Aflu că domnul Profesor Nicolae Crețu a plecat „din lumea cu dor în cea fără de dor”! Dumnezeu să-l ierte.
Redau, poate, ultimul interviu realizat cu Domnia Sa, interviu care a văzut lumina tiparului în Volumul Memoria orașului (I), apărut sub egida Bibliotecii Județene „Gh. Asachi” Iași.
Cu siguranţă, în conştiinţa fiecăruia există imaginea dascălului perfect, conturat într-un portret care rămâne undeva în adâncul sufletului şi într-un colţ al minţii, cuibărit pe vecie. Locuşorul acela este sfânt, e un altar pe care se jertfeşte, zi de zi, omul care te-a marcat pozitiv, care te-a învăţat, te-a condus spre deschiderea lumilor prin lectură, descoperindu-ţi un univers nou, în care vrei să te refugiezi şi să trăieşti veşnic. Veşnicia e locul minunat pe care îl dobândeşti contopindu-te cu fiecare cuvânt, propoziţie, frază, e locul unde te retragi şi meditezi la frumuseţile descoperite în lumi paralele, lumi care pot fi accesibile doar prin lectură. Să descoperi frumosul, zugrăvit uneori prin literele ţesute şi brodate, în cuvinte care se deschid în noi orizonturi, prin gustul de lectură asezonat uneori cu picanterii şi vorbe de duh, e un lucru care ţine de mister, magie, întrucât farmecul cuvintelor te invită, ca într-un iureş, să pătrunzi, să înţelegi şi să descoperi sensurile. Toate acestea devin vibrante în momentul în care găseşti omul care să te conducă prin talentul didactic, deschizându-ţi cheile de lectură, descoperindu-ţi noi sensuri, invitându-te pe veci să fii dedicat şi sclav cărţii. Acest om are „însemnele” perfecţiunii, are trăsături care-l clasează şi-l recomandă a fi numit dascălul model, omul care, odată intrat în sufletul tău, nu va găsi niciodată calea de ieşire, deoarece accesul îi va fi blocat pe veci. Gustul pentru lectură a fost deschis spre savoare de domnul profesor Nicolae Creţu, profesorul iubit nu doar de studenţii de la Litere, ci şi de studenţii de la alte facultăţi. Nu mare mi-a fost mirarea când întrebat fiind de studenţii de aiurea, dacă-l cunosc pe domnul profesor Nicolae Creţu, în viziunea cărora era un munte mai mare decât Ceahlăul, rugându-mă să intervin pe lângă Domnia Sa, pentru a-i primi la cursurile ţinute în universitate. Nu vă pot explica ce emoţii mă încercau când îl vedeam pe holurile universităţii, căutând intenţionat să mă intersectez cu Domnia Sa, pentru că simţeam că ziua îmi va fi mai bună, înseninată fiind de pozitivismul cu care ne încărca pe fiecare, stăpânindu-ne cu privirea. Întotdeauna am fost atras de contrarii: mic de statură, dar mare la caracter; cu ochii mici, dar atent latoate detaliile, aşteptând, ca un al doilea Moromete, să întâlnească oameni cu care să comunice, fiind suficient să pornească la drum ca toate să prindă viaţă. Profesorul Nicolae Creţu a fost veriga care a unit lanţul incursiunii prin facultate, rămânând adânc cuibărit în sufletul şi inima de student, dar şi de om matur. Mulţumesc lui Dumnezeu că, prin prisma meseriei pe care o am, am avut ocazia de nenumărate ori să-l întâlnesc pe cel care mi-a fost profesor, crescându-mi inima că am avut ocazia să-l intervievez pe modelul din viaţa mea, mândru fiind că rolurile s-au inversat oarecum. Deşi greutatea acestui om nu poate fi niciodată cântărită, m-am simţit „un om mare”, da, recunosc, pentru că l-am intervievat pe domnul profesor, având acum ocazia să mă apropii şi să-l cunosc, să-l descopăr şi pe omul Nicolae Creţu. Primele interviuri au stat sub semnul emoţiei, pentru că îmi era frică să adresez întrebările unui astfel de om care este cu mult prea departe de lumea în care ne învârtim, este un scriitor perfect, un vizionar al operei, un critic şi un teoretician profund, care dă o interpretare proprie şi astfel unică operelor artistice. Primele interviuri au fost legate de imaginea ţiganilor în literatura română şi cea universală, urmate fiind de întrebările pe care i le-am adresat Domniei Sale pentru ca acestea să fie publicate în Memoria oraşului, pentru că un astfel de nume nu avea cum să lipsească. Suntem mai bogaţi cu oameni dăruiţi de Dumnezeu Iaşului şi culturii ieşene, cu oameni care vor rămâne în istorie pe vecie, pentru că au trecut odată pe aici şi şi-au lăsat însemnele bine întipărite pe băncile universităţii ieşene, în sufletele şi minţile studenţilor, în aerul pe care-l respiră şi expiră Iaşul în întregul univers. Un profesor ca acesta îşi depăşeşte generaţia, la fel cum Eminescu şi Bacovia şi-au depăşit curentul. Să-l ţină Dumnezeu întru mulţi ani, ca să se poată bucura cultura şi să poată anima toate invitaţiile prin prezenţa şi cuvântul Domniei Sale. Prin acelaşi cuvânt omnipotent, instrumentul pe care îl deţine şi-l mânuieşte Domnia Sa, îl invităm să ne dezlege minţile, dând cursivitate ideilor şi interviului care curge parcă de la sine.
― Domnule profesor, când a fost sădit şi dezvoltat gustul pentru literatură?
― Aş zice că mi-a plăcut întotdeauna să citesc, dar sigur că această dragoste a început încă din copilărie, cu toate că nu erau cărţi multe în casa părintească. Mama era casnică, tatăl, subofiţer de administraţie în armată, făcuse un liceu comercial; dar cărţile pe care le aveam nu erau pentru copii, nu erau pentru vârsta noastră. Abia când am intrat în şcoală, împreună cu fratele meu mai mic cu doi ani, părinţii au început să ne cumpere cărţi. Îmi amintesc că printre primii autori citiţi, graţie acestor cărţi cumpărate de ei, care, de fapt, erau cadouri de Crăciun şi nu numai, se regăseau Hans Christian Andersen, Fraţii Grimm, Creangă al nostru. Mai târziu, am avut o pasiune pentru Jules Verne, cred că citisem tot ce era în limba română scris de el, în perioada gimnaziului, când toţi visează să fie marinari şi aviatori. Am împrumutat foarte multe cărţi de la o Bibliotecă Aarhus, în anii 1950, fiindcă era şi în drumul către şcoală, a Bârladului meu natal, şi vreau să vă spun că biblioteca era foarte bogată. Bibliotecarii de acolo împrumutau cărţi şi copiilor ca mine, nu numai adulţilor, pentru că nu era prea multă birocraţie în înscrierea şi completarea fişelor de cititor. Adesea, bibliotecarii se mirau că restituiam cărţile prea repede şi de câteva ori chiar m-au verificat dacă le-am citit.
Interviul integral – AICI – începând cu pagina 55 – https://bjiasi.ro/wp-content/uploads/2019/05/memoria-orasului.pdf
