandru Ioan Cuza a refuzat să se întoarcă în ţară în ciuda dorinţei sale, înţelegând dificultăţile pe care le-ar pune în faţa noului Principe. Alexandru Ioan Cuza este, cred eu, reprezentatul unei epoci, făcând parte din galeria părinţilor fondatori ai ţării. Trebuie judecat din perspectiva posterităţii sale şi a ceea ce a făcut la nivel macro pentru societatea şi neamul românesc, pentru naţiunea noastră, dincolo de chestiunile omeneşti, chestiuni care-i aparţin în calitate de persoană individuală. Distincţia aceasta între public şi privat trebuie făcută pentru că lumea modernă, dincolo de toate avantajele pe care le-a adus, ne-a pus în faţa acestei situaţii, o situaţie în care spaţiul public invadează spaţiul privat şi spaţiul privat, spaţiul intim. Toate acestea le putem vedea şi în politica curentă, vedem ce se întâmplă în societate, atunci când personajul şi faptele sale sunt confundate cu lucruri care ţin de viaţa personală, când elementele de „alcov” sau detaliile care ţin de viaţa de zi cu zi devin mai relevante decât prezenţa în spaţiul public, decât activitatea politică, decât activitatea în slujba cetăţii. Revenind la Alexandru Ioan Cuza, trebuie să facem precizarea că figura lui a parcurs mai multe etape. A fost urât de o bună parte a clasei politice româneşti, iar statuia care străjuieşte, astăzi, Piaţa Unirii, a fost ridicată prin subscripţie publică, a fost „à contrecoeur”, atât în faţa liberalilor, cât şi în faţa conservatorilor, constituind un gest pe care l-a făcut, cum am numi astăzi, societatea civilă. Documentele sale au fost predate Academiei Române foarte târziu, la începutul secolului trecut, de către Dimitrie A. Sturza, unul dintre cei care a participat la detronarea sa şi, fireşte, lucrurile au fost prezentate într-o anumită manieră, însă în perioada interbelică lucrurile s-au mai temperat, apoi regimul comunist l-a cultivat, mai ales în ultima sa parte. A existat, apoi, o privire foarte diversă, nu doar din unghiuri diferite, ci şi valorizate diferit, în diferite epoci, datorită regimurilor politice, datorită intereselor, datorită faptului că istoria întotdeauna a încercat să fie instrumentalizată de către clasa politică. Istoria este şi „ancilla politici” (sclava politicii) pentru că ea face apel la o dimensiune fundamentală, mai exact la dimensiunea identitară. Cine este stăpân pe identitatea ta, este stăpân pe viaţa ta! Cine îţi controlează trecutul, îţi controlează prezentul! Toate acestea nu sunt afirmaţii gratuite, ci sunt realităţi. Gândiţi-vă că aceşti părinţi fondatori şi-au sacrificat nu doar averile personale şi ale familiilor lor, ci şi libertatea. Practic, niciunul din cei care sunt părinţii fondatori ai României Moderne nu a scăpat de exil, de închisoare, de prigoană, mulţi dintre ei au murit săraci, au fost îngropaţi din mila publică. Un exemplu este Dimitrie Bolintineanu. Avem astfel de personaje care au sacrificat totul pentru ţară, faptă care, astăzi, pare incredibilă. Dacă îi spui cuiva de ce au fost capabili să facă aceşti oameni, prin ce rigori au trecut, prin ce regimuri carcerale, prin ce situaţii de viaţă au trecut, pare aproape incredibil. Toate acestea trebuie ţinute minte, pentru că a judeca un personaj în posteritate doar prin latura sa omenească poate fi subiect de literatură, mai puţin un subiect care să poată fi validat istoric, care să aibă relevanţă, care să poată avea conţinut, substanţă în aşa fel încât cei care citesc să-şi poată crea o imagine vizavi de rolul şi contribuţia lor în istorie.
În momentul când a fost îndepărtat – la 11 februarie 1866 – în visteria ţării rămăseseră bani foarte puţini, dar puţină lume ştie că acest om, acest Domnitor al Unirii, a avut capacitatea de a returna partea de salariu care i se cuvenea pentru luna februarie, pentru zilele care au urmat momentului 11 februarie.
− Pe de altă parte, Domnule profesor, să ne gândim şi la personajele din perioada lui Alexandru Ioan Cuza, mai puţin cunoscute, care au lucrat ca Domnitorul nostru să meargă la Constantinopol (pentru întâia oară un domn din Ţările Române) cu sabia în mână. Cum comentaţi?
− Sunt foarte mulţi oameni care, din păcate, au rămas în conul de umbră al istoriei. Cei mai cunoscuţi dintre ei sunt amintiţi, printre altele, în volumul „Diplomaţii Unirii” aparţinând istoricului ieşean Dumitru Vitcu. Dar şi după vizitele la Constantinopol sunt de evocat personaje care au făcut lucruri excepţionale pentru ţară în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Amintesc aici pe Grigore Gănescu, Nicolae Bordeanu, oameni ale căror nume nu le întâlnim şi nu le-am întâlnit niciodată în manualele de istorie, dar nici în multe alte părţi. Mai putem aminti de Eugeniu Carada, dar şi mulţi alţii care au avut roluri fundamentale în evoluţiile de la noi din acele vremuri. Din fericire, astăzi, îi redescoperim.
Diplomatii Unirii, de Istoric Dumitru Vitcu
− Nu demult, în incinta Muzeului Unirii, a fost lansat volumul Iaşul – memoria vie a celor trei Uniri a domnului doctor Victor Bejan, volum pe care l-aţi prezentat auditoriului. Creionaţi-ne „capitalul simbolic al memoriei unioniste la Iaşi”.
− Fără îndoială, demersul întreprins a vrut să recupereze într-un fel poziţia pe care Iaşul a avut-o în cursul modernităţii noastre şi, extinzând, aş spune chiar din momentul în care Alexandru Lăpuşneanu a hotărât mutarea capitalei la Iaşi, perioada în care Iaşul a fost capitală fiind mereu invocată, cu atât mai mult cu cât după ce Iaşul şi-a pierdut acest statut, a rămas doar cu acest titlu, care nu este neapărat consolator, de capitală culturală a României. Recent a fost declarat „oraş regal” şi „capitală istorică” aşa cum toată lumea ştie. Iaşul a fost asemuit în diferite etape cu Heidelberg-ul, socotit, apoi, Florenţa României, asemuit chiar cu Siena. În perioada interbelică se face trimitere chiar la „ieşenism” ca un curent despre care sau pronunţat mulţi, inclusiv criticul literar George Călinescu şi alţii. Din acest punct de vedere recuperarea momentelor fondatoare, nu doar pentru această parte a ţării, ci pentru întreaga Românie, a fost un demers care merită a fi salutat. Acelaşi lucru l-a făcut cu propriile instrumente şi cu alonja intelectuală specifică domnul doctor Victor Bejan, care continuă într-un fel preocupările tatălui Domniei Sale, cel care a pus bazele balneologiei la Iaşi, înfiinţând staţiunea Nicolina, un om care şi-a dedicat viaţa cauzei româneşti. Victor Bejan a încercat să surprindă, într-un moment fără îndoială festiv, într-un moment de celebrare a celor 100 de ani scurşi de la realizarea României întregite, care a fost rolul Iaşului, de data aceasta din perspectiva monumentelor de for public, din perspectiva memoriei vizuale. Se ştie foarte bine că a existat încă un demers înainte de 1989, care a mers cu ideea aceasta de a surprinde eforturile pentru realizarea unităţii medievale, apoi a unităţii moderne, un volum care însă s-a oprit în momentul Unirii Principatelor. Astăzi, Victor Bejan, prin această lucrare, încearcă să propună un soi de recuperare în memoria afectivă a scenelor reprezentate – în principal – prin monumente de for public, prin artă vizuală, a acestui moment extrem de relevant pentru noi toţi, pentru că nu-i aşa?… va trebui corectată una din greşelile care au acompaniat anul 2018 şi anume sloganul pe care ni l-a propus Guvernul. Astfel, sloganul a fost – „1918 – Sărbătorim împreună”, evitând formula de „Marea Unire” sau „România Întregită”, evitându-se marcarea unei realităţi istorice pe care noi românii o cunoaştem. Sloganul ales a creat în mintea unora, mai puţin informaţi, confuzie, şi anume aceea că România s-a născut în anul 1918. Fireşte, noi ştim că atunci a fost Marea Unire care a adus toţi românii în graniţele aceluiaşi stat, dar pentru neştiutori, pentru străini, evident am fost asociaţi cu Polonia, Cehoslovacia, cu statele Baltice, care şi-au început existenţa în anul 1918. E, poate, un efort de recuperare la care ar trebui să gândim mai mult atunci când propunem, proiectăm astfel de momente, care să recupereze trecutul, care să marcheze într-un fel memoria colectivă având în perspectivă şi implicaţiile pe care astfel de sloganuri nereuşite, aş spune eu, prost gândite chiar, aduc în fond deservicii. Un alt exemplu este că la 11 noiembrie 1918 marcăm sfârşitul primei conflagraţii mondiale, în ciuda faptului că acest lucru este valabil doar pentru frontul de vest şi nici măcar acolo nu în întregime, dacă ne gândim că în Africa luptele au încetat la 24 noiembrie 1918. Pentru români războiul s-a încheiat odată cu retragerea din Ungaria, situaţie petrecută mult mai târziu. În octombrie 1919, generalul Mărdărescu, un ieşean, a dat ordinul de retragere a trupelor române din Budapesta, iar procesul a continuat până în primăvara anului următor. Acelaşi lucru e valabil pentru poloni, care, aşa cum bine ştiţi, au intrat într-un conflict cu Rusia Sovietică, fiind valabil pentru greci şi pentru Imperiul Otoman, care au continuat un război finalizat cu proclamarea Republicii Turcia. Situaţia din Irlanda este un alt exemplu în acest sens. În cazul românilor, data de 11 noiembrie marchează intrarea trupelor noastre în Cernăuţi şi nu sfârşitul Războiului de Întregire a Neamului. Sărbătorim, la 11 noiembrie, ziua veteranilor din solidaritate cu Europa Occidentală. Iată că avem astfel de momente, care ar trebui poate recântărite, reaşezate în balanţa dreaptă a istoriei, pentru că generaţiile mai tinere trebuie să afle aceste lucruri. Un efort ca cel pe care l-a făcut domnul Victor Bejan şi nu este un efort singular, pentru că au fost mulţi alţii care au scris, care s-au pronunţat – în fel şi chip – faţă de acest moment, trebuie încadrat în seria demersurilor care încearcă să aducă generaţiilor mai tinere istoria aceasta văzută ca un imbold, ca un stimul, ca o pildă pentru unitatea naţională, un deziderat pe care românii încă îl au pentru că, ştim foarte bine, sunt mulţi români care trăiesc în afara graniţelor fireşti ale ţării. Războiul rece nu ne-a adus unirea, cum a fost în cazul Germaniei, ci din contra, a marcat existenţa a două state româneşti – aceasta fiind doctrina oficială a statului român – Republica Moldova şi România. Ştiut este faptul că mai sunt şi alte minorităţi româneşti de jur împrejurul graniţelor şi nu numai, care, din păcate, au dorinţa aceasta de a realiza unitatea naţională, în fapt o dorinţă firească, născută încă de acum multe secole, o dorinţă care trebuie să ardă, pentru că este un deziderat pentru orice naţiune modernă de pe cuprinsul acestei lumi.
− Şi dacă aţi amintit de unirea tuturor teritoriilor locuite de români, fapt petrecut la 1918… din perspectiva istoricului, vă invităm să ne descrieţi perioada de după, atunci când acest act trebuia recunoscut de către reprezentanţii marilor puteri.
− Fără îndoială, ceea ce românii au realizat „de facto” prin forţa armelor, prin vărsarea de sânge, prin dreptul istoric, prin invocarea dreptului de autodeterminare, toate aceste elemente adunate la un loc au făcut ca, România Întregită, realizată la 1 decembrie 1918, să caute confirmarea „de jure” în plan juridic internaţional prin această conferinţă a păcii desfăşurată la Paris în anii 1919-1920. Această întâlnire a fost şi a rămas cea mai mare conferinţă de pace din istoria umanităţii, fiind prezenţi peste zece mii de delegaţi, reprezentând 32 de state, ştiind că cea de a doua conflagraţie mondială nu s-a mai terminat cu o conferinţă generală de pace. Or, această conferinţă a păcii din 1919-1920, care avea să valideze aspiraţiile, dorinţele şi realitatea românească, pentru că despre ea vorbim, a pus bazele unei noi ordini mondiale şi aceasta s-a bazat pe câteva principii, unele dintre ele fiind valide până astăzi. Aşadar, un prim principiu, fireşte, cel invocat de toată lumea a fost cel al autodeterminării naţionale. Un alt principiu şi o idee care până astăzi este importantă, fiind cea a unei păci indivizibile, încât lumea nu mai putea concepe existenţa unui conflict care, într-o epocă tehnologizată, într-o Europă şi într-o lume industrială putea să declanşeze o nouă conflagraţie mondială, aşa cum, din păcate, s-a întâmplat. S-a vorbit despre principiul egalităţii de tratament al statelor, un deziderat care funcţionează într-o anumită manieră până astăzi, având în vedere că în ordinea mondială avem un Consiliu cu membri permanenţi de securitate a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care au drept „de veto”. Trebuie să amintim şi despre principiul diplomaţiei deschise, un principiu care trebuia să valideze relaţiile bi- şi multilaterale prin depunerea tratatelor la sediul Ligii Naţiunilor, organism creat atunci. S-a vorbit şi se vorbeşte în continuare despre crime de război. Lumea nu asociază primul război mondial în mod necesar cu atrocităţile definite în dreptul internaţional public, drept crime de război, ori trebuie să ştim că înaintea procesului de la Nurenberg a existat un proces la Leipzig în care criminalii de război au fost condamnaţi, evident nu de amploarea care ar fi trebuit să constituie o pildă pentru cei care au declanşat cel de al doilea război mondial şi au comis atrocităţi. Toate aceste principii pe care le-am enumerat au fost discutate la Paris. În ceea ce priveşte România, susţinem că a vrut trei obiective majore. Primul dintre acestea a fost recunoaşterea statutului de aliat, pentru că aşa cum ştiţi, marcaţi de evoluţia din Rusia Sovietică, după lovitura de stat bolşevică, a trebuit să începem tratativele de pace la Buftea, să semnăm o pace separată la Bucureşti, o pace care n-a fost ratificată de Rege şi atunci, evident, n-a devenit validă. România a înţeles să aştepte o perioadă scurtă pentru reintrarea ei în război, aşa cum s-a întâmplat la 10 noiembrie, chiar cu o zi înainte de a se încheia armistiţiul pe frontul de vest. A trebuit apoi, fireşte, să se realizeze marele obiectiv şi anume recunoaşterea actelor de unire de la 27 martie, 15 noiembrie şi 1 decembrie. Un alt obiectiv, la fel de important, a fost acela al reparaţiilor de război, pentru că mai bine de două treimi din teritoriul Vechiului Regat fuseseră ocupate şi jefuite sistematic – ca să glumim, am spune „nemţeşte” – încât până şi clopotele bisericilor şi mănăstirilor au fost topite pentru a furniza materie primă maşinăriei de război a Puterilor Centrale. Iată că, din aceste trei obiective, cel care conducea România atunci, e vorba de cel care avea conducerea executivă, preşedintele Consiliului de miniştri, Ion I. C. Brătianu, a mers la conferinţa păcii (începută la 18 ianuarie 1919) şi a pus pe masă, mai întâi tratatul semnat de noi, convenţia din 1916, cea pe baza căreia am intrat în război alături de Antantă şi fireşte au început negocieri. S-au purtat negocieri asidue, pentru că noi revendicam Banatul în întregime, ori, ştim foarte bine, Serbia a participat la război din 1914, până la finalizarea lui, deci era vorba de a împărţi un teritoriu între aliaţi, un lucru dificil, negocierile fiind foarte complicate. Aşa cum ştim cu toţii, două treimi din Banat au revenit României. Au urmat, apoi, negocieri pentru Transilvania, negocieri care s-au desfăşurat într-un context destul de dificil, amintindu-ne că trupele române, atacate fiind pe linia Mureşului de armatele maghiare şi mai apoi din nou pe Tisa, au declanşat o ofensivă care a dus în cele din urmă la răsturnarea regimului bolşevic al Republicii Sfaturilor Ungare, conduse de către Bela Kun, întâmplându-se, apoi, pe fondul acestei intervenţii antibolşevice, ca revendicările României să fie privite cu alţi ochi, chiar dacă încă din cursul războiului comisiile americană, britanică, respectiv comitetul francez au marcat clar dreptul românilor asupra unor părţi importante ale acestui teritoriu, fiind nu mai puţin de 6 linii de frontieră trasate. În cele din urmă s-a ajuns la graniţa care este şi astăzi valabilă, validată prin tratatul din 4 iunie 1920 de la Trianon. Basarabia şi Bucovina au fost pe agendă. Cu Bucovina am avut pregătit un tratat la Saint-Germain-en-Laye, cu Austria, pe care nu l-am semnat mai târziu, datorită clauzei minorităţilor care fusese introdusă acolo, amintind cazul Poloniei care stârnise o astfel de dezbatere, având consacrarea unei realităţi politice care se finalizează prin pactul de la Paris, din octombrie 1920, cel prin care Basarabia era recunoscută ca aparţinând României. Un tratat care, din păcate, n-a mai fost validat de Dieta Japoneză, se ştiu condiţiile şi de Congresul American care n-a validat niciunul din tratatele semnate la Versailles de către preşedintele american Woodrow Wilson. Cu toate acestea, România a avut un succes chiar dacă a obţinut 1,1% din despăgubirile de război, care n-au fost plătite în integralitate. În plan politic internaţional în această nouă ordine mondială, România a devenit un factor de stabilitate şi o putere subregională în zonă, iar acest lucru este foarte important, încât teritoriul ţării aproape s-a dublat sau mai mult (de la circa 137 de mii de kilometri pătraţi până la peste 292 de mii), populaţia ţării a crescut de la şapte milioane şi jumătate de locuitori la aproape 17 milioane. E adevărat, cu o componentă etnică alogenă destul de puternică, aproape 28% din locuitorii României Întregite nu erau de etnie română, dar România a devenit în rândul naţiunilor din centrul şi estul Europei un stat puternic, un stat în plin avânt, un stat care se moderniza, cu o constituţie, pe care a adoptat-o în anul 1923, modernă, iar toate lucrurile acestea sunt urmarea unui război pe care noi ar trebui să-l numim Războiul pentru Întregirea ţării, în subsidiar, primul război mondial. Denumirea aceasta este de origine anglo-saxonă şi trebuie pusă în contact cu ceea ce alte naţiuni marchează în desfăşurarea primei conflagraţii mondiale, francezii spun „La Grande guerre”, britanicii „the Great War” şi aşa mai departe. Cred că lucrurile acestea ar trebui bine ştiute şi bine marcate, realizând, astfel, importanţa şi scopul, pentru care, de fapt, românii au intrat în această „vâltoare”, în această mare conflagraţie mondială.
− Împreună cu istoricul Dumitru Ivănescu aţi coordonat volumul Confluenţe identitare şi realităţi demografice la est de Carpaţi în secolele XIX-XX, carte care a văzut lumina tiparului la Editura Junimea din Iaşi, în anul 2010. Oferiţi-ne o imagine a acestui proiect editorial.
− Acest volum, împreună cu altele două fac parte dintr-un proiect mare, un grant pe care l-am condus, un grant al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, care s-a desfăşurat pe parcursul a trei ani. Ne-am propus realizarea unui corpus de studii şi, deopotrivă, un corpus de documente care să suplinească această viziune, de multe ori trunchiată, vizavi de maniera în care s-au desfăşurat lucrurile în România modernă şi în perioada interbelică, legată de aspectul care ţine de unul dintre subiectele cele mai relevante şi mai importante în lumea contemporană şi anume acela al dreptului grupurilor etnice, al minorităţilor naţionale, al minorităţilor etnice şi aşa mai departe. Trebuie spus că am încercat prin aceste volume să lămurim câteva din aspectele fundamentale legate de rolul, statutul, contribuţia minorităţilor de toate felurile, mai puţin, fireşte, despre cele care se discută astăzi, ne referim la cele de gen, legate de maniera în care s-au integrat în viaţa României, ce a însemnat prezenţa lor pe teritoriul românesc, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi din punct de vedere al implicării lor în viaţa generală a societăţii româneşti din această perioadă.
− În volumul de faţă, semnaţi textul Legea Mârzescu din 1924 cu privire la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române. Care erau principalele obiective ale legii Mârzescu? Ce stabilea, în primii ani interbelici, legea?
− Celebra lege Mârzescu, un ieşean şi el, a fost o lege a cetăţeniei, dacă vreţi, pentru că termenul acesta „cetăţean” a intrat târziu în vocabularul românesc, în vocabularul juridic propriu-zis. La început s-a vorbit de împământenire, naturalizare – lucruri care merită a fi discutate, dar ştim foarte bine că în cazul României a funcţionat, aşa cum funcţionează în multe ţări ale lumii, odată fie „jus sanguinis”/„dreptul sângelui” ori mai nou alături de el şi „jus soli”/„dreptul pământului”, dreptul teritoriului unde te-ai născut. La noi a existat această viziune a lui „jus sanguinus” cuplată cu „jus soli” pe care românii au adoptat-o în perioada desăvârşirii naţiunii, în perioada consolidării tânărului stat naţional modern român. Astfel, în perioada la care facem referire calitatea de român, calitatea de cetăţean, putea fi dobândită în anumite condiţii. Aceasta a exclus necreştinii, ştim foarte bine articolul 7 al constituţiei din 1866, care a fost modificat în 1879 ca urmare a Congresului de Pace de la Berlin, dar a rămas o categorie importantă, relevantă în viaţa Vechiului Regat, care prevedea că cei de religie mozaică, evreii, puteau dobândi naturalizarea pe cale individuală şi prin votul Corpurilor legiuitoare, populaţie care, în bună parte, nu s-a bucurat de calitatea de cetăţean, în fapt de drepturi politice. Această speţă, împreună cu situaţia din Imperiul Ţarist, ne-a singularizat în peisajul Europei acelei vremi, existând dispute, discuţii legate de acest proces de emancipare, care trebuie înţeles într-un sens mai larg. Ca să avem un exemplu concret, aş spune că în condiţiile votului cenzitar şi în condiţiile în care marea majoritate a poporului român vota într-un sistem, care, practic era indirect, Colegiul 4, mai târziu după modificarea constituţională din 1884, Colegiul 3, în care 50 de alegători indirecţi desemnau un alegător direct, care la rândul lui participa la votul pentru Colegiu restricţiona puternic accesul la viaţa politică activă a ţării. În astfel de condiţii capacitatea economică, abilităţile pe care minoritatea evreiască le avea, prin contact evident şi cu corelegionarii din afara graniţelor, accesul la finanţare şi aşa mai departe… ar fi făcut ca probabil raportul politic din Parlamentul României să se schimbe. De altfel, această practică nu s-a îndreptat doar împotriva evreilor, dacă ar fi să o judecăm dintr-o perspectivă subiectivă. Să ne gândim că locuitorii Dobrogei au ajuns să voteze pentru Parlamentul României abia în 1909, chiar dacă Dobrogea a devenit parte a teritoriului naţional, a Vechiului Regat în urma Războiului de Independenţă. A existat acest proces prin care oamenii politici ai vremii considerau că e nevoie de o anumită maturitate politică şi de o anume legătură care să îndrituiască anumite categorii ale populaţiei la vot. Şi aşa cum ştim că acest lucru a reprezentat în cursul timpului un subiect de dezbatere, atât în societatea românească, cât a facilitat şi intervenţii străine în ceea ce însemna modul în care statul român îşi administra propria politică, Legea Mîrzescu vine ca urmare a constituţiei din 1923, fiind o lege modernă, stabilind statutul şi modalitatea dobândirii naţionalităţii române. Precizăm doar că au existat Decrete anterioare acestei legi, în perioada imediat următoare războiului, care au emancipat din punct de vedere politic, au acordat naturalizarea, acelora consideraţi „supuşi fără protecţiune străină”, adică evreilor locuitori în România Întregită.
− Alături de domnul profesor Mihai-Ştefan Ceauşu aţi coordonat volumul Dilemele convieţuirii în procesul modernizării societăţii româneşti în spaţiul estcarpatic (secolele XIX-XX), volum care a văzut lumina tiparului la Editura Junimea, în anul 2011. Descrieţi-ne din perspectivă istorică „jocul” cu identitatea pe care ni-l prezintă autorii textelor din volum. De ce acesta este riscant şi periculos?
− E riscant şi periculos dintr-un motiv foarte limpede. Pentru că dimensiunea identitară este una din dimensiunile fundamentale, am mai insistat asupra acestui aspect şi spun din nou, atunci când definirea identitară este coerentă, este clară, este coezivă, creşte stima de sine şi dincolo de aceasta, loialitatea pe care fiecare dintre noi o datorează cuiva, evident lui Dumnezeu, statului, naţiunii, comunităţii din care facem parte, căpătând substanţă. Jocul manipulării la nivel internaţional a fost întotdeauna un joc al identităţilor. A încerca să transformi identitatea unei persoane, fie prin mijloace coercitive, fie prin mijloace pe care astăzi le-am numi „soft-power”, este una din preocupările fundamentale şi ele funcţionează până în ziua de astăzi. De ce spun acest lucru? Pentru că gama aceasta a identităţilor succesive pe care un om le poate asuma, de exemplu – eu în Iaşi pot fi tătărăşan, în Moldova pot fi ieşean, în România pot fi moldovean, în Europa pot fi român, în Americi european, în general, eu sunt alb caucazian, am înălţimea de un metru optzeci şi opt şi o sută de kilograme… iar lucrurile acestea, evident, au coerenţa lor şi mă simt bine în oricare din aceste haine. Dacă ne mutăm peste Prut deja apare o tensiune între identitatea de moldovean şi identitatea de român. Lucrurile nu se suprapun perfect şi din acest punct de vedere, jocul identităţilor, este o miză, din păcate a manipulării. Acest volum face parte din acelaşi mare proiect pe care l-am evocat anterior şi vine printr-o colecţie de studii să sublinieze acest amalgam şi modul în care s-a realizat, de fapt, coeziunea, atât cât ea s-a realizat la nivelul societăţii româneşti, pentru că unul din principiile fundamentale ale lumii moderne este acela de a respecta identitatea celuilalt, de a respecta credinţa, de a i le pune în pandant cu ceea ce reprezintă o mare cucerire a modernităţii – şi anume, drepturile şi libertăţile individuale. Astăzi, drepturile omului au fost ideologizate. Ştiut este faptul că vorbim despre a treia şi a patra generaţie a drepturilor omului. Din această perspectivă, contactul cu mediul în care fiecare dintre minorităţile care au trăit şi au convieţuit sau au coabitat cu noi, pentru că există o diferenţă evidentă, uşor sesizabilă – între convieţuire şi coabitare – sunt subiecte surprinse în acest volum. Vedem că nu toate minorităţile au avut aceeaşi evoluţie, că nu toate s-au integrat la fel de bine, că unele au avut aspiraţii naţionale proprii, că altele au folosit instrumentele identitare – limba, cultura, etnia – pentru a marca alteritatea, diferenţa şi nu neapărat pentru a dori integrarea cu societatea românească. Fireşte, societatea românească s-a dovedit mai mult sau mai puţin receptivă faţă de aceste minorităţi, în funcţie de afinităţi istorice, de tradiţie, legislaţie pentru că şi ea trebuie adusă în lumină şi pusă în acest joc complex al unui aspect care este mozaicat. Toate acestea, cu certitudine, au prins bine României în multe situaţii, pentru că diversitatea este văzută în unitate, după cum este şi deviza Uniunii Europene de astăzi. Pe de altă parte, realitatea acestei lumi reflectă că din cele aproape 200 de state independente, doar 11 sunt pure din punct de vedere etnic, locuite fiind, în exclusivitate, de oameni cu aceeaşi origine etnică, restul sunt state fie multinaţionale, fie multietnice, având de a face cu o realitate diversă şi complexă. Efectul acesta al omogenizării, al uniformizării este un apanaj al procesului modernizării şi, mai tot timpul, a lăsat cicatrici, de foarte multe ori chiar răni deschise. De multe ori în numele identităţii se poartă războaie, de exemplu identitatea religioasă a creat o groază de conflicte în istoria europeană şi nu numai. Apoi, identitatea naţională a devenit un factor care, dincolo de faptul că a fost coeziv la nivel de grup, a creat motive de diferend între state, revendicând teritorii, creând în felul acesta dorinţa naturală şi firească, încât toţi locuitorii de aceeaşi origine etnică, de aceeaşi naţionalitate, să poată trăi în limitele unuia şi aceluiaşi stat. Dreptul minorităţilor a fost una din justificările pe care Adolf Hitler le-a folosit atunci când a vorbit poporului german spunând că, iată, avem conaţionali, cosângeni care se află asupriţi pe teritoriul Cehoslovaciei, pe teritoriul Poloniei. Există un „Ianos” care nu numai că se uită înainte şi înapoi în timp, are două feţe, un avers şi un revers, totdeauna găsim şi o parte negativă în lucrurile acestea. Astfel, acest joc complex, caleidoscopic uneori în înfăţişarea sa, a fost subiectul acestui volum.
− O altă lucrare coordonată de către dumneavoastră se intitulează Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu. Lupta pentru redeşteptarea naţională, apărută la Editura Vasiliana 98, din Iaşi, în anul 2009. Creionaţi-ne, în câteva fraze, portretul omului politic Ion C. Brătianu.
− E vorba de unul din părinţii fondatori ai patriei, omul care aparţine, nu vorbesc de generaţia paşoptisă, ci vorbesc de generaţia emancipatorilor. Ei, cei care au făcut Revoluţia de la 1848 în cadrul Primăveri Popoarelor la nivel european, cei care au realizat Unirea Principatelor şi au fundamentat tânărul stat modern român, cei care ne-au adus Independenţa de la 1877 şi care apoi, în mod firesc, au contribuit la dezvoltarea naţiunii române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sunt nişte emancipatori. Evident, emancipatori în sens naţional, pentru că toate aceste achiziţii – urmare a unei revoluţii, a unui act de unire, a unui război de independenţă, intră în zestrea naţiunii române, fiind momente fondatoare, dar au fost şi emancipatori în sens social, pentru că românii au avut această dimensiune a unei emancipări, care a fost graduală, începând cu „habeas corpus”, cu drepturi şi libertăţi individuale, reflectate, de exemplu şi în aboliţionismul care a dus la dezrobirea ţiganilor. Apoi, au fost cei care au introdus marile reforme cu limitele epocii respective şi ne gândim aici la desfiinţarea clăcăşiei, adică reforma agrară înfăptuită prin legile din timpul domniei lui Alexandru Ioan I, în anul 1864. Toate acestea au contribuit la efortul de sincronizare a noastră cu realitatea europeană a acelei vremi. Raportat la toate acestea, aş spune că Ion C. Brătianu a fost unul din personajele luminoase, unul din oamenii care şi-au înţeles destinul, făcând sacrificii personale. Aşadar, volumul acesta pe care l-am editat împreună cu prof. univ. dr. Cătălin Bordeianu, vine să aducă în lumină principalele momente, aşa cum au fost gândite ele de Ion C. Brătianu în momentul în care s-a pronunţat în Parlament asupra principalelor chestiuni care ţineau de avansul României, de modernizarea ei, de viziunea liberală.
− V-aţi îndreptat atenţia şi către omul politic, avocatul, ziaristul Take Ionescu, cel care a deţinut funcţia de prim-ministru al României în perioada 1921-1922, editând, astfel, lucrarea Take Ionescu Amintiri. Originile războiului. Depoziţia unui martor (Junimea, Iaşi, 2019). Conturaţi-ne acest proiect editorial.
− Take Ionescu a reprezentat un model care marchează tocmai tranziţia spre modernitate. El a făcut parte din clasa mijlocie („middle class”), un om care s-a croit pe sine, care a ilustrat dimensiunea meritocratică. El este fiul unui negustor, fiu care a performat la nivel şcolar, a făcut studii la Paris, intrând în cercul Hidropaţilor, preocupat fiind de foarte multe domenii. Take Ionescu are scrieri extrem de interesante. De exemplu, într-o scriere vizionară din tinereţe vede România întregită. Toate acestea l-au marcat şi i-au definit profilul. În mod normal, Take Ionescu face parte din galeria marilor oameni politici români, fără a putea fi etichetat drept un bărbat de stat, însă a fost un om politic important. A avut foarte multe calităţi şi acestea au ieşit în evidenţă prin tact, prin talentul diplomatic, prin faptul că a fost bine privit în societatea europeană, având contacte foarte bune, mediind conflicte, precum a fost cel dintre Grecia şi Imperiul Otoman. Lui i se datorează şi iradeaua care îi vizează şi pe românii din sudul Dunării, pe cei pe care noi îi numim „armâni”, fiind un personaj care s-a implicat activ în viaţa ţării. Sigur, a fost acuzat de „takism”, o chestiune care viza oportunismul în politică, dar, aşa cum bine ştim, politica presupune oportunism, pentru că altfel n-ar exista. El a fost la început un om de stânga, a fost afiliat Partidului Naţional Liberal şi, mai apoi, Partidului Conservator din care s-a desprins făcând un Partid Conservator Democrat împreună cu o serie întreagă de fideli ai săi, de discipoli, de oameni care l-au însoţit pe parcursul carierei sale politice. Cartea aceasta de amintiri vizează personalităţi pe care le-a cunoscut în perioada 1900 până la 1916, până în momentul intrării noastre în război, fiind evocate în medalioane chipuri ale unor mari diplomaţi ai vremii, ale unor ziarişti influenţi, ale unor oameni care jucau pe scena politică a Europei roluri majore în acea perioadă. Stilul lui Take Ionescu este unul foarte plăcut iar condeiul său exprimă, uneori cu mult talent literar, devotamentul său pentru cauza naţională, ca şi capacitatea sa de portretist şi analist al marii politici europene. Această ediţie critică la care s-a adăugat un articol relevant pentru poziţia lui Take Ionescu în ceea ce privea marea conflagraţie din debutul secolului trecut este o traducere semnată de Simona Modreanu după exemplarul original care a fost scris în limba franceză, apărut la o importantă editură din Paris, Payot, în anul 1919. Eu am supervizat lucrarea, am realizat studiul introductiv, notele privind personajele evocate de autor, cronologia activităţii politice a lui Take Ionescu. Take Ionescu a murit relativ tânăr în 1922, în condiţii mai puţin lămurite în Italia, fiind înmormântat la Mănăstirea Sinaia. A fost un personaj care şi în timpul comunismului a fost oarecum bine văzut, tocmai datorită faptului că n-a apucat să facă o carieră politică îndelungată în perioada interbelică, fiind uşor de văzut rolul lui, doar ca om care a avut un anume set de idei, contribuind, fără să fie membru al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris, la negocierile de acolo şi la realizarea României întregite, recunoscute „de jure” prin această mare reuniune internaţională.
− Cum e în sufletului istoricului Cătălin Turliuc CENTENARUL? Ce sentiment vă încearcă atunci când vorbim de împlinirea a o sută de ani de la unirea teritoriilor locuite de români?
− Centenarul Marii Uniri este pentru mine un moment de maximă referinţă, el reprezintă aducerea în mintea şi sufletul românilor a clipei cele mai importante pentru noi din istoria secolului trecut. Marea Unire este împlinirea unui vis împărtăşit de o întreagă naţiune care însă l-a trăit doar două decenii, vis care aşteaptă din nou momentul în care să devină realitate. Sentimentul pe care l-am trăit şi îl trăiesc este acela de smerenie în faţa generaţiei care a realizat România Întregită prin sânge, sacrificiu, efort, abilitate diplomatică şi imensă dragoste de semeni şi de ţară. Centenarul trebuie să fie pildă pentru unul din elementele fundamentale în existenţa fiecăruia. Fiindcă am vorbit de identitate, despre istorie, trebuie să avem în minte că ceea ce ne uneşte este mult mai mult decât ceea ce efemer ne desparte, că vorba Eclesiastului „ce a mai fost, va mai fi”, că modul în care am ales să celebrăm veacul scurs de la Marea Unire este măsura în care cei care ne conduc şi noi toţi suntem capabili să ne onorăm şi respectăm trecutul şi locul în lume. Fără îndoială nu trebuie exacerbat, nu trebuie scos în evidenţă, în sensul unui anume tip de excepţionalism, momentul 1918 şi consacrarea României Întregite, dar ideea aceasta a unităţii naţionale, ideea fundamentală care se bizuie pe realitatea potrivit căreia e firesc, e bine, ca toţi membrii unei naţiuni să trăiască în limitele, în graniţele unuia şi aceluiaşi stat, constituie un argument valabil şi viabil în ordinea mondială în care trăim. Consider că această dimensiune a lui – „Ubi bene, ibi patria” – atât de prezentă astăzi în societatea noastră trebuie pusă sub semnul întrebării, chiar dacă noi suntem într-un proces de globalizare, într-un proces care are părţi bune, aşa cum are şi un revers. Tribalismul, parohialismul trebuie înfrânte şi trebuie acceptată diversitatea, dar fără a-ţi pierde propria identitate care este un element fundamental. Din acest punct de vedere, faptul că România a vrut să marcheze cei 100 de ani, aşa cum era firesc, aşa cum au făcut-o toţi, aşa cum e natural să se întâmple, 100 de ani de la realizarea cea mai importantă din secolul al XXlea, un secol scurt, o clipă numită astrală, ca să pastişăm un autor celebru, al destinului nostru, fără îndoială ţine de maniera aceasta în care noi ne raportăm la realitatea naţională, la faptul că avem o loialitate care transcende conjunctura. Suntem cetăţeni europeni, dar suntem români şi acest lucru este important, aşa cum el este validat de toate celelalte state, pentru că noi nu suntem vreo excepţie, într-un fel sau altul. Condamnăm deopotrivă naţionalismul gregar, xenofob, cu o dimensiune antropologică, care judecă pe cineva prin prisma naşterii, deoarece, în fond, naţionalitatea e o chestiune întâmplătoare, nu alegem unde, când şi cum să ne naştem. Dincolo de toate acestea, odată ce asumăm un set de valori şi principii e important să ştim să le cultivăm şi e mai important ca ele să fie constante ale existenţei noastre. Dimensiunea naţională, dimensiunea unităţii naţionale este o constantă care va rămâne, cel puţin în viitorul previzibil, chiar dacă au fost mulţi care au cântat prohodul naţionalismului. Acesta s-a dovedit o realitate mult mai puternică decât au intuit unii şi vedem în ziua de azi ce înseamnă, uneori cu aspecte contondente, pentru că a contrapune identităţi, a nu vedea elementul de similitudine, a nu găsi concordia, armonia între ele, înseamnă a provoca un conflict, a provoca un diferend care poate evolua exploziv. Pentru noi, pentru români, cred că marcarea acestui moment este şi o cuvenită aducere aminte. Mai mult, avem o datorie care este încă neîmplinită, căci am pierdut teritorii pe care cândva le-am avut în virtutea dreptului naţiunilor, şi, astăzi, e firesc să aspirăm la realizarea unui stat al tuturor românilor, pentru că e o cerinţă normală, legitimă. Istoria noastră ne justifică un drept şi nu un drept al forţei, ci un drept natural, un drept care derivă din modul în care am evoluat în lume. Spuneam şi mai înainte faptul că avem de recuperat o istorie pilduitoare, avem de recuperat o manieră în care trebuie să privim trecutul care să justifice locul şi poziţia pe care România, astăzi, o are în Europa şi, mai ales, locul la care trebuie şi este legitim să aspire.
Cătălin Turliuc s-a născut la 16 septembrie, 1962, Cătălin Turliuc în oraşul Simeria din judeţul Hunedoara, fiind istoric, absolvent şi doctor al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
Cătălin Turliuc s-a născut la 16 septembrie, 1962, Cătălin Turliuc în oraşul Simeria din judeţul Hunedoara, fiind istoric, absolvent şi doctor al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. În prezent este cercetător gr. I şi şef de departament la Academia Română, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” şi profesor universitar la universitatea ieşeană. A publicat în ţară şi străinătate 18 cărţi, manuale şi cursuri, coordonând 14 volume, fiind coautor şi colaborator la alte peste 80 de volume. De asemenea, a publicat peste 50 de studii în reviste de prestigiu şi peste 350 de articole în diverse reviste şi jurnale. Are o prezenţă publică constantă la posturile de radio şi televiziune. Domnia Sa a fost visiting professor la Oxford University (1992), University of Illinois at Urbana Champaign (1995), Universitatea de Stat a Moldovei (2001). A beneficiat de granturi şi stagii de cercetare şi specializare în state precum Marea Britanie, SUA, Germania, Italia, Ungaria, Polonia, Israel, Finlanda, China, participând la peste 60 de congrese, forumuri şi conferinţe internaţionale. A primit numeroase premii, medalii şi distincţii în ţară şi străinătate, inclusiv Premiul „Mihail Kogălniceanu” al Academiei Române.
