Recviem pentru ţara pierdută, de Nichita Danilov, este cartea lunii februarie a anului 2024.
Volumul a fost lansat, la Iași, nu demult, în incinta Palas Mall, la Târgul de Carte – Librex.
Până a posta câteva înregistrări audio cu opinia criticului literar Bogdan Creţu, facem precizarea că scriitorul Nichita Danilov este originar din Comunitatea de Ruși Staroveri, din satul Climăuţi, comuna Muşeniţa, Judeţul Suceava.
Postăm, întâi de toate, chiar din discursul prezentării cărții, vocea criticului literar Bogdan Creţu, cel care ne prezintă volumul lui Nichita Danilov cu poemele: Recviem pentru ţara pierdută, Clopotul, Idolul. AUDIO:
Din următoarea secvență audio pe care o postăm, aflăm de la criticul literar Bogdan Creţu că volumul de faţă constituie o sinteză a motivelor gesturilor poetice, a viziunilor specifice autorului, iar poemul Idolul, din volumul de faţă este, de fapt, un poem al unei generaţii. AUDIO:
Imediat după lansarea cărţii – Recviem pentru ţara pierdută – l-am invitat la un scurt dialog – despre biografia lui Nichita Danilov, dar şi despre opera acestuia – pe criticul literar Bogdan Creţu. AUDIO:
Şi dacă, adineauri criticul literar Bogdan Creţu ne-a lăsat pe noi să comentăm poezia lui Nichita Danilov, în cele ce urmează – nu putem trece cu vederea un astfel de sfat preţios, astfel încât să trecem la fapte…
Ca un simplu literat, încerc să conturez în câteva fraze trăirile eului liric, pe care le-am simţit şi recunoscut în textul suport Recviem pentru ţara pierdută, unde eul liric îşi face simţită prezenţa prin mărcile lexico-gramaticale ale subiectivităţii: pronume şi verbe de persoana I şi a II-a – „cărăm”, „ne rugăm”, „vărsăm”, „aşternem”, „scormoneam”, lexeme care conturează zbuciumul unui neam şi eforturile fizice de salvare. Ipostaza eului creator, este una confesivă, după cum spuneam, prin trăiri sufleteşti complexe. De asemenea, descrierea accentuează transmiterea unor stări sufleteşti din sfera admiraţiei faţă de un neam, un popor… care nu se poate lăsa uitat.
O altă caracteristică a prezenţei lirismului în textul dat este reprezentată de expresivitate, printr-un spectacol inegalabil al figurilor de stil şi imaginilor artistice.
Am remarcat în versuri suferinţa unui neam, obligat să-şi părăsească glia, în dorinţa de a-şi păstra credinţa vie şi nealterată, idee susţinută şi sugerată prin mijloacele de expresivitate. Astfel, prin comparaţia – „Ne tîram scheunînd ca nişte cîini”, autorul conturează o imagine vizuală/auditivă, creionând, poate, suferinţa unui popor fugar, care găseşte ca singură soluţie de salvare, pentru a-şi apăra credinţa, fuga…
Lexemul din câmpul semantic al fricii, reprezentat de câine… este transferat în planul umanului, simbolizând frica, teama, ura, agresivitatea, duritatea, iar verbul la gerunziu – scheunând – subliniază strigătul mut, neauzit; iar prin metafora cărăm pumni de pământ dintr-o ţară în alta, este sugerată trecerea într-un alt spaţiu, departe de casă, dar păstrând vie şi nealterată credinţa străbună, astfel termenul pământ devine laitmotiv al poemului, subliniind originea, contopirea veşnică a omului cu trecutul, cu istoria, de ce nu? Cu însăşi viaţa sau moartea, pentru că aşa cum spunea Eminescu… toţi ne naştem spre a muri, iar în revelaţia lui Hyperion, din finalul Luceafărului… omul este vremelnic, fiind un chip de lut… pământul fiind şi simbolul ţărânei din care am fost creaţi.
Nu ne rămâne decât să-l ascultăm pe scriitorul Nichita Danilov cu un fragment din poemul: Recviem pentru ţara pierdută… AUDIO:
În final, nu-mi rămâne decât să vă invit să citiți câteva secvențe din poemul Recviem pentru ţara pierdută.
Recviem pentru ţara pierdută
Căram pumni de pămînt dintr-o țară în alta,
le vărsam în grămăjoare mai mari și mai mici în piața publică.
Cu ochii ațintiți la cer, ne rugam în fața steagurilor
mereu coborîte în bernă
la morții noștri rătăciți în cer
să coboare din nou pe pămînt,
sfințind țărîna pe care le-o așterneam la picioare.
Scormoneam mereu sub trunchiurile copacilor,
brazi și molizi, și stejari cu coroana arzîndă:
le pipăiam cu buricul degetelor rădăcinile
ca pe niște frînghii, ca pe niște artere
(sau ca pe niște corzi de harfă la care trebuia să cîntăm)
stăteam cu urechea ciulită la foșnetul frunzelor
și la cîntecul păsărilor pitulate printre crengi;
priveam luna și semnele zodiacale,
Calea lactee încrustată
în palmele noastre bătătorite de muncă;
odată cu pămîntul aduceam
și firele de iarbă răsărite pe cîmp,
norii îi mutam dintr-un loc în altul, și vîntul;
număram totul – fiecare pumn de pămînt
trecut dintr-o parte în alta a graniței
îl consemnam aliniindu-l frumos în coloanele unui catastif
deschis la o pagină moartă.
– Arlechini la marginea câmpului, Bucureşti, 1985;
– Poezii, Iaşi, 1987;
– Deasupra lucrurilor, neantul, Bucureşti, 1991;
– Apocalipsă de carton, Iaşi, 1993;
– Urechea de cârpă, Iaşi, 1993;
– Mirele orb, Iaşi, 1995;
– Nevasta lui Hans, Iaşi, 1996;
– Deasupra lucrurilor, neantul – Au dessus des choses, le néant, ediţie bilingvă, traducere de Emanoil Marcu, Botoşani, 1997;
– Nouă variaţiuni pentru orgă, prefaţă de Mircea Mihăieş, Iaşi, 1999;
– Umbră de aur, melancolia, postfaţă de Mircea A. Diaconu, Botoşani, 2000;
– Suflete la second hand și altele.
Text și audio: Dumitru ȘERBAN
