Om al literelor, născut cu harul cuvântului, a încântat de-a lungul vieţii mii de ascultători din întreaga lume, prin emisiunile realizate cu pricepere şi dăruire. Atunci când ai fi crezut că liniştea se aşterne peste omul Ion Maftei (Flavus), prin ieşirea la pensie, neobositul realizator şi mânuitor al cuvântului şi-a găsit liniştea pe drumul creaţiei, aducând la lumină, din interiorul minţii şi al inimii mai multe
volume de versuri. În acest interviu realizat cu sufletul deschis, aşternând în gânduri sincere şi încărcate de experienţa unei vieţi, veţi descoperi tainele unui Om.
Sciitorul Ion Maftei, RADIO ROMÂNIA IAȘI
− Domnule Maftei, cu toate că sunteţi în căutarea „cuvântului”, o căutare obsesivă, spuneţi-mi, vă rog, când a avut loc marea întâlnire cu acesta?
− Vă mărturisesc, domnule Dumitru Şerban, că am acceptat amabila dumneavoastră invitaţie de a vă fi partener în acest dialog-interviu, în speranţa
că vom descoperi împreună măcar geana unor orizonturi cărora, în graba anilor care ne măsoară vieţile, nu prea le-am înţeles rosturile. Din această perspectivă, observ că întrebarea dumneavoastră ne aruncă pe toţi la începutul lumii, acolo unde Cuvântul stă zidit în veşnicia tainei sale.
Aş putea invoca aici opinii ale oamenilor de ştiinţă din câmpul lingvisticii, al semanticii, dar presupun că cititorii noştri (cel puţin unii) sunt bine informaţi asupra diverselor teorii din aceste domenii şi, în acelaşi timp, sper că ar putea fi interesaţi de aventurile mele în lumea cuvintelor. După ce am înţeles cât de cât ce ar putea să fie acel Cuvânt, am pornit, cu prea multă îndrăzneală, în căutarea miezului său de care însă nu m-am putut apropia în niciun fel. Mai degrabă aş zice că am rămas toata viaţa (trăită până acum) mereu la aceeaşi distanţă. Marea mirare era că lumea toată, nu numai că începea, dar chiar încăpea simultan în întregul ei – cu Timp şi cu Spaţiu – în acelaşi Cuvânt. Să fi fost (şi să fie şi acum) chiar un cuvânt? Semnul întrebării ni-l pune însăşi Biblia: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” („Sfânta Evanghelie după Ioan”, cap. 1)… era cu adevărat un cuvânt? M-am împăcat cu gândul că nu voi cunoaşte niciodată acel Cuvânt pus temelie „a toate cele văzute şi nevăzute”. Ceea ce m-a făcut să îndrept, cu umilinţă, o repetată rugă către Creator să ne dea Cuvântul din care toate s-au întrupat: Dă-ne nouă astăzi/ Cuvântul de sfârşit şi-nceput,/ Nerostit încă, neînţeles şi ascuns,/ Cuvântul în care noi toţi am stătut/ Fără-ntrebări şi fără răspuns,/ Aşteptând Învierea cu fruntea plecată…/ Dă-ne Cuvântul, prea Bunule Tată,/ Cuvântul dintâi, să ne doară/ Şi pe toţi să ne nască/ În zorii aceştia pentru ultima dată./ Dă-ne Cuvântul, prea Bunule Tată,/ Cu care să spunem/ Şi viaţa, şi moartea deodată.
Cu sau fără recurs la Sfintele Scripturi, eu ştiu că orice cuvânt, din orice limbă este ca o minune.
Este rezultatul unui efort îndelungat, de ordinul mileniilor, făcut de generaţiile succesive de pe întreg cuprinsul pământului pentru alcătuirea acelei convenţii numite, tot convenţional, „cuvânt”. Un efort care a presupus şiruri lungi de analize şi sinteze făcute nu în mod voit, conştient, pentru structurarea unor reguli, a unei corespondenţe dintre corpul sonor şi obiectul la care se face referire. Acest proces de lungă durată s-a produs pentru a răspunde nevoii de comunicare într-un chip clar şi acceptat de întreaga colectivitate umană în spaţiul căreia se ivesc cuvintele. S-a şi spus, în feluri diferite, dar cu acelaşi înţeles, că limba pe care o vorbeşte un popor este opera cea mai de preţ a spiritului său, atât prin extraordinara şi stabila ei complexitate, cât şi prin valoarea sa practică, de întrebuinţare. Un truism care circulă de multă vreme este că identitatea unui popor se certifică prin limba pe care o vorbeşte. O cale oarecum asemănătoare o străbate fiecare om în anii copilăriei. Vreau să spun că orice copil se apropie de cuvânt (de cuvinte) tiptil, prin încercări şi repetiţii fără număr, până integrează cuvintele în lumea sa interioară, la un loc cu alte elemente de cunoaştere care corespund unor realităţi din preajmă. Prin urmare, ca să revin la întrebarea dumneavoastră, vă asigur că, în ce mă priveşte, n-a avut loc o „mare întâlnire” ci, mai degrabă, o derulare lentă a multor momente, în care prindeau a se desluşi, încetul cu încetul, forme necunoscute, dar care întregeau mereu palidele imagini ale unor realităţi ştiute deja şi care erau însoţite de câte un cod sonor, nu altul decât… cuvântul. Acesta, de la o vreme, începea să capete rolul de a face cunoscută prezenţa nemijlocită a anumitor lucruri sau chiar să semnalizeze existenţa ideală a acestora. Fiind o convenţie, nu este o relaţie de necesitate între cuvânt şi realitatea pe care o numeşte. În loc de „brazdă” ar fi putut să fie cuvântul „brânză” sau oricare altul, dacă aşa s-ar fi „convenit” atunci când se năşteau aceste vocabule. Am avut cândva, la catedră fiind, o discuţie cu elevii mei despre faptul că orice cuvânt este o convenţie şi i-am întrebat ce argument ar putea aduce ei în susţinerea acestei teze. Din vorbă în vorbă, s-a degajat un argument de necontestat. Spre bucuria mea, am primit un răspuns clar în sensul că existenţa mai multor limbi, în care aceleaşi lucruri poartă cele mai diferite nume, dovedeşte că toate limbile şi inclusiv toate cuvintele sunt rodul unor convenţii. Altfel ar fi o singură limbă pe întreg pământul şi toate lucrurile ar purta acelaşi nume.
În lumina tăcută şi bună/ Stăm ca nişte cuvinte în strană/ Şi aşteptăm să ne cânte/ Un preot bătrân,/ Să ne amestece cu alte cuvinte/ Să nu mai fim singuri…
Cuvintele au ajuns la mine, şi mai ales la înţelegerea mea, într-un fel special. Îmi amintesc că mama citea adesea, cu glas tare, dintr-o carte din care parcă izvorau firicele de cântec. Câteodată, mama chiar cânta, cu aceeaşi carte în mână. Destul de devreme, adică aproape din primii ani ai copilăriei, am aflat că erau poezii de Eminescu şi că altceva mai frumos rar se găseşte. Şi iată, că până la urmă, tot am descoperit că a fost o „mare întâlnire” cu poezia lui Eminescu, atunci când înţelegeam mai cu seamă muzica din cuvintele poetului „nepereche”. De altfel, mă simt dator să mai fac o mărturisire, anume că eu nu prea cred în cuvinte. Am motive speciale şi greu de combătut. Totul pleacă de la convenţia despre care am vorbit ceva mai înainte şi care include straturi multe, succesive de înţelesuri diferite sau doar aproximativ identice. Fiecare participant a adăugat sensul pe care el îl socotea îndreptăţit să fie prezent în miezul cuvintelor la al căror act de intrare în lume a contribuit şi el. Sunt aşa-numitele cuvinte polisemantice care, în definitiv, sporesc bogăţia expresivă a unei limbi. De acord, dar tot nu pot să cred în cuvinte, pentru că acest polisemantism nu-mi dă siguranţa că ceea ce comunic, vorbind sau scriind, va fi înţeles în esenţa sa. Şi ar mai fi un motiv, asemănător cumva cu cel de dinainte. Acelaşi cuvânt, să zicem „dor”, deşi are un sens înţeles la fel de toţi vorbitorii, are semnificaţii, nuanţe, ecouri diferite în sufletul şi imaginaţia diferiţilor participanţi la acelaşi act de comunicare. Aceste ecouri şi nuanţe pot sugera stări precum suferinţă, disperare, dezamăgire, dezastru, bucurie, lumină, speranţă şi încă altele. De aceea spun că nu am încredere în cuvinte. Straturile succesive de înţelesuri ale cuvintelor, receptarea atât de diferită şi efectul neaşteptat în plan psihologic nu mă asigură că cele spuse de mine vor ajunge la receptor cu sensul pe care am dorit să-l transmit. Simt cu acuitate că un cuvânt care ajunge la mine este ca un ambasador cu mai multe scrisori de acreditare, fiecare dintre acestea cu câte un mesaj special, fără asemănare cu celelalte pe care le are asupra sa. Faptul acesta este un motiv suficient pentru a mă face să aştept să hotărască el însuşi, cuvântul adică, pe care dintre înţelesuri să-l scoatăla lumină. Situaţie în care se instalează o tăcere care poate dura până la a deveni penibilă. Or, mie mi s-a părut şi încă mi se pare că tăcerea poate fi favorabilă unei comunicări fără cuvinte. Scriam în cartea de proză „Singurătate publică…” – scriam, nici mai mult nici mai puţin – că m-am simţit întotdeauna mai bine în tovărăşia unor oameni alături de care pot să tac (putem tăcea) fără să se instaleze o stare neplăcută. După asemenea momente de tăcere, se revine la eventuala discuţie ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se răspunde la întrebări care nu s-au pus prin cuvinte, ci s-au transmis telepatic. În cărţile mele de poeme, stăruie o adevărată obsesie a cuvintelor care… tac. Iar antologia, cu selecţiuni din cărţile publicate, am intitulat-o „Tăcerea cuvintelor…”.
De la o vreme cuvintele tac…/ Se ascund în lumea lor neştiută/ Şi se face o linişte fără capăt/ În care gândurile toate se-neacă/ Şi ne trag, pe câte unul,/ În prăpastia lor mută…
Se înţelege, sunt sigur, că acesta este un mod strict particular şi personal de a vedea, a gândi şi a pune în cumpănă viaţa cuvintelor şi relaţia cu acestea. De altfel, există încă din vechime o cale de înlăturare a eventualelor incertitudini. Se ştie că Platon, bătrânul filosof, în convorbirile cu învăţăceii săi, obişnuia să repete de mai multe ori subiectul, apelând pentru aceasta chiar la cei cu care stătea de vorbă. La întrebarea de ce face aceasta, filosoful a răspuns că vrea să se convingă dacă se gândesc şi vorbesc toţi despre acelaşi lucru. Şi ar mai fi de adus în atenţia dumneavoastră un paradox (încă unul). Deşi nu credeam (şi nu cred nici acum în cuvinte), în acelaşi timp nu pot concepe lumea, ordinea sa impresionantă, fără cuvinte. De la tine, care eşti într-un fel centrul Universului, cu un singur cuvânt poţi stabili o ordine perfectă până spre infinit. Dacă spui „cal”, toate aceste superbe fiinţe se aliniază în dreptul cuvântului rostit. Cuvintele „om”, „copac”, „carte” şi, în general, cuvintele care sunt în toate limbile pământului fac ordine deplină în jurul lor, în sensul arătat mai înainte. Îmi amintesc foarte clar uimirea cu care înţelegeam, la un moment dat, că, aflând numele unui lucru (pe care nu-l ştiam până atunci), puteam prin simpla lui pronunţare să aliniez într-o ordine fără greş toate acele lucruri care purtau acel nume. Chiar mă jucam „de-a cuvintele” şi chemam… la ordine tot ce ştiam eu că există pe lume. Din această uimire a mea, s-a ivit şi o reală neplăcere, atât pentru părinţi, cât şi pentru mine, anume că refuzam să mă culc, fiind sigur că în timpul somnului meu vor dispărea toate cuvintele şi, odată cu ele, toată lumea ar fi dispărut. Până la urmă, m-am convins că nu se va întâmpla un asemenea fenomen, dar am rămas pentru toată viaţa cu un somn, să-l numesc, îngrijorat. Aş putea spune, aşadar, că marea întâlnire n-a avut loc. A fost, de fapt, o lungă destăinuire între mine şi cuvinte, un transfer de taine care a făcut ca lumea, în întregul său, să aibă rost, să fie un amestec uimitor de tristeţi şi bucurii, lumină şi umbre, frumuseţe şi energie. Ca într-un joc de-a viaţa… Cuvintele se ascund/ Să nu mai fie gândite,/ Să nu mai fie spuse,/ Să nu mai fie scrise,/ Să se facă o linişte mare/ Din care să se nască/ Tăceri fără margini,/ Lumea să-nceapă din nou/ Şi nici un cuvânt/ Să nu se audă/ Aici, pe pământ…
− Scriitorii exprimă în mod direct ideile, gândurile, trăirile, sentimentele prin intermediul eului liric. Care sunt ipostazele eului liric în cele cinci volume de versuri?
– Aş face, mai întâi, o distincţie între genul literar liric şi genul literar epic, ambele putându-se exprima prin poezie, proză, dramaturgie… Deci, poezia nu înseamnă neapărat (şi necesar) lirism. Poezia din cele cinci volume (la care se adaugă antologia cu selecţiuni din aceste cărţi, toate scrise şi publicate după ce am ieşit la pensie) este în proporţie covârşitoare o poezie care se regăseşte în aria genului liric, încât întrebarea dumneavoastră are darul de a mă face să redescopăr unele stări, sentimente, poate chiar idei care pot fi întâlnite în aceste cărţi de „false poeme” – aşa cum le-am subintitulat pe toate. Eram foarte preocupat de starea interioară a celor care nu scriau (poezie sau proză), care nu se aflau la microfonul unui post de radio, nu lucrau într-un studio de televiziune ca realizatori de emisiuni sau în redacţia vreunei publicaţii şi care ar fi putut să fie oricând în asemenea ipostaze. Şi mă simţeam solidar cu ei, mă obligam eu însumi să fiu purtătorul lor de cuvânt, încercând să mă apropii cât mai mult de sufletul şi de gândul lor pentru a-i face să se simtă şi ei părtaşi la vibraţia universului alcătuit din cuvinte. Găseam modalităţi de a le transmite adevărul, deosebit de important, că cel mai mult contează nu să fii autorul unor cărţi, sau să apari în presa audio-vizuală, ori în aceea tipărită, ci să fii vizibil prin faptele tale între oamenii alături de care îţi duci viaţa şi să te aprecieze colectivitatea în care trăieşti. Nimeni nu este coborât cu hârzobul din cer… Pentru cei care ar vrea să întrezărească măcar câteva dintre chipurile „eului liric” pe care l-aţi invocat în întrebarea dumneavoastră, deschid oarecum la întâmplare două, trei dintre cărţile despre care vorbim şi Domniile Lor vor găsi câteva sugestii în sensul dorit…
Te aştept la capătul lumii/ Singurul loc/ Pe care-l cunosc cel mai bine/ Şi de care sunt sigur că acolo rămâne…/ Mă vei cunoaşte după tăceri şi tristeţi,/ După lumină şi căldură/ Te voi cunoaşte pe tine. (…) Şi cuvintele toate/ În jurul meu s-au strâns/ Şi s-au făcut iarnă,/ Bucuriile s-au făcut păsări călătoare,/ Şi cântecul s-a făcut plâns, (…) Degeaba îmi car singurătatea la gară/ Într-o valiză veche şi roasă,/ Trenul pe care-l aştept,/ Trenul acela nu vine. (…) Căutam un cuvânt/ În care să intrăm într-o seară,/ Să ne facem culcuş,/ Somn adânc să dormim/ Şi dragostea pe care-o visam/ Să nu ne mai doară. (…) Diseară voi scrie-n jurnal/ Ca bătrânul poet Horaţiu/ „Eheu! fugaces… labuntur anni”/ Vai, ce repede zboară anii…/ Şi printre străine corăbii bătrâne/ Trase la cheu/ Singur pe punte uitat voi rămâne/ Eheu… (…) Atins de grea singurătate/ Mă pregătesc pentru iarnă/ Cum face orice ţăran/ Trecut de mult de mijlocul vremii/ Şi mă gândesc la toate/ Câte au fost peste an.
Nu rareori auzi pe câte cineva spunând că a făcut cutare sau cutare lucru ca să lase o urmă că a trecut prin această viaţă. Mă gândesc însă că adevărata urmă a trecerii tale prin viaţă este aceea pe care o laşi în sufletul oamenilor şi care va trece peste timp, de la o generaţie la alta, făcând ca lumea să fie tot mai aproape de ceea ce îşi doreşte orice om întru totul (şi întru toate) normal. Dar pentru aceasta ar trebui să putem mărturisi aidoma lui Terenţiu: „Sunt om şi nimic din ce e omenesc nu-mi este străin.” Omul, în general, nu doar cel înzestrat cu aptitudini artistice, are o structură ambivalentă. Ceva îl ţine legat (aproape) de lumea concretă, terestră, de viaţa zilnică (zi şi noapte), îi conferă vitalitate, poftă de viaţă, bucuria de a trăi intens clipa („o, clipă, stai… eşti atât de frumoasă…”), dar, în acelaşi timp, un altceva îl îndeamnă să caute o altă faţă a lumii, un alt sens (unul superior) al vieţii, îl trage spre un cer eminamente spiritual şi-l face să simtă că lumea obişnuită (de toate zilele) nu-i mai este de ajuns. Din acest zbucium neobosit, se ivesc umbre adânci, nelinişti, disperări, întrebări grave (fără răspuns), renunţări („un dor de moarte”)… Sunt tot atâtea ipostaze (dar nu-s numai acestea pe care le-am sugerat) în care poate fi descoperit mult căutatul „eu liric”. În preajma lui, domină îngândurarea, tristeţea, resemnarea, sincera contopire cu durerile lumii (evident mai multe decât bucuriile). Şi atunci, nu-i de mirare că temele dominante ale unei poezii ţesute din asemenea fire nu pot fi vesele. După cum nici viaţa nu este prea veselă, iar noi, oamenii (şi poeţii sunt oameni), semănăm cu viaţa. Stările despre care am pomenit sunt proprii tuturor oamenilor, bineînţeles în grade diferite, dar nu toţi le aduc în lumina necruţătoare a conştiinţei (şi cu atât mai puţin a raţiunii). Nu mai vorbesc despre adevărul, greude acceptat, că nici nu prea ne cunoaştem, în ciuda mileniilor care au trecut de la socraticul îndemn „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Ei bine, poezia este o cale de acces spre sinele nostru, spre esenţa vieţii, spre adâncurile macrocosmosului şi ale microcosmosului care (acesta din urmă) este fiinţa umană în toată complexitatea ei. Să cunoaştem şi să înţelegem (că nu-i totuna).
− În conştiinţa dumneavoastră se află zugrăvit satul de altădată. Cum arată copilăria „copilului blond”?
– Ca un vis frumos, aşa cum ar trebui să fie viaţa oricărui copil din lumea asta mare. Nimic din ce se năştea în imaginaţia mea nu se pierdea fără urmă. Poate vă este greu să vă închipuiţi, nu cunosc nimic din copilăria dumneavoastră ca să pot face vreo paralelă, dar vă asigur că toate uimirile mele de copil se prefăceau în poveşti (scenarii, ar fi numite acum) pe care eu însumi le puneam „în operă”, spre mirarea celor mari din casa noastră sau din cercul mai larg al satului. Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, balaurul cu atâtea capete câte voiam eu să aibă, pasărea măiastră, calul năzdrăvan şi încă altele se arătau oamenilor (şi mai ales celor mici, copiilor) sub înfăţişarea mea. Vă daţi seama că încercam, de fapt, imposibilul, dar mie nu-mi păsa că succesul întârzia să apară. Eu ştiam una şi bună, anume că cineva trebuia numaidecât să facă treaba asta. Şi-mi luam eu… răspunderea. La un moment dat însă, am cam dispărut din calea oamenilor. Mă ascunsesem în lumea cărţilor. Învăţasem buchea pe cont propriu. Cât de la mama, cât de la fraţii mai mari, fără să întreb pe nimeni nimic, m-am trezit că puteam desluşi cuvintele scrise. Aşa am aflat despre faptele unor haiduci admiraţi de toata lumea, despre luptele lui Ştefan cel Mare cu turcii, despre Decebal şi Traian, despre înfiriparea Ţărilor Române, despre Gruia lui Novac şi despre multe altele pe care le găseam povestite în nişte cărţi nu prea mari, dar nemaipomenit de frumoase, cu ilustraţii pe care le văd şi acum în faţa ochilor, cu atrăgătoarele culori de atunci, pe care timpul nu le-a putut face să pălească în amintirea mea. Şi, bineînţeles, cam tot ce aflam din cărţi căpăta proporţiile pe care le merita şi, mai ales, pe care mi le puteam imagina eu, în dorinţa de a le aduce la cunoştinţa consătenilor mei. Şi de data aceasta, toate erau făcute numai de mine. Jucam, pe rând, toate rolurile, iar luptele cu turcii ocupau aproape în întregime timpul şi locul acţiunii. Nu vă mai povestesc cum se desfăşurau asemenea bătălii. După o vreme, a intrat în prim-planul „reflectoarelor” Robinson Crusoe. I-am acordat mult timp, spre disperarea celor din preajma mea, care nu prea erau de acord cu „sălbăticirea” mea, undeva, pe o insulă pustie. Închipuiţi-vă că, chiar în timpul acestor „desfăşurări de forţe”, eu nu eram scutit de îndatoririle mele de copil de la ţară. Pe toate le făceam cam pe fugă, să câştig timp, dar cel mai mult îmi plăcea să mă duc cu oile la păscut, însoţit de câinele nostru ciobănesc, apărătorul meu (în caz de nevoie) şi al oilor, când eu, furat de citirea unei cărţi şi de imaginarea unui episod nou inspirat de cartea respectivă, uitam şi de oi, şi de toate. A fost o copilărie chiar ca în poveşti. Învăţasem să stau de vorbă cu necuvântătoarele din ograda noastră, cu florile, ierburile, copacii (ceea ce fac şi acum), cu stelele nopţii, când dormeam sub cerul liber, în căruţa cu fân. Dar ştiţi ce nu v-am spus şi trebuie neapărat să vă destăinui? Că o asemenea copilărie nu mai poate fi posibilă acum şi nu ştiu dacă este o pierdere sau un câştig pentru cei care copilăresc azi, în anii aceştia care ne tulbură pe toţi. Cât priveşte satul meu natal, pur şi simplu nu mai există, cu greu îl recunosc şi la fel de greu mă recunoaşte. Casele noi, construite de cei care au lucrat sau încă lucrează „afară”, cum se mai zice, nu au chipul (interior) de altădată, iar faţa pe care o arată lumii nu seamănă cu nimeni. Mai sunt şi case vechi, care se pierd însă în umbra rece a noilor construcţii. Vechi şi triste. Mai ales casele părinteşti fără părinţi, care s-au mai păstrat ca atare şi se pot apropia de ceea ce trebuie să fie o casă părintească. Locul primilor părinţi ar putea fi foştii copii, acum ei înşişi având copiii lor. Dar nu sunt pe aici, muncesc pe undeva ca să poată face apoi, aici, alte case pustii. Mă acoperă tristeţea cea mai grea atunci când văd aceste case, în oricare sat din ţara asta, pe care, copil fiind, o apăram de duşmani cu orice preţ. Casă părintească, fără părinţi. Nimic mai trist… La umbra unui măr singuratic/ Îmbătrâneşte crucea mamei/ Care din vreme şi-a ales locul acela/ Să fie singură, îngropată în gânduri,/ Niciun cuvânt să nu rupă pânza tăcerii./ În umbra mărului care-o veghează pe mama/ Sufletul meu stă în genunchi…/ De când s-a mutat, ostenită, acolo/ Uitatul cimitir din Bogata,/ Sat mai bătrân decât bătrânii lui toţi,/ Acest vechi şi tăcut cimitir/ Este adevărata mea casă părintească.
− Viaţa dumneavoastră e conturată de împliniri profesionale şi, cu siguranţă, şi personale. Cum a arătat viaţa la catedră şi cum aţi început colaborarea cu Radio Iaşi?
– Înainte de toate aş vrea să fac o mărturisire, anume că m-am apropiat de catedră (ca profesor) şi de radiofonie (ca jurnalist la Radio Iaşi) cu o emoţie şi o bucurie care, amândouă, s-au prefăcut destul de repede într-o dragoste fără măsură, o dragoste pentru toata viaţa. Pentru „viaţa la catedră”, cum aţi binevoit s-o numiţi, eram foarte bine pregătit din timpul vieţii ca elev. Întâi, am simţit doar, apoi, am început să ştiu ce aşteaptă un elev de la omulprofesor, nişte aşteptări extrem de diferite în funcţie de structura psihică a fiecărui copil şi a fiecărui adolescent. Era însă şi este şi acum o constantă. Mă refer aici la cunoaşterea şi recunoaşterea calităţilor (câte sunt) ale fiecărui elev, respectul sincer faţă de aceste calităţi, preocuparea profesorului (tot sinceră) de a face echipă cu elevii săi (şi cu fiecare în parte) şi grija permanentă de a nu răni sufletul unui copil cu vreun cuvânt sau cu vreo atitudine dispreţuitoare (chiar şi involuntară). Aveam în minte imaginea clasei în care urma să intru şi deschideam uşa căutând instantaneu chipul elevului pe care-l ştiam mai lipsit de apărare, mai timid, gata să se ascundă în sine însuşi la cea mai mică mişcare inadecvată a cuiva din preajma lui. Iar eu, profesorul, intrând în clasă, deveneam parte, instantaneu, a orizontului său afectiv. Din felul în care mă uitam la el, simţea, înţelegea că totul este în regulă. Puteau fi în aceeaşi clasă mai mulţi copii atinşi de neîncrederea în propriile forţe. Mă ocupam cu la fel de multă grijă de toţi. La nevoie, le adresam câte un cuvânt banal. Dar cu un foarte bun efect asupra lor. Ceva în genul: te-am văzut jucând fotbal şi mi-a plăcut, ai calităţi, dacă aş fi mai tânăr aş vrea să fiu în echipă cu tine… La care, toată clasa fremăta şi eram invitat să jucăm împreună… Bine, bine, să nu uitaţi să mă chemaţi, măcar să vă văd pe voi… dar drept acum avem nişte treburi de făcut, tot împreună… Este uşor de înţeles că eram deosebit de atent şi la elevii buni sau foarte buni, mă sprijineam pe inteligenţa lor, pe gândirea lor încă în dezvoltare şi, până la urmă, făceam lecţia împreună cu dânşii (cu ajutorul lor), fără a-i pierde din vedere nici pe ceilalţi, pe care îi solicitam la un alt nivel de efort intelectual. Mă obligasem eu însumi să fac din fiecare lecţie un exerciţiu de gândire… sigur… în măsura în care subiectele îngăduiau un asemenea exerciţiu. Oricum, o întrebare, două dădeau prilejul unui exerciţiu de gândire, oricât de mic. Vorbesc despre clasele gimnaziale. În zona liceală, ideea de a stimula plăcerea şi puterea de a gândi era, de asemenea, prezentă permanent în relaţia mea cu elevii pe care-i tratam ca pe oameni în toată firea, de la care aveam pretenţia de a se comporta şi a gândi la nivelul celor în stare să caute adevărul (uneori chiar să-l găsească) şi să aibă un profil moral în acord cu setul de valori perene, dar şi cu noile tendinţe (tot în sensul pozitiv, superior) ale colectivităţii din care fac parte. Timpul petrecut la catedră (acesta însemnând şi timpul din afara şcolii, precum şi cel din vacanţe, din nopţile fără somn, absolut tot…) acest timp a fost şi a rămas ca o bucurie de neuitat, o bucurie însoţită mereu de toată răspunderea mare şi grea de a creşte nişte oameni buni, cu suflet frumos, pe care să te poţi baza în orice împrejurare. Şcoala a fost şi este, în mare măsură, răspunzătoare de zestrea morală cu care intră în viaţă cei pe care i-a crescut…
Şcoala cea veche din sat/ Îşi cheamă foştii elevi la clasă/ Şi ziua întreagă aşteaptă/ Până s-adună la ferestre şi uşi/ Umbra tot mai deasă-a-nserării/ Sau poate duhul elevilor duşi/ Să trăiască şi să moară în lume/ După reguli învăţate aici…
În tot ce făceam, eram partenerul elevilor mei în căutarea răspunsurilor la întrebări pe care, de regulă, tot împreună le puneam. Încurajam pe cei care doreau să mă întrebe ceva în legătură cu subiectul central al discuţiilor noastre. Cu toate că puteam fi pus în anumite încurcături (de moment sau chiar de… durată), mă bucuram sincer când elevii mei îmi adresau întrebări. Era o dovadă că în mintea lor are loc un proces de gândire care urma să ajungă la un rezultat, dar cu un minim sprijin de la mine. Şi mai era o confirmare că între noi se stabiliseră nişte relaţii de încredere, chiar de prietenie. Şi au fost destule întrebări nu doar din domeniul gramaticii sau al literaturii, ci şi întrebări privind viaţa, în general, dialogul interuman, sentimentele care se ivesc pe neaşteptate în sufletul cuiva, criteriile după care alegem între bine şi rău, între frumos şi urât, între adevăr şi minciună, între iubire şi ură… Pentru a răspunde la asemenea întrebări, organizam momente speciale, în afara lecţiilor şi discutam îndelung, toţi câştigând ceva greu de numit dar foarte important pentru suflet, precum şi pentru minte. Eu însumi mă număram printre câştigători. După aceste discuţii cu elevii din clasele liceale terminale, mult timp rămâneam pe gânduri, întorceam pe toate feţele tot ce se spusese acolo şi constatam că aceşti adolescenţi (încă) se caută pe ei înşişi, fiind mereu pe buza unor prăpăstii. Ajutorul, intervenţiile noastre, făcute cu toată delicateţea, sunt de mare urgenţă. Lecţiile, o spun cu mâna pe inimă, trec (trebuie neapărat să treacă) în planul secund, care nu-i un plan inferior decât din perspectiva urgenţei despre care pomeneam. În aventura aceasta a descoperirii de sine, viaţa trebuie văzută şi înţeleasă cu toate ale ei, accentele tragice se cuvin scoase la iveală cu linişte filosofică prin care nişte suflete încă uşor de descumpănit să fie protejate şi pregătite, totodată, pentru ce va fi viaţa cu adevărat.
Pe Frunze de aur/ Se stinge lumina încet…/ A venit vremea să strângem copiii/ De jur-împrejurul nostru/ Şi noi, învăţători de viaţă şi de moarte,/ Să le predăm aproape în şoaptă/ Cea mai frumoasă/ Şi mai tristă lecţie/ Despre toamnă.
Presupun că vă întrebaţi (şi aţi vrea să mă întrebaţi şi pe mine) care ar fi acele valori morale fundamentale, care au călătorit spre noi trecând prin multe milenii şi care nu şi-au pierdut, nici nu şi-au deformat esenţa şi care trebuie cultivate şi acum cu asiduitate. Ei bine, nu le voi chema pe toate la acest dialog (poate nici nu mi le amintesc pe toate, în acest moment), dar voi aminti adevărul, dreptatea, binele, frumosul, demnitatea umană, libertatea, spiritul de sacrificiu, iubirea (în sensul universal, cristic. Iisus Hristos le-a spus ucenicilor: vă aduc poruncă nouă – Dragostea), apoi cinstea, solidaritatea… În cele mai diverse împrejurări (în emisiuni la Radio Iaşi, la catedră, la întruniri publice, în colocvii restrânse), am afirmat mereu, fără să obosesc câtuşi de puţin, că solidaritatea este mai frumoasă şi mai necesară omenirii decât iubirea (în sensul obişnuit al cuvântului, de relaţie între el şi ea). Întregul edificiu al umanităţii se sprijină pe spiritul de solidaritate umană. Dacă oamenii (fiecare în parte) ar şti că nimeni nu le va sări în ajutor (la nevoie), nu ar mai fi în stare să întreprindă nimic. Conştiinţa faptului că, dacă s-ar afla în primejdie de moarte, alţii, mulţi, şi-ar pune viaţa în pericol şi chiar ar muri în încercarea de a-l salva, dă omului curajul de a trăi.
Şi iar te rugăm…/ Hai, vino la noi, aici sub păduri,/ În satul mereu mai bătrân decât toţi,/ Te-aşteptăm cu puterile noastre puţine,/ Te-aşteptăm printre noi, moşii,/ Aceia care am fost copii/ Atunci, de-o seamă cu tine…/ După semnele noastre, se pare/ Că înserarea cade mai degrabă/ Şi iar te rugăm, vino la noi,/ Să nu fii singur când vom începe/ Să ne jucăm de-a stelele căzătoare…
− Iubirea este o cale de cunoaştere a sinelui. Vorbiţi-ne despre iubirile din viaţa dumneavoastră?
– Este, cred, cea mai surprinzătoare întrebare, la care aş răspunde cu mare drag dacă ar fi destul… timp şi destul spaţiu (ambele măsurate în mod obişnuit, cu ceasul şi cu pagina tipografică). Aşa încât procedez prin eliminare. Oamenii răi (cu tot ce intră în această caracterizare generală) ies din discuţia despre iubire. Tot ce rămâne (exagerez oleacă, dar numai pentru uzul dialogului nostru), deci tot ce rămâne după ţinerea la distanţă a oamenilor răi, intră în orizontul larg şi primitor al iubirilor mele. Fără nicio îndoială, iubirea este o cale a cunoaşterii de sine. Te obligă să hotărăşti (şi să constaţi) dacă eşti în stare să te contopeşti definitiv cu ceea ce pretinzi că iubeşti, fie că-i vorba despre iubirea universală, care include creaţia divină în întregul său, fie ca este vorba despre binomul el-ea. O poezie de dragoste, de pildă, nu este doar atât, este o întrebare aşezată deasupra propriei vieţi, a propriului destin, întrebare grea care te duce în adâncurile sufletului tău unde, nu rareori, descoperi că nu eşti chiar cel care te crezi tu şi urmează confruntarea cu îndoiala, lupta cu tine însuţi. O luptă care te poate întări, dar te poate şi distruge. Orice poveste de dragoste înseamnă şi multă suferinţă, nelinişte, pe lângă bucuria luminoasă cu care acest sentiment profund omenesc îţi face viaţa dragă.
Sub pleoapa ta şi acum se mai zbate/ Lumea prin care-am trecut amândoi/ Cu sufletul plin de mirări şi de cântec,/ Acolo se zbate şi te doare-n ascuns/ Dorul de-a face câţiva paşi înapoi…/ Sub pleoapa ta se zbate/ Lacrima de-atâtea ori oprită,/ Pe care n-ai putut-o plânge/ De-atâtea ori,/ Să nu-mi tulburi încă mai mult/ Cerul meu numai cu nori./ Sub pleoapa ta se zbate/ Mirarea pe care nu mai poţi să mi-o spui,/ Mirarea că suntem la capăt de drum,/ Că nu putem păşi mai departe/ Şi nici cale de-ntoarcere nu-i. (…) Ai fost tu aievea făptură/ Sau numai fantasma aceea din zori,/ După nopţi fără somn?/ Atunci au înflorit cireşii mei dragi/ Şi păsări călătoare/ S-au întors pe la cuiburi,/ Ascunse izvoare atunci/ S-au răsfăţat cu toatele-n soare,/ Pădurea şi-a legănat tinere frunze/ Într-o ceremonie arhaică/ Pentru mari bucurii./ De-atunci, fără-ncetare,/ În visul meu tainic aştept/ Făptură să te faci şi să vii.
− Când sufletul este singur?
– Atunci când nu primeşte niciun semn, de la nimeni, că lumea ştie că trăieşte şi el aici, pe pământ. Sufletul este singur atunci când nu-i vine niciun ecou, de nicăieri, la întrebările lui spuse cu glas tare sau doar gândite, la îndoielile sale… niciun ecou la nădejdile sale… niciun ecou la dragostea cu care el se deschide spre tot ce înseamnă viaţă.
Spinul singuratic,/ Tăcut şi străin/ A dat în floare/ Încă o dată/ Şi singuraticul spin/ Aşteaptă cu liniştită răbdare/ Până când va veni cineva/ Să-i vadă floarea/ Într-ascuns visătoare.
− Singurătatea este o cale de cunoaştere a sinelui?
– Nu sau nu întotdeauna. Este mai degrabă o cale de autodistrugere înceată şi chinuitoare. Este, într-un fel, o posibilitate de a explora până la ultima consecinţă starea de deznădejde, sentimentul inutilităţii, teama pustiitoare de o moarte însingurată, inutilă şi aceea.
Mă aşteaptă amintirile toate/ La ultima răscruce de drum…/ Să le trăiesc încă-o dată n-am timp,/ Să le aleg pe cele frumoase nu vreau/ Şi nici să le uit nu se poate,/ Unde mă duc/ Să le iau cu mine n-am cum,/ Nu ştiu măcar pe unde s-apuc…/ Aşa că vom sta laolaltă, aici, la răscruce/ Până voi fi şi eu amintire/ Părăsită fără milă în drum.
− Dacă ar fi „Să întrebăm norii care se destramă,/ Unde ni-i urma stricată de vânt”?
– În cazul, puţin probabil, că am pune o asemenea întrebare, aceasta ar suna ca un reproş fără nicio adresă. Este o întrebare ca o răzvrătire împotriva propriului destin şi cel care o aruncă în infinit (acesta, infinitul adică, fiind totuşi o adresă) o face cu o strângere de inimă, la gândul că întrebarea sau mai degrabă reproşul va ajunge la cineva care poartă toată răspunderea pentru tot şi pentru toate. De aceea, pentru acest timid început de revoltă sunt luaţi ca martori norii care se destramă, adică nişte alcătuiri care în scurt timp nu vor mai fi de găsit. În locul lor, rămâne o părere de rău difuză, ca amintirea unei clipe frumoase care s-a mistuit, pierzându-se pentru totdeauna în vâltoarea timpului. Şi nu de puţine ori, în mod paradoxal, atât clipa, cât şi amintirea acesteia sunt aruncate în uitare.
Clipă frumoasă, cea mai frumoasă,/ Te rog să nu stai,/ Să nu rămâi/ Lângă mine, lângă noi,/ Pleacă, te rog, înainte de a fi urâtă,/ Înainte de a cădea la pământ/ Şi a fi călcată-n picioare,/ Pleacă acum cât eşti prea frumoasă/ Şi nu te-ai pierdut în banalul alai…/ O, clipă cum alta n-a fost,/ Doar în amintire minunată rămâi…/ Pleacă, te rog, nu vreau să mai stai.
− Cum se comportă omul „noaptea târziu, la capăt de lume”?
– Este interesant că titlurile celor două volume invocate acum v-au inspirat această întrebare. Mă tem însă că, chiar dacă aş încerca să vă răspund pe larg, esenţa ar fi tot aceasta pe care o concentrez la maximum. Noaptea târziu, la capăt de lume, omul se comportă după cum este croit de la început. Poate, pur şi simplu, să doarmă, să citească în stele, să citească (de ce nu?) o carte sau să scrie una, să-şi lase gândurile să hoinărească aiurea, să viseze cu ochii deschişi, să se teamă de ziua de mâine, să regrete ce a făcut ieri, să caute sensul propriei vieţi sau al vieţii în general (fără să-l găsească), să-şi dea seama (în sfârşit) că trăieşte degeaba şi să-l apuce frica fără hotare că va dispărea în neant unde nu va fi nimeni să-l aştepte, va dispărea definitiv într-o singurătate perfectă, care se va hrăni şi cu singurătatea lui. Nu este de invidiat omul ajuns noaptea târziu, la capătul lumii.
Mă caut în ziua de ieri,/ În veacul apus,/ Mă caut în cireşii stingheri,/ În cerul de sus/ Şi nu mă găsesc nicăieri./ Mă caut în colbul din drum,/ În apele curgătoare,/ În flăcări şi-n scrum./ Mă caut în ploi,/ În rădăcini şi în floare,/ Mă caut în mine şi-n voi…/ Nu sunt aproape, nu sunt departe,/ M-am rătăcit definitiv/ Între viaţă şi moarte.
− Viaţa înseamnă fericire. Omul uită să trăiască. Pune accent pe lucrurile mărunte date uitării, care vor trece precum praful în vânt. Este adevărat că din momentul naşterii… omul este un fir de iarbă care va îmbrăca, la final, „cămaşa de iarbă”? Cum comentaţi?
– Ar fi de discutat, mai întâi, dacă într-adevăr viaţa înseamnă fericire. Circula într-o vreme o glumă, este în circulaţie şi acum, potrivit căreia, dacă este aşa de bine, noi de ce trăim aşa de rău? Revenind, aş zice că viaţa ar trebui să fie fericire (mai ales că orice fir de viaţă este o minune), dar nu este aşa decât în cazuri foarte rare, cu adevărat fericite. Viaţa fiecărei fiinţe umane, încă din prima clipă a ivirii sale în lume, este o speranţă. Din tot ce ştim până acum, este o speranţă, de regulă, neîmplinită. Nu vreau să descurajez pe nimeni, orice om are dreptul, aproape obligaţia să spere în privinţa sorţii sale… şi să spere şi pentru alţii (dacă are o structură intimă altruistă). Se spune, ca un argument în sprijinul speranţei, că aceasta moare ultima. Şi prea puţini observă că, în cele din urmă, moare şi speranţa. Ultima, dar moare. Nu, la naştere, omul nu este un fir şi nici ca un fir de iarbă. Este promisiunea (speranţa) unui eventual pas, cât de mic, pe calea unei presupuse perfecţiuni. Singura certitudine este că va îmbrăca, la rândul său, cămaşa de iarbă, trecând speranţa către alt fir de viaţă. Nu va fi îmbrăcat, ci va îmbrăca această cămaşă de iarbă ca pe un semn că intră liniştit, cu înţeleaptă înţelegere în circuitul cosmic, de unde a şi apărut.
Rog firul de iarbă,/ Îl rog să mă ierte/ Că n-am rămas lângă el/ Să trecem împreună/ Prin vârstele anilor,/ Să descoperim bucuria/ De a privi aceeaşi bucată de cer/ Ca pe cea mai sfântă icoană,/ Lumea întreagă să treacă,/ Să ne calce-n picioare/ Şi nouă să ni se pară/ O bună lecţie de viaţă…/ Îl rog să mă ierte/ Că n-am rămas împreună/ Să învăţăm cum se moare/ În linişte deplină/ Când vine sorocul,/ Rog firul de iarbă/ Să fie bun să mă lase/ Să-mi găsesc, la rândul meu, locul/ De blândă aşteptare/ Lângă mica lui rădăcină.
− În opera dumneavoastră, pomii sunt mereu în floare. Aţi reuşi să găsiţi „copacul fermecat în care se adună lumina”?
– L-am găsit sau poate m-a găsit el pe mine… În fiecare iarnă, sub omăt,/ Mai înfloresc o dată-n Bogata cireşii,/ Să-mi facă primăvară în suflet şi-n gând,/ Acasă mereu să mă cheme/ De pe unde sunt pierdut/ În lume şi-n vreme./ Sub omăt, în Bogata,/ Înfloresc încă o dată cireşii/ Să-mi facă, frumoasă, oricând/ Primăvară în suflet şi-n gând…/ Ei sunt, dintre toţi pământenii, aleşii.
− Omul Flavus Maftei se gândeşte la ziua de mâine, punând în lumină ziua de azi şi pentru a fixa ziua de ieri. Cum arată ziua de ieri conturată în „grădină”, „pădure”, „insulă”, „firul de iarbă”, „mărul”, „zăpada”, „spicul de grâu”?
– Acest ieri spre care mă trimite întrebarea dumneavoastră nu este altceva decât viaţa pe care am trăit-o până acum şi pe care o retrăiesc, într-un anume fel, prin amintirile care, uneori, dau năvală fără preaviz, dar şi prin ceea ce am scris, cu paranteza că poeziile (acele poeme false) sunt o sublimare a ceea ce a fost. Nu este un profil al acelui ieri pe care-l invocaţi, ci o stare de spirit alcătuită din visuri, lumină, fulgurante bucurii, tristeţi, aşteptări, însingurări, umbre, căutări, o seamă de reuşite potrivit gândului meu, regrete… adică tot ce poate să încapă într-o viaţă de om. Poate că unele au fost resimţite cu mai mare acuitate şi au lăsat urme mai adânci, altele s-au apropiat de mine în vârful picioarelor, încât nici nu le-am văzut, nu le-am băgat în seamă atunci când trebuia şi care, unele, sunt acum descoperite ca fiind regrete târzii. O privire fugară îmi aduce în faţa ochilor o zi „de ieri” cu cele mai frumoase şi mai bune răstimpuri, acestea fiind copilăria, anii de liceu la Fălticeni, bibliotecile, studenţia la Iaşi, anii de profesorat (cu descoperirea minunii că locurile unde se află copii şi adolescenţi sunt locuri sacre), deceniile petrecute la Radio Iaşi, familia (mai ales, familia), toate acestea fiind şi structura de rezistenţă a întregului edificiu.
Sciitorul Ion Maftei, RADIO ROMÂNIA IAȘI
− Poezia dumneavoastră, atât de frumoasă, surprinde confesiunea care conturează singurătatea omului de astăzi: „Sunt singur şi mi-i urât.” De ce sunteţi atât de singur?
– Singurătatea aceasta absolută la care, de fapt, vă referiţi este una existenţială, care se naşte din meditaţia asupra rostului şi locului fiinţei umane în Univers. Filosofii existenţialişti acreditează ideea că omul a fost creat şi apoi aruncat singur în Infinit şi lăsat să-şi suporte singurătatea, fără să aibă vreo vină. Zbaterea lui şi strigătele de ajutor nu sunt văzute şi auzite de nimeni. Reducând la scară terestră, ar mai fi de spus că şi suferinţa general omenească, de rând, este una care îşi are geneza în singurătatea trăită nu neapărat (sau doar) la nivelul speciei, ci şi la nivelul individului. Însinguratul îşi consumă drama propriei singurătăţi, fără să ştie că se înscrie în sfera unei dureri universale. Este un motiv, cred că destul de suficient, care face ca singurătatea să apară obsesiv în cele scrise de mine.
Am fost izvor şi fântână/ Pentru toţi cei încercaţi/ De oboseală şi sete/ Şi n-am aşteptat niciodată nimic/ De la cei ce veneau pe aproape/ Decât în urma lor să rămână/ O vorbă măcar/ Din care şi sufletul meu să s-adape…/ Tăcerea lor, peste fire,/ Într-un târziu/ A uscat şi ploaia, şi norul./ De-atunci acolo am rămas să fiu/ Semn de adâncă mâhnire/ Fântâna care şi-a băut izvorul.
− „Tăcerea cuvintelor” e o metaforă vie. Cititorului îi este suficientă o silabă dintr-un cuvânt de-al dumneavoastră pentru a ajunge „la capătul lumii”. Cât de grea este această incursiune în marea călătorie?
– Ne întoarcem oarecum la începutul convorbirii, observând însă semnificaţiile multiple ale tăcerii, mai ales când tăcerea este, într-un fel, voinţa cuvântului însuşi. Tăcerea acestuia, care este aşezată pe straturi multiple de înţelesuri, poate fi prietenoasă, îngăduitoare, răbdătoare, dar şi temătoare, supărată, tăioasă, dură şi neiertătoare, îmbogăţind până şi cel mai obişnuit discurs cu ecouri venite parcă din altă lume. Aţi intuit perfect că altă constantă în tot ce am scris, în afara tăcerii cuvintelor, este plecarea spre capătul lumii, în speranţa că acolo se găseşte răspuns la multe dintre întrebările noastre naive, de oameni care vor, pur şi simplu, să ştie… O călătorie iniţiatică, deloc simplă.
Mâine plecăm spre capătul lumii,/ Nu mai putem aştepta/ Nici vântul bun din pupa,/ Nici raza stelei cu noroc./ Acolo, la capătul lumii,/ Vom arunca ancora grea,/ Să dormim toţi fără grijă,/ Somn fără gânduri, Somn fără vise,/ Legănaţi de linişte şi de ape adânci./ Şi rândunelele pe catarg/ Vor adormi obosite de drum/ Şi în zori vor pleca mai departe/ Fără să ne tulbure somnul/ În care truda ne-o vom odihni/ La capătul lumii.
− Referindu-ne la creaţie, cât de mare este „casa” construită care adăposteşte „cuvântul” şi care este moştenirea pe care o lăsaţi urmaşilor?
– Nu am orgoliul de a crede că las nu ştiu ce moştenire, nu ştiu căror urmaşi… se poate întâmpla ca cineva, cândva, să găsească în tot ce-am scris ceva care să se potrivească sufletului său ori minţii lui. Acel ceva se va transforma în moştenirea de care vorbiţi dumneavoastră. Din punctul meu de vedere, va fi mai mult decât mi-aş fi închipuit vreodată. Celălalt termen al interogaţiei, casa care adăposteşte cuvântul, mă găseşte nepregătit, pentru că până aici eu am căutat cuvântul care să mă adăpostească pe mine, pe cititorii mei şi pe toţi să ne ocrotească…
Să închidem ferestrele toate/ Să nu ne ajungă sinistrul puhoi/ Care îneacă totul în jur,/ Să nu mai ajungă până la noi/ Urletul fără noimă/ Aruncat peste lume de noii barbari./ Să salvăm ce se mai poate,/ Să ascundem în cărţi şi icoane/ Tot ce-ar putea mai târziu să învie…/ Acum să închidem ferestrele toate.
− Care este diferenţa dintre ascultătorii de altădată şi cei de acum? Sunt mai superficiali?
– Nu vreau să dau semnalul unei lupte „fratricide”, mai ales că asprul calificativ de „superficiali” se referă (sunt sigur că intenţionat) la ambele „tabere” de ascultători. Eu m-am gândit mereu la cei care mă ascultau şi în casele cărora intram oarecum intempestiv şi am fost preocupat să fac în aşa fel, încât să nu le irosesc degeaba timpul pe care îl petreceau cu mine. A se înţelege că nu mi-am permis niciodată să fiu superficial, să mă duc în cabina de emisie nepregătit cu minuţiozitate. La fel făceam şi cu lecţiile pe care le aveam de susţinut în faţa copiilor din clasele de gimnaziu şi în faţa adolescenţilor din clasele liceale.
− Care au fost marii scriitori şi modelele care v-au inspirat şi au fost călăuzitoare în viaţă?
– Voi spune numai trei nume, altfel ar trebui să fac nişte liste cu nume strălucite din marile literaturi ale lumii. Eminescu, Blaga, Arghezi, dar nu pentru că m-au inspirat, ci pentru că am avut şi am norocul să-i venerez. Cât priveşte modelele de viaţă, acestea le-am avut mai întâi în casa părintească, mai apoi printre consătenii din Bogata, după care au urmat unii dintre profesorii pe care n-am să-i uit niciodată. Aici voi aminti două nume: Gh. Ursulescu de la şcoala din Baia (Suceava) şi Eugenia Scripcaru de la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni. Amândoi profesori de limbă şi literatură română. Le port o respectuoasă şi duioasă amintire.
− Ce răvaşe aţi primit de-a lungul timpului de la ascultătorii Radio Iaşi, care să vă rămână vii până astăzi? Oameni cu care, poate, aţi păstrat legătura?
– Pe adresa emisiunii „Perpetuum duminical”, la realizarea şi prezentarea căreia am lucrat (prin alternanţă cu alţi colegi), am lucrat, spuneam, vreo treizeci de ani, au venit zeci de mii de scrisori, foarte multe extrem de interesante, foarte omeneşti (în sensul problemelor pe care le puneau). Ajunsesem la nişte relaţii prieteneşti, în adevăratul înţeles al cuvântului, am cunoscut drame umane greu de închipuit, dar şi bucurii pe care semnatarii doreau să le împărtăşească şi altora. Pentru fiecare ediţie, veneau aproape o sută de scrisori, unele cu multe pagini. Pe toate le citeam şi stăteam de vorbă cu oamenii, căutând soluţii pe care adesea le şi găseam. Cred că ascultătorii şi-au dat seama că mă pregăteam foarte atent pentru fiecare întâlnire şi au sfârşit prin a mă socoti un om de încredere. O satisfacţie mai mare nu puteam să aştept şi să am. Le sunt recunoscător celor care, prin mijlocirea undelor radio, şi-au împletit viaţa cu a mea.
− Care sunt întrebările filosofice la care încă nu aţi găsit răspuns?
– Răspund scurt şi total sincer. Toate întrebările pe care mi le-am pus şi care au avut (şi au) tangenţă cu filosofia, absolut toate au rămas fără răspuns. Pot spune că, din acest punct de vedere, am rămas definitiv la graniţa dintre întrebare şi răspuns, adică în ţara nimănui.
− Care este cea mai ciudată prietenie avută de dumneavoastră cu necuvântătoarele? Ştim ceva din confesiunile dumneavoastră, dar aşteptăm un răspuns… V-a inspirat Eliade sau a fost „dragoste” la prima vedere?
– Ca orice îndrăgostit, aş fi vrut să mă întâlnesc mereu cu fiinţa iubită, care, atunci, era oricare dintre cireşii din grădina noastră, dar mai ales cireşul cel mare din deal. Ajungeam în timp record în vârful lui, imaginându-mi că de la asemenea înălţime pot vedea toată lumea. O bună bucată de vreme, am văzut că o cioară făcea ocoluri, din zi în zi mai strânse, în jurul meu (şi al cireşului). Eu, fiind deja obişnuit să stau de vorbă cu toate necuvântătoarele cu care mă vedeam zilnic, vorbeam şi cu cioara aceea ciudată şi foarte frumoasă, cu un zbor elegant, uşor şi atrăgător. O încurajam să vină la mine. Ceea ce s-a şi întâmplat. Se aşeza pe o creangă mică, destul de aproape de mine şi dialogul a început firesc. E drept că mai ales eu vorbeam, iar cioara – prietena mea – răspundea din când în când cu un fel de gângurit surprinzător de cald. Pe urmă, de câte ori cercetam zările lumii din punctul cel mai înalt la care aveam eu acces, eram asistat de ţigăncuşa aceea minunată. Când a trebuit să plec pentru mult timp, era o despărţire, i-am povestit ce urma să fac şi ea m-a însoţit în zbor rotitor deasupra mea până la ieşirea din sat. Mi-a cam fost milă… de amândoi. După mulţi ani, am aflat că în urma unor studii îndelungate, s-a stabilit un clasament după coeficientul de inteligenţă. Ordinea este: Omul, Delfinul, Cioara.
Mâine voi fi/ Încă o dată copil…/ Cai năzdrăvani şi boi cu pas leneş,/ Urşi singuratici, mistreţi, căpriori,/ Câini ciobăneşti, pisici visătoare,/ Moldova aproape,/ Voievozii din Baia, cireşii,/ Păpuşoi, rândunele şi ciori,/ Mieii zburdalnici, toloaca,/ Pădurea, cărarea,/ Poveştile, joaca,/ Luceferii, luna,/ Poieni cu iarba de coasă,/ Fraţii, mama şi tata,/ Grâie, ciocârlii şi inişte,/ Tot satul bătrân şi cuminte/ Cu străvechiul lui nume, Bogata,/ Plin de grădini şi de linişte…/ Toate vor fi ca atunci/ Când am fost, scurtă vreme, copil.
− Mai sunt familia şi şcoala, astăzi, salvarea unui neam?
– Bineînţeles. Şi încă pe termen nelimitat. Când afirm asta, am în vedere familia tradiţională, dar şi tradiţiile strălucite ale şcolii româneşti. Cu precizarea că în cercul familial valorile morale, inclusiv dragostea de ţară, de neam, aceste valori se transmit în mod natural, prin viaţa însăşi, prin contactul permanent cu părinţii, modelele alături de care se trăiesc acei ani de o foarte mare importanţă în formarea viitorului om. Pentru şcoală, nu mai trebuie să pledez eu. Se ştie că numai prin educaţie fiinţa umană devine om, fiinţă socială, capabilă să stabilească relaţii de calitate superioară cu ceilalţi pe temeiul unor legi morale nescrise, fiinţă în stare să se gândească pe sine însăşi într-o evoluţie comună cu a întregii colectivităţi.
− De ce „nu mai avem timp să începem o nouă poveste cum n-a fost niciodată”? De ce a devenit timpul atât de nerăbdător cu oamenii?
– Nerăbdarea este a noastră, a oamenilor. Când spunem că nu mai este timp, înseamnă ori că într-adevăr timpul personal a cam fost strâns pe fusul vieţii, ori că ceea ce ar putea fi un vis scânteietor („o poveste cum n-a fost niciodată…”) nu se mai potriveşte cu energia pe care visătorii aceia o mai au.
La încheietura timpului,/ Teribile balamale/ Strivesc milenii şi vieţi…/ Nespoveditele vise,/ Bucurii şi tristeţi/ Totuna se fac/ Între uşi colosale/ Anume închise…/ La încheietura timpului/ Toate dor,/ Se usucă, se rup/ De suflet, de trup,/ Se opresc fără vrere în cale/ Şi singure mor/ Între uşi cu teribile balamale.
− Vă e dor de viaţa de la sat? Mai stă timpul în loc ca altădată?
– De toate îmi este dor, numai că, vedeţi dumneavoastră, dorul meu nu se mai întâlneşte cu nimic din ce a fost, se întâlneşte cu propriile amintiri, cu fiecare în parte. Le retrăiesc şi mă amăgesc de fiecare dată că sunt acolo. Or, se ştie că o iluzie sfârşeşte invariabil într-o… deziluzie. Timpul are felul lui de a trece (timpul tace şi trece, spun ai noştri din Bogata), dar de cele mai multe ori parcă stă în loc. Noi, oamenii, ne-am zbătut să trecem prin timp. Nu-i vorbă, că şi timpul şi-a împlinit menirea în ce ne priveşte pe noi, oamenii.
Ştiu bine că am fost într-o vreme/ Rădăcină şi trunchi plin de fală/ Şi am stat ani lungi într-un loc/ Să văd cum trec pe sub soare,/ Pe sub lună şi stele/ Toate câte sunt pe pământ,/ Cum trece lumea întreagă Luată de timp./ Rădăcină am fost/ Ascunsă adânc,/ Dar timpul m-a găsit şi pe mine/ Şi-n galopul lui nebunesc/ M-a spânzurat la oblânc
− De-a lungul carierei, aţi văzut şi aţi trăit multe. Prin emisiuni aţi transmis valoarea, frumosul, modelul. Cum arată România în viziunea dumneavoastră?
− Marea mea mirare, o mirare chiar fără margini, este ca unii s-au grăbit să numere anii din istoria României începând cu anul Marii Uniri, 1918. Dacă s-ar uita mai cu atenţie în trecutul nostru, ar descoperi, sper, că România are rădăcini mai adânci în pământul pe care s-a format poporul român, de altfel, singurul popor din Europa care locuieşte neîntrerupt pe teritoriul unde s-a născut. Cum arată România azi? Oricum, numai ca în visul generaţiilor eroice, nu! Va renaşte însă din propria cenuşă, pentru că în adâncuri naţiunea română are energiile trebuitoare unui nou timp de glorie.
Nu am nisip în clepsidră,/ Viaţa mi se măsoară/ Cu ţărâna morţilor mei.
Portet Ion Maftei (FLAVUS):
Născut în 14 noiembrie 1937. Profesor de Limba şi literatura română, jurnalist radio, scriitor. Este fiul Mariei (născută Şandru) şi al lui Alecu Maftei, ţărani din satul Bogata, comuna Baia, judeţul Suceava. A urmat clasele primare şi gimnaziale la şcolile din Bogata şi Baia, apoi a învăţat la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni (1951-1954), după care a frecventat cursurile Facultăţii de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi (1954-1958), specializarea Limbă şi literatură română. După obţinerea diplomei universitare, a funcţionat ca profesor de limbă şi literatură română (1958-1966) la Dolhasca, Bogdăneşti (jud. Suceava) şi Slobozia – Oneşti (jud. Bacău). În toamna anului 1966, a intrat în redacţia Postului de Radio Iaşi, unde a lucrat până în 2005, fiind succesiv redactor (1966-1975), şef al redacţiei cultură-artă (din 1975 până în 1985, an în care au fost scoase din emisie posturile teritoriale de radio), între 1985 şi 2000 a fost profesor, secretar general de redacţie (1990-2000) şi consilier de programe, după pensionare (2000-2005). Ion Maftei (Flavus), membru al Uniunii Scriitorilor din România, este prezent în antologia „Bucovina, oameni şi cărţi” de Ion Popescu-Sireteanu, Augusta, Timişoara, 2005 şi în dicţionarele „Cartea Fălticenilor (de la A la Z)” de Cătălin Ciolca, Junimea, Iaşi, 2005, „Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani” ediţia a III-a revăzută şi adăugită, de N. Busuioc şi Fl. Busuioc, Vasiliana ’98, Iaşi 2009, „Enciclopedia Bucovinei” de Emil Satco şi Alis Niculică, editura Karl A. Romstorfer, Suceava, 2018. Colaborări la revistele: „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Ateneu”, „Baaadul literar”.
Lucrări esenţiale:
Şase cărţi sub egida editurii Junimea din Iaşi:
– Singurătate publică…, proză, 2004, care a apărut în trei
ediţii;
– Capăt de lume (false poeme), 2007;
– Noaptea târziu (alte false poeme), 2009;
– Mâine (numai false poeme), 2010;
– Sufletul singur… (tot false poeme), 2012;
– Umbra aşteptării… (din nou false poeme), 2014;
– Antologia Tăcerea cuvintelor… (de false poeme), Iaşi, editura Printis, 2017.
Scriitorul Ion Maftei, Interviu cu Dumitru Șerban – Tăcerea cuvintelor
